Teoria pendulului între fast-justice şi elegantia juris

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Balansând între extreme, trecând radical de la etapa dereglementării periculoase, la una a reglementării legislative, excesive și păguboase, desființând respectul față de instituții sau ierarhii și adoptând negarea agresivă a acestora, renunțând la valorizarea experienței și optând pentru evitarea ei programatică, societatea românească confirmă „teoria pendulului” și își testează costisitor limitele.

Încercând să evit un comentariu, care să mă plaseze într-una dintre taberele care, justificat sau nu, au condus la situația actuală, voi apela la unele opinii și considerații promovate în spațiul public de către personalități din domeniul juridic sau formatori de opinie.

Astfel, într-o culegere de interviuri intitulată relevant: „Despre justiție și judecători”, lucrare apărută la Editura Universitară, în anul 2010, Virgil Nemoianu critica reglementarea excesivă apelând la proverbul latin: „De minimis non curat lex”, iar regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu susținea că: „ideal ar fi ca absolvenții de drept să desfășoare cel puțin cinci ani alte activități juridice (avocați, notari publici, consilieri juridici, magistrați asistenți, executori judecătorești, grefieri) și abia după aceea să se poată înscrie la concurs pentru Institutul Național al Magistraturii”.

De remarcat faptul că această propunere privind relevanța experienței acumulate într-o profesie juridică, înainte de a deveni judecător, se regăsește în eseurile și interviurile mai multor autori din lucrarea menționată. De altfel, profesorul Viorel Ciobanu abordează în același material și aspecte complexe și profunde, precum garanțiile recunoscute internațional pentru a asigura independența și imparțialitatea judecătorilor și nevoia ca magistratul (judecător/procuror) să-și cultive o „independență interioară față de propriile sale porniri, pasiuni, afinități ideologice care le-ar putea impieta decizia”. Continuând lecturarea interviurilor amintite și provocat de radiografia de sistem a autorilor, m-am lăsat sedus de argumentația profesorului Valerius Ciucă. Fiind adept asumat al teoriei separației puterilor în stat a lui Montesquieu, critică asimilarea judecătorului (conform modelului generat după Revoluția Franceză) cu funcționarul și gruparea acestora în colective atipice de „oameni ai muncii”, susținând că independența judecătorului trebuie să fie neștirbită și că a fi judecător înseamnă, de fapt, a fi „purtător unic de putere et punctum” atât în sine, cât și în acțiune. Mi-am continuat periplul printre opinii, precum: „probabil că judecătorul ideal nu există” (academician Marius Iosifescu) și declarația optimistă a lui Radu F. Alexandru, care, parafrazându-l pe Napoleon, susține că „fiecare magistrat are în ranița sa bastonul de judecător ideal… totul este să aibă tăria să-l poarte”. Înțelegând că tema lucrării menționate este justiția în raport cu judecătorii, dar fiind convins că putem identifica motive care au generat situația de fapt în întreaga societate, mi-am îndreptat atenția către nevoia de elite, de respectare a acestora, de promovare și asumare a modelelor pozitive de juriști (indiferent de ramura în care își desfășoară activitatea) ca sistem de referință pentru întreaga societate. Am realizat semnul de echivalență între societate și justiție și nu mi-am putut imagina o societate în declin având o justiție puternică și umană, precum nu am putut accepta nici ideea unei societăți prospere, dar în care justiția este bolnavă.

Am constatat că celeritatea și transparența în justiție nu au nimic de-a face cu nefericitul concept de Fast-Justice al zilelor noastre (Fast-Food, Fast-learning etc.) sau cu hotărârile impuse doar de opinia publică, fără a avea argumente juridice, și am conștientizat că o soluție incorectă nu poate fi valoroasă folosindu-ne ca argument doar de rapiditatea cu care a fost pronunțată.

Cred sincer că soluția problemei noastre stă în conștiința, credința, cultura, și nu (neapărat) în înlocuirea omului cu o inteligență artificială ale cărei beneficii le recunosc, în măsura în care omul decide și stabilește limitele. Înțeleg teama relevată în sondaje de către estonieni față de o justiție administrată exclusiv de roboți îmbrăcați în robă și laud performanța noilor tehnologii pentru debirocratizarea și asigurarea unui acces rapid la serviciile statului pentru toți cetățenii.

În acest context, amintesc de profesorul Andrei Rădulescu care în anul 1923 declara că: „toate principiile valorează atât cât valorează oamenii”, iar profesorul Viorel Ciobanu, citând pe Roger Perrot și din Raportul Singhvi, amintea că Justiția este, înainte de toate, o problemă de caracter, „istoria demonstrând că, indiferent care ar fi textele, oamenii de caracter au păstrat independența lor în ciuda amenințărilor sau solicitărilor”, iar judecătorii (și cei care contribuie la actul de justiție, la realizarea justiției preventive etc.) trebuie să întrunească „calitățile de conștiință, de echilibru, curaj, obiectivitate, înțelegere, omenie și erudiție”.

Îmi place să cred că justiție fără conștiință nu există și că, așa cum spunea Petre Țuțea, „conștiința este picătura de divinitate pusă în fiecare dintre noi de către Dumnezeu”.

Cred cu putere că „judecătorii sunt însemnați pe frunte cu degetul lui Dumnezeu și reprezintă fala unei națiuni” (Alecu Russo) și accept originea divină a justiției.

Închei, apelând la Biblie, o resursă ce este mai presus de orice opinie omenească și interes politic, citând din 2 „Cronici”, capitolul 19, versetul 6: „și a zis judecătorilor: Luați seamă la ce veți face, căci, nu pentru oameni veți rosti judecăți; ci pentru Domnul, care va fi lângă voi când le veți rosti!”.

Ce minunat ar fi ca textul biblic, ce impune atât responsabilitate, cât și asigurarea de ajutor divin pentru toți cei care au menirea de a judeca și de a realiza o justiție dreaptă, să fie un reper mai presus de influențe, de neajunsuri și de constrângerile de moment!