Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
568 views
Balansând între extreme, trecând radical de la etapa dereglementării periculoase, la una a reglementării legislative, excesive şi păguboase, desfiinţând respectul faţă de instituţii sau ierarhii şi adoptând negarea agresivă a acestora, renunţând la valorizarea experienţei şi optând pentru evitarea ei programatică, societatea românească confirmă „teoria pendulului” şi îşi testează costisitor limitele.
Încercând să evit un comentariu, care să mă plaseze într-una dintre taberele care, justificat sau nu, au condus la situaţia actuală, voi apela la unele opinii şi consideraţii promovate în spaţiul public de către personalităţi din domeniul juridic sau formatori de opinie.
Astfel, într-o culegere de interviuri intitulată relevant: „Despre justiţie şi judecători”, lucrare apărută la Editura Universitară, în anul 2010, Virgil Nemoianu critica reglementarea excesivă apelând la proverbul latin: „De minimis non curat lex”, iar regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu susţinea că: „ideal ar fi ca absolvenţii de drept să desfăşoare cel puţin cinci ani alte activităţi juridice (avocaţi, notari publici, consilieri juridici, magistraţi asistenţi, executori judecătoreşti, grefieri) şi abia după aceea să se poată înscrie la concurs pentru Institutul Naţional al Magistraturii”.
De remarcat faptul că această propunere privind relevanţa experienţei acumulate într-o profesie juridică, înainte de a deveni judecător, se regăseşte în eseurile şi interviurile mai multor autori din lucrarea menţionată. De altfel, profesorul Viorel Ciobanu abordează în acelaşi material şi aspecte complexe şi profunde, precum garanţiile recunoscute internaţional pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea judecătorilor şi nevoia ca magistratul (judecător/procuror) să-şi cultive o „independenţă interioară faţă de propriile sale porniri, pasiuni, afinităţi ideologice care le-ar putea impieta decizia”. Continuând lecturarea interviurilor amintite şi provocat de radiografia de sistem a autorilor, m-am lăsat sedus de argumentaţia profesorului Valerius Ciucă. Fiind adept asumat al teoriei separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu, critică asimilarea judecătorului (conform modelului generat după Revoluţia Franceză) cu funcţionarul şi gruparea acestora în colective atipice de „oameni ai muncii”, susţinând că independenţa judecătorului trebuie să fie neştirbită şi că a fi judecător înseamnă, de fapt, a fi „purtător unic de putere et punctum” atât în sine, cât şi în acţiune. Mi-am continuat periplul printre opinii, precum: „probabil că judecătorul ideal nu există” (academician Marius Iosifescu) şi declaraţia optimistă a lui Radu F. Alexandru, care, parafrazându-l pe Napoleon, susţine că „fiecare magistrat are în raniţa sa bastonul de judecător ideal… totul este să aibă tăria să-l poarte”. Înţelegând că tema lucrării menţionate este justiţia în raport cu judecătorii, dar fiind convins că putem identifica motive care au generat situaţia de fapt în întreaga societate, mi-am îndreptat atenţia către nevoia de elite, de respectare a acestora, de promovare şi asumare a modelelor pozitive de jurişti (indiferent de ramura în care îşi desfăşoară activitatea) ca sistem de referinţă pentru întreaga societate. Am realizat semnul de echivalenţă între societate şi justiţie şi nu mi-am putut imagina o societate în declin având o justiţie puternică şi umană, precum nu am putut accepta nici ideea unei societăţi prospere, dar în care justiţia este bolnavă.
Am constatat că celeritatea şi transparenţa în justiţie nu au nimic de-a face cu nefericitul concept de Fast-Justice al zilelor noastre (Fast-Food, Fast-learning etc.) sau cu hotărârile impuse doar de opinia publică, fără a avea argumente juridice, şi am conştientizat că o soluţie incorectă nu poate fi valoroasă folosindu-ne ca argument doar de rapiditatea cu care a fost pronunţată.
Cred sincer că soluţia problemei noastre stă în conştiinţa, credinţa, cultura, şi nu (neapărat) în înlocuirea omului cu o inteligenţă artificială ale cărei beneficii le recunosc, în măsura în care omul decide şi stabileşte limitele. Înţeleg teama relevată în sondaje de către estonieni faţă de o justiţie administrată exclusiv de roboţi îmbrăcaţi în robă şi laud performanţa noilor tehnologii pentru debirocratizarea şi asigurarea unui acces rapid la serviciile statului pentru toţi cetăţenii.
În acest context, amintesc de profesorul Andrei Rădulescu care în anul 1923 declara că: „toate principiile valorează atât cât valorează oamenii”, iar profesorul Viorel Ciobanu, citând pe Roger Perrot şi din Raportul Singhvi, amintea că Justiţia este, înainte de toate, o problemă de caracter, „istoria demonstrând că, indiferent care ar fi textele, oamenii de caracter au păstrat independenţa lor în ciuda ameninţărilor sau solicitărilor”, iar judecătorii (şi cei care contribuie la actul de justiţie, la realizarea justiţiei preventive etc.) trebuie să întrunească „calităţile de conştiinţă, de echilibru, curaj, obiectivitate, înţelegere, omenie şi erudiţie”.
Îmi place să cred că justiţie fără conştiinţă nu există şi că, aşa cum spunea Petre Ţuţea, „conştiinţa este picătura de divinitate pusă în fiecare dintre noi de către Dumnezeu”.
Cred cu putere că „judecătorii sunt însemnaţi pe frunte cu degetul lui Dumnezeu şi reprezintă fala unei naţiuni” (Alecu Russo) şi accept originea divină a justiţiei.
Închei, apelând la Biblie, o resursă ce este mai presus de orice opinie omenească şi interes politic, citând din 2 „Cronici”, capitolul 19, versetul 6: „şi a zis judecătorilor: Luaţi seamă la ce veţi face, căci, nu pentru oameni veţi rosti judecăţi; ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veţi rosti!”.
Ce minunat ar fi ca textul biblic, ce impune atât responsabilitate, cât şi asigurarea de ajutor divin pentru toţi cei care au menirea de a judeca şi de a realiza o justiţie dreaptă, să fie un reper mai presus de influenţe, de neajunsuri şi de constrângerile de moment!
* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 1/2021.
