temp14

2 aug. 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 638


Cartea a V-a. Despre obligații (art. 1164-2499)
Titlul I. Dispozitii generale (art. 1164-1165)
Art. 1.164. Conținutul raportului obligațional

Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

  • VECHIUL CC: art. 1.073.


Art. 1.165. Izvoarele obligațiilor

Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.

  • LPA. Art. 103. Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

  • LPA. Art. 102. (1) Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispozițiile alin. (1).

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

  • VECHIUL CC: art. 942.

Art. 1.167. Regulile aplicabile contractelor

(1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.

(2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale.


Art. 1.168. Regulile aplicabile contractelor nenumite

Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.


Art. 1.169. Libertatea de a contracta

Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

  • VECHIUL CC: art. 969.
Art. 1.170. Buna‑credință

Părțile trebuie să acționeze cu bună‑credință atât la negocierea și înche­ierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

  • VECHIUL CC: art. 970.
=“art 1 ncc”]

[/articol]
[/sectiune]

Sectiunea a 2-a. Diferite categorii de contracte (art. 1171-1177)

Art. 1.171. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral

Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.

  • VECHIUL CC: art. 943‑944.
=“art 1 ncc”]

[/articol]

Art. 1.172. Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit

(1) Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.

(2) Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.

  • VECHIUL CC: art. 945‑946.

Art. 1.173. Contractul comutativ și contractul aleatoriu

(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.

  • VECHIUL CC: art. 947 și art. 1.635.

Art. 1.174. Contractul consensual, solemn sau real

(1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real.

(2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților.

(3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.

(4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.


Art. 1.175. Contractul de adeziune

Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.


Art. 1.176. Contractul‑cadru

(1) Contractul‑cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.

(2) Modalitatea de executare a contractului‑cadru, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.


Art. 1.177. Contractul încheiat cu consumatorii

Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, dispozițiilor prezentului cod.


Sectiunea a 3-a. Încheierea contractului (art. 1178-1245)
§1. Dispoziții preliminare (art. 1178-1179)
Art. 1.178. Libertatea formei

Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.


Art. 1.179. Condițiile esențiale pentru validitatea contractului

(1) Condițiile esențiale pentru vali­ditatea unui contract sunt:

  1. 1. capacitatea de a contracta;
  2. 2. consimțământul părților;
  3. 3. un obiect determinat și licit;
  4. 4. o cauză licită și morală.

(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.

  • VECHIUL CC: art. 948.

§2. Capacitatea părților (art. 1180-1181)
Art. 1.180. Capacitatea părților

Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.

  • VECHIUL CC: art. 949.

Art. 1.181. Reguli aplicabile

Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.


§3. Consimțământul (art. 1182-1224)
I. Formarea contractului (art. 1182-1203)
Art. 1.182. Încheierea contractului

(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

(2) Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.

(3) În condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i‑a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.

  • LPA. Art. 105. Dispozițiile art. 1.182 alin. (2) și (3) NCC nu sunt aplicabile contractelor a căror negociere a început înainte de intrarea în vigoare a NCC.

Art. 1.183. Buna‑credință în negocieri

(1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii nego­cierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.

(2) Partea care se angajează într‑o negociere este ținută să respecte exigențele bunei‑credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.

(3) Este contrară exigențelor bunei‑credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.

(4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei‑credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemă­nătoare.


Art. 1.184. Obligația de confidențialitate în negocierile precontractuale

Când o informație confi­dențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă.


Art. 1.185. Elementele de care depinde încheierea contractului

Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.


Art. 1.186. Momentul și locul încheierii contractului

(1) Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a‑l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 C. com.
  • LPA. Art. 106. Dispozițiile art. 1.186 alin. (1) și ale art. 1.193 alin. (2) NCC nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a NCC.

Art. 1.187. Forma ofertei și a acceptării

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.


Art. 1.188. Oferta de a contracta

(1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

(2) Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului.

(3) Dispozițiile art. 1.182‑1.203 se aplică în mod corespunzător și atunci când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.


Art. 1.189. Propunerea adresată unor persoane nedeterminate

(1) Propunerea adresată unor per­soane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într‑o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.


Art. 1.190. Solicitarea de oferte

Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor per­soane determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta.


Art. 1.191. Oferta irevocabilă

(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor.

(2) Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.


Art. 1.192. Termenul de acceptare

Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.


Art. 1.193. Oferta fără termen adresată unei persoane absente

(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.

(2) Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.

(3) Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 C. com.
  • LPA. A se vedea art. 106 LPA (sub art. 1.186 NCC).

Art. 1.194. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente

(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.


Art. 1.195. Caducitatea ofertei

(1) Oferta devine caducă dacă:

  1. a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art. 1.193 alin. (1);
  2. b) destinatarul o refuză.

(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.


Art. 1.196. Acceptarea ofertei

(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei. Dispozițiile art. 1.186 rămân aplicabile.

(2) Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 C. com.

Art. 1.197. Acceptarea necorespunzătoare a ofertei

(1) Răs­punsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:

  1. a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
  2. b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;
  3. c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 39 C. com.

Art. 1.198. Acceptarea tardivă

(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.

(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată.


Art. 1.199. Retragerea ofertei sau a acceptării

Oferta sau accep­tarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.


Art. 1.200. Comunicarea ofertei, acceptării și revocării

(1) Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.


Art. 1.201. Clauze externe

Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.


Art. 1.202. Clauze standard

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract.


Art. 1.203. Clauze neuzuale

Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.


II. Valabilitatea consimțământului (art. 1204-1205)
Art. 1.204. Condiții

Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.


Art. 1.205. Lipsa discernământului

(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într‑o stare care o punea în neputință de a‑și da seama de urmările faptei sale.

(2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.

III. Viciile consimțământului (art. 1206-1224)
Art. 1.206. Cazuri

(1) Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență.

(2) De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.

  • VECHIUL CC: art. 951 și art. 953.

Art. 1.207. Eroarea

(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într‑o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

(2) Eroarea este esențială:

  1. 1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
  2. 2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s‑ar fi încheiat;
  3. 3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s‑ar fi încheiat.

(3) Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului.

(4) Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

  • VECHIUL CC: art. 954.

Art. 1.208. Eroarea nescuzabilă

(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.

(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.


Art. 1.209. Eroarea asumată

Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.


Art. 1.210. Eroarea de calcul

Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându‑se într‑o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.


Art. 1.211. Eroarea de comunicare sau de transmitere

Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.


Art. 1.212. Invocarea erorii cu bună‑credință

Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor bunei‑credințe.


Art. 1.213. Adaptarea contractului

(1) Dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum l‑a înțeles această din urmă parte.

(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anula­bilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s‑a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu exe­cutarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.

(3) Dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.


Art. 1.214. Dolul

(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s‑a aflat într‑o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

(2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s‑a aflat nu a fost esențială.

(3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți.

(4) Dolul nu se presupune.

  • VECHIUL CC: art. 960.

Art. 1.215. Dolul comis de un terț

(1) Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea con­tractului.

(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.


Art. 1.216. Violența

(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.

(2) Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.

(3) Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat.

(4) În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s‑a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.

  • VECHIUL CC: art. 955‑957.

Art. 1.217. Amenințarea cu exercițiul unui drept

Constituie violență și temerea insuflată prin amenin­țarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.


Art. 1.218. Starea de necesitate

Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.


Art. 1.219. Temerea reverențiară

Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.

  • VECHIUL CC: art. 958.

Art. 1.220. Violența săvârșită de un terț

(1) Violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

(2) Independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.

  • VECHIUL CC: art. 955.

Art. 1.221. Leziunea

(1) Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.

(2) Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.

(3) Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor.

  • VECHIUL CC: art. 951.

Art. 1.222. Sancțiune

(1) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor‑interese la care ar fi îndreptățită.

(2) Cu excepția cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

(3) În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.


Art. 1.223. Termenul de prescripție

(1) Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.

(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris.


Art. 1.224. Inadmisibilitatea leziunii

Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege.


§4. Obiectul contractului (art. 1225-1234)
Art. 1.225. Obiectul contractului

(1) Obiectul contractului îl repre­zintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancți­unea nulității absolute.

(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

  • VECHIUL CC: art. 948 pct. 3 și art. 962.

Art. 1.226. Obiectul obligației

(1) Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.

(2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.

  • VECHIUL CC: art. 964.

Art. 1.227. Imposibilitatea inițială a obiectului obligației

Con­tractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a‑și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.


Art. 1.228. Bunurile viitoare

În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare.

  • VECHIUL CC: art. 965.

Art. 1.229. Bunurile care nu sunt în circuitul civil

Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale.

  • VECHIUL CC: art. 963.

Art. 1.230. Bunurile care aparțin altuia

Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.


Art. 1.231. Determinarea calității obiectului

Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, cali­tatea prestației sau a obi­ectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu.


Art. 1.232. Determinarea obiectului de către un terț

(1) Atunci când prețul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și echidistant.

(2) Dacă terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori apre­cierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul nede­terminat de către părți.


Art. 1.233. Determinarea prețului între profesioniști

Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate pentru a‑l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.


Art. 1.234. Raportarea la un factor de referință

Atunci când, potrivit contractului, prețul se determină prin raportare la un factor de referință, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuiește, în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat.


§5. Cauza (art. 1235-1239)

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC II) nr. 4196/2013 (www.scj.ro): „din examinarea clauzelor a rezultat cu evidență că scopul real al încheierii a fost acela de a constitui în favoarea chiriașului drepturi reale asupra terenului care să permită dezvoltarea unui proiect imobiliar, ceea ce a dovedit că (…) și‑a depășit limitele capacității de folosință prin încheierea acestui contract de închiriere. Este de reținut că orice convenție pentru a fi valabilă presupune, între alte condiții esențiale, și o cauză licită, fără de care contractul este nul. Cauza reprezintă scopul direct pe care‑l urmărește fiecare parte contractantă, este rațiunea pentru care se obligă partea”.
Art. 1.235. Noțiune

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.


Art. 1.236. Condiții

(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

(2) Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.

(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

  • VECHIUL CC: art. 948, 966 și 968.

Art. 1.237. Frauda la lege

Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.


Art. 1.238. Sancțiune

(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.

(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut‑o sau, după împrejurări, trebuia s‑o cunoască.


Art. 1.239. Proba cauzei

(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.

(2) Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

  • VECHIUL CC: art. 967.

§6. Forma contractului (art. 1240-1245)
Art. 1.240. Formele de exprimare a consimțământului

(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.

(2) Voința poate fi manifestată și printr‑un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.


Art. 1.241. Forma scrisă

Înscrisul care constată încheierea con­tractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege.


Art. 1.242. Sancțiune

(1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.

(2) Dacă părțile s‑au învoit ca un contract să fie încheiat într‑o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.


Art. 1.243. Modificarea contractului

Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contrac­tului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.


Art. 1.244. Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară

În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.


Art. 1.245. Forma contractelor electronice

Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială.


Sectiunea a 4-a. Nulitatea contractului (art. 1246-1265)
§1. Dispoziții generale (art. 1246-1249)
Art. 1.246. Nulitatea

(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.

(2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților.

(4) Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenție sau clauză contrară este considerată nescrisă.


Art. 1.247. Nulitatea absolută

(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană inte­resată, pe cale de acțiune sau de excepție.

(3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.


Art. 1.248. Nulitatea relativă

(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.

(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească.

(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.


Art. 1.249. Prescripția

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

(2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 2 D. nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, rep. (M. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960).

§2. Cauzele de nulitate (art. 1250-1253)
Art. 1.250. Cauzele de nulitate absolută

Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.


Art. 1.251. Cauzele de nulitate relativă

Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.


Art. 1.252. Prezumția de nulitate relativă

În cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.


Art. 1.253. Nulitatea virtuală

În afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.


§3. Efectele nulității (art. 1254-1260)
Art. 1.254. Desființarea contractului și a actelor subsecvente

(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

(2) Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

(3) În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639‑1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.


Art. 1.255. Nulitatea parțială

(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s‑ar fi încheiat.

(2) În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător și clauzelor care contravin unor dispoziții legale imperative și sunt considerate de lege nescrise.


Art. 1.256. Nulitatea contractului plurilateral

În cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului.


Art. 1.257. Daunele‑interese. Reducerea prestațiilor

În caz de violență sau dol, cel al cărui consim­țământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune‑interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor‑interese la care ar fi îndreptățit.


Art. 1.258. Repararea prejudiciului în cazul nulității contractului încheiat în formă autentică

În cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

  • LPA. Art. 1061. Răspunderea prevăzută de art. 1.258 NCC poate fi angajată numai în limita prejudiciului nereparat prin anularea sau constatarea nulității contractului ce a fost dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă. Angajarea acestei răspunderi nu înlătură angajarea răspunderii și a altor persoane, în condițiile legii.

Art. 1.259. Refacerea contractului nul

Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respec­tarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut.


Art. 1.260. Conversiunea contractului nul

(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege.

(2) Cu toate acestea, dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.


§4. Validarea contractului (art. 1261-1265)
Art. 1.261. Cauzele de validare

(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită.

(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.


Art. 1.262. Confirmarea contractului

(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voința, expresă sau tacită, de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea.

(2) Voința de a renunța trebuie să fie certă.

  • VECHIUL CC: art. 1.167.

Art. 1.263. Condițiile confirmării

(1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul con­firmării condițiile sale de validitate sunt întrunite.

(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate și, în caz de violență, numai după încetarea acesteia.

(3) Persoana chemată de lege să încuviințeze actele minorului poate, în numele și în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviințarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviințare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.

(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanței de tutelă.

(5) În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată.

(6) Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr‑o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.


Art. 1.264. Cuprinsul actului confirmativ

Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune despre motivul acțiunii în anulare, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acea acțiune.

  • VECHIUL CC: art. 1.190.

Art. 1.265. Efectele confirmării

(1) Confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului și atrage renunțarea la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite și conservate de terții de bună‑credință.

(2) Când fiecare dintre părți poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părți o pot invoca împo­triva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulității de către celelalte părți.

(3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimță­mântului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune‑interese.

  • VECHIUL CC: art. 1.167.
Sectiunea a 5-a. Interpretarea contractului (art. 1266-1269)

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1315/2013 (www.scj.ro): „la art. 2.1 din contract s‑a precizat că s‑a transmis chiriașului și dreptul de folosință pentru suprafața de 98,96 ha luciu de apă. Cu alte cuvinte, suma stabilită prin contract nu reprezintă doar prețurile închirierii mijloacelor fixe câtă vreme obiectul închirierii, astfel cum rezultă din clauzele contractuale, l‑a reprezentat ansamblul de bălți în litigiu”.
Art. 1.266. Interpretarea după voința concordantă a părților

(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

  • VECHIUL CC: art. 977.

Art. 1.267. Interpretarea sistematică

Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

  • VECHIUL CC: art. 982.

Art. 1.268. Interpretarea clauzelor îndoielnice

(1) Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului.

(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.

(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și‑au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți.

(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndo­ială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

  • VECHIUL CC: art. 978‑980 și art. 984‑985.

Art. 1.269. Regulile subsidiare de interpretare

(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

(2) Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpre­tează împotriva celui care le‑a propus.

  • VECHIUL CC: art. 983.

Sectiunea a 6-a. Efectele contractului (art. 1270-1294)
§1. Efectele între părți (art. 1270-1279)
Art. 1.270. Forța obligatorie

(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

  • VECHIUL CC: art. 969.

Art. 1.271. Impreviziunea

(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.

(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:

  1. a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
  2. b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

  1. a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contrac­tului;
  2. b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
  3. c) debitorul nu și‑a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și‑ar fi asumat acest risc;
  4. d) debitorul a încercat, într‑un termen rezonabil și cu bună‑credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.
  • LPA. Art. 107. Dispozițiile art. 1.271 NCC privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC. (…) Art. 148. Dispozițiile art. 2.252 alin. (2) NCC nu împiedică aplicarea în cazul contractului de rentă viageră a art. 1.271 NCC în privința împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, care nu sunt determinate de durata vieții persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta.

Art. 1.272. Conținutul contractului

(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

(2) Clauzele obișnuite într‑un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.

  • VECHIUL CC: art. 970 și art. 981.

Art. 1.273. Constituirea și transferul drepturilor reale

(1) Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.

(2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voința părților se dispune altfel.

(3) Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.

  • VECHIUL CC: art. 971.

Art. 1.274. Riscul în contractul translativ de proprietate

(1) În lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contra­prestație, iar dacă a primit‑o, este obligat să o restituie.

(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la timp.

  • VECHIUL CC: art. 971.
  • LPA. Art. 108. Dispozițiile art. 1.274 NCC privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de pro­prietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC.

Art. 1.275. Transmiterea succesivă a unui bun mobil

(1) Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună‑credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară.

(2) Este de bună‑credință dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător.

(3) Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obținut posesia efectivă a bunului mobil corporal și creanța fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanța de judecată.

  • VECHIUL CC: art. 972.

Art. 1.276. Denunțarea unilaterală

(1) Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.

(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare.

(3) Dacă s‑a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată.

(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenție contrară.


Art. 1.277. Contractul pe durată nedeterminată

Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă.


Art. 1.278. Pactul de opțiune

(1) Atunci când părțile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1.191.

(2) Dacă părțile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanță prin ordonanță președințială, cu citarea părților.

(3) Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.

(4) Contractul se încheie prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declarației de voință a celeilalte părți, în condițiile convenite prin pact.

(5) Atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie.


Art. 1.279. Promisiunea de a contracta

(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.

(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune‑interese.

(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și‑a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(4) Convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 12/2015 (M. Of. nr. 678 din 7 septembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.073 și art. 1.077 CC 1864, art. 5 alin. (2) T. X al L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modif. și compl. ult., art. 1.279 alin. (3) tz. I și art. 1.669 alin. (1) NCC, în situația în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalți coproprietari”.
  • DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 80/2013: Art. 57. (1) În cazul cererilor prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, instanța de judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale și dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari. (2) Dispozițiile art. 20 L. nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modif. ult., se aplică în mod corespunzător. (3) În cazul acestor cereri, dacă instanța de judecată va dispune efectuarea unei expertize tehnice judiciare, aceasta va fi avizată de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară”.
  1. nr. 230/2007: Art. 20. (1) Proprietarii care își înstrăinează apartamentele sau spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință sunt obligați ca la întocmirea formelor de înstrăinare să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari. (2) Notarii publici nu vor autentifica actele de înstrăinare fără o adeverință din partea asociației de proprietari, care să reprezinte dovada achitării la zi a cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari, eliberată în original sub semnătura președintelui și a administratorului asociației de proprietari, cu precizarea numelui și prenumelui acestora, și cu ștampila asociației de proprietari. Actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea acestei obligații sunt nule de drept. (3) În cazul existenței unor datorii către asociația de proprietari, înstrăinarea proprietății se poate face numai dacă se intro­duce în contract o clauză privitoare la preluarea datoriilor de către cumpărător”.

§2. Efectele față de terți (art. 1280-1294)
I. Dispoziții generale (art. 1280-1282)
Art. 1.280. Relativitatea efectelor contractului

Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

  • VECHIUL CC: art. 973.

Art. 1.281. Opozabilitatea efectelor contractului

Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.


Art. 1.282. Transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori

(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din natura contractului nu rezultă contrariul.

(2) Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților.


II. Promisiunea faptei altuia (art. 1283)
Art. 1.283. Efecte

(1) Cel care se angajează la a determina un terț să încheie sau să ratifice un act este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige sau, atunci când s‑a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă.

(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligației terțului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.

(3) Intenția promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.


III. Stipulația pentru altul (art. 1284-1288)
Art. 1.284. Efecte

(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț.

(2) Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației.


Art. 1.285. Condițiile privind terțul beneficiar

Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil la data încheierii stipulației și să existe în momentul în care promitentul trebuie să își execute obligația. În caz contrar, stipulația profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.


Art. 1.286. Acceptarea stipulației

(1) Dacă terțul beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său se consi­deră a nu fi existat niciodată.

(2) Stipulația poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulația poate fi acceptată și după decesul stipulantului sau al promitentului.


Art. 1.287. Revocarea stipulației

(1) Stipulantul este singurul îndreptățit să revoce stipulația, creditorii sau moștenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulația fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute.

(2) Revocarea stipulației produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moștenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului.


Art. 1.288. Mijloacele de apărare ale promitentului

Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația.


IV. Simulația (art. 1289-1294)

  • LPA. Art. 109. Dispozițiile art. 1.289‑1.294 NCC se aplică numai în cazul în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a NCC.
Art. 1.289. Efecte între părți

(1) Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

(2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

  • VECHIUL CC: art. 1.175.

Art. 1.290. Efecte față de terți

(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu‑se cu bună‑credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.

(2) Terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.


Art. 1.291. Raporturile cu creditorii

(1) Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună‑credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației.

(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului aparent, sunt preferați cei dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară contractului secret.


Art. 1.292. Proba simulației

Dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.


Art. 1.293. Actele unilaterale

Dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului și destinatarul său.


Art. 1.294. Actele nepatrimoniale

Dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.


Sectiunea a 7-a. Reprezentarea (art. 1295-1314)
Art. 1.295. Temeiul reprezentării

Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr‑un act juridic ori dintr‑o hotărâre jude­cătorească, după caz.


Art. 1.296. Efecte

Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezen­tatului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte.


Art. 1.297. Nearătarea calității de reprezentant

(1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit sa cunoască faptul că reprezentantul acționa în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.


Art. 1.298. Capacitatea părților

În cazul reprezentării convenționale, atât reprezentatul, cât și repre­zentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.


Art. 1.299. Viciile de consimțământ

Contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezen­tantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată.


Art. 1.300. Buna‑credință

(1) Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua‑credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.

(2) Reprezentatul de rea‑credință nu poate invoca niciodată buna‑credință a reprezentantului.


Art. 1.301. Forma împuternicirii

Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu res­pectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.


Art. 1.302. Justificarea puterii de a reprezenta

Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredințate de reprezentat și, dacă reprezentarea este cuprinsă într‑un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate.


Art. 1.303. Conflictul de interese

Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului.


Art. 1.304. Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare

(1) Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepția cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul dublei reprezentări.


Art. 1.305. Încetarea împuternicirii

Puterea de reprezentare încetează prin renunțarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat.


Art. 1.306. Modificarea și revocarea împuternicirii

Modificarea și revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoștința terților prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opo­zabile terților decât dacă se dovedește că aceștia le cunoșteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.


Art. 1.307. Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta

(1) Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenție ori din natura afacerii nu rezultă contrariul.

(2) Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică își încetează existența.

(3) În cazul deschiderii procedurii insolvenței asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condițiile prevăzute de lege.

(4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privința terților care, în momentul încheierii contractului, nu cunoșteau și nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare.


Art. 1.308. Obligațiile reprezentantului la încetarea împuternicirii

(1) La încetarea puterilor încre­dințate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri.

(2) Reprezentantul nu poate reține acest înscris drept garanție a creanțelor sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu mențiunea că puterea de reprezentare a încetat.


Art. 1.309. Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare

(1) Contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț.

(2) Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l‑a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a‑l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.


Art. 1.310. Răspunderea reprezentantului

Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind limitele puterilor care i‑au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s‑a încrezut, cu bună‑credință, în încheierea valabilă a contractului.


Art. 1.311. Ratificarea

(1) În cazurile prevăzute la art. 1.309, cel în numele căruia s‑a încheiat con­tractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

(2) Terțul contractant poate, printr‑o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.


Art. 1.312. Efectele ratificării

Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp.



Art. 1.314. Desființarea contractului înaintea ratificării

Terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.

Sectiunea a 8-a. Cesiunea contractului (art. 1315-1320)
Art. 1.315. Noțiune

(1) O parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr‑un contract numai dacă prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.

(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.


Art. 1.316. Forma cesiunii

Cesiunea contractului și acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.


Art. 1.317. Momentul cesiunii

(1) Dacă o parte a consimțit în mod anticipat ca partea cealaltă să își poată substitui un terț în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte față de acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.

(2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr‑un înscris în care este cuprinsă clauza „la ordin” sau o altă mențiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile și obligațiile girantului.

(3) Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.


Art. 1.318. Liberarea cedentului

(1) Cedentul este liberat de obligațiile sale față de contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta.

(2) În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu își execută obligațiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancțiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligațiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.


Art. 1.319. Excepțiile contractantului cedat

Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă față de cesionar vicii de consimțământ, precum și orice apărări sau excepții născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă și‑a rezervat acest drept atunci când a consimțit la substituire.


Art. 1.320. Obligația de garanție

(1) Cedentul garantează vali­ditatea contractului.

(2) Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ținut ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat.


Sectiunea a 9-a. Încetarea contractului (art. 1321-1323)
Art. 1.321. Cauzele de încetare

Contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.


Art. 1.322. Efectele încetării

La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului.


Art. 1.323. Restituirea prestațiilor

Restituirea prestațiilor primite se face potrivit dispozițiilor art. 1.635‑1.649.


[/capitol]
Capitolul II. Actul juridic unilateral (art. 1324-1329)
Sectiunea 1. Dispoziții generale (art. 1324-1326)
Art. 1.324. Noțiune

Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.


Art. 1.325. Regimul juridic

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.


Art. 1.326. Actele unilaterale supuse comunicării

(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea desti­natarului este necesară potrivit naturii actului.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.

(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.


Sectiunea a 2-a. Actul unilateral ca izvor de obligații (art. 1327-1329)
Art. 1.327. Promisiunea unilaterală

(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.

(2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.

(3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost asumată.


Art. 1.328. Promisiunea publică de recompensă

(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestații este obligat să facă plata, chiar dacă prestația a fost executată fără a se cunoaște promisiunea.

(2) Dacă prestația a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.

(3) Atunci când prestația a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.


Art. 1.329. Revocarea promisiunii publice de recompensă

(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într‑o formă echivalentă.

(2) Revocarea nu produce efecte față de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestația.

(3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promi­siunii datorează o despăgubire echi­tabilă, care nu va putea depăși recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestației. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedește că rezultatul cerut nu putea fi obținut.

(4) Dreptul la acțiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.


Capitolul III. Faptul juridic licit (art. 1330-1348)
Sectiunea 1. Gestiunea de afaceri (art. 1330-1340)

  • LPA. Art. 110. Dispozițiile art. 1.330‑1.340 NCC nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.
Art. 1.330. Condiții

(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

(2) Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză.

(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acționează cu intenția de a o gratifica.

  • VECHIUL CC: art. 986‑987.

Art. 1.331. Obligația de înștiințare

Gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.


Art. 1.332. Continuarea gestiunii

Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

  • VECHIUL CC: art. 987‑988.

Art. 1.333. Continuarea gestiunii de către moștenitorii gerantului

Moștenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ținuți să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleași condiții ca și gerantul.


Art. 1.334. Diligența datorată de gerant

(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.

(2) Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă.

  • VECHIUL CC: art. 989‑990.

Art. 1.335. Obligațiile gerantului

La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să îi remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii.


Art. 1.336. Actele încheiate de gerant

(1) Gerantul care acționează în nume propriu este ținut față de terții cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceștia de a se regresa împotriva geratului.

(2) Atunci când acționează în numele geratului, gerantul nu este ținut față de terții cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat față de aceștia.


Art. 1.337. Obligațiile geratului

(1) Atunci când condițiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum și, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, și să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l‑a suferit din cauza gestiunii.

(2) Geratul trebuie să execute și obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.

(3) Caracterul necesar sau util al actelor și cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le‑a făcut.

(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii.

  • VECHIUL CC: art. 991.

Art. 1.338. Împotrivirea beneficiarului gestiunii

(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanța, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligației de restituire.

(2) Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar și din cea mai ușoară culpă.


Art. 1.339. Gestiunea inoportună

Actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i‑au procurat vreun avantaj.


Art. 1.340. Ratificarea gestiunii

În privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.


Sectiunea a 2-a. Plata nedatorată (art. 1341-1344)
Art. 1.341. Noțiune

(1) Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

(2) Nu este supus restituirii ceea ce s‑a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s‑a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie.

  • VECHIUL CC: art. 992 și art. 1.092.

Art. 1.342. Plata primită cu bună‑credință de creditor

(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plății, cel care a primit‑o cu bună‑credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s‑a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței.

(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației legale în drepturile creditorului plătit.

  • VECHIUL CC: art. 993.

Art. 1.343. Restituirea plății anticipate

Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s‑a făcut prin dol sau violență. De asemenea, este supusă restituirii și plata făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive.


Art. 1.344. Reguli aplicabile restituirii

Restituirea plății nedatorate se face potrivit dispozițiilor
art. 1.635‑1.649.


Sectiunea a 3-a. Îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348)
Art. 1.345. Condiții

Cel care, în mod neimputabil, s‑a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.


Art. 1.346. Îmbogățirea justificată

Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă:

  1. a) din executarea unei obligații valabile;
  2. b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;
  3. c) dintr‑un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica.

Art. 1.347. Condițiile și întinderea restituirii

(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.

(2) Cel care s‑a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1.639 și următoarele.


Art. 1.348. Caracterul subsidiar

Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Capitolul IV. Răspunderea civilă (art. 1349-1395)
Sectiunea 1. Dispoziții generale (art. 1349-1350)
Art. 1.349. Răspunderea delictuală

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.

  • VECHIUL CC: art. 998‑1.003.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, rep. (M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008; cu modif. ult.): Cap. I. Dispoziții generale.
    Art. 1.
    Prezenta lege reglementează raporturile juridice dintre producători și persoanele vătămate ori preju­diciate de produsele cu defecte puse în circulație, răspunderea civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum și dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor. Art. 2. (1) În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos se definesc astfel: a) producător: 1. fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părți com­ponente ale produsului; 2. orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv; 3. orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; 4. orice altă persoană, care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; 5. dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într‑un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul; această dispoziție este valabilă și pentru un produs importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului prevăzut la pct. 3 ori 4, chiar dacă este precizat numele producă­torului; b) produs – orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într‑un alt bun mobil sau imobil; prin produs se înțelege și energia electrică; c) pagubă: 1. prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea inte­grității corporale sau a sănătății unei persoane; 2. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 200 lei; 3. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500 euro; d) produs cu defecte – produsul care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte, ținându‑se seama de toate împrejurările, inclusiv de: 1. modul de prezentare a produsului; 2. toate utilizările previzibile ale produsului;
    3. data punerii în circulație a produsului. (2) Un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs similar perfecționat a fost pus în circulație. (3) Prevederile prezentului articol nu împiedică aplicarea dispozițiilor legale referitoare la daunele morale.

Cap. II. Condițiile răspunderii producătorilor. Art. 3. În condițiile prezentei legi, producătorul răspunde pentru prejudiciul actual și pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului său. Art. 4. Răspunderea producătorului nu este limitată în situația în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului și de acțiunea sau omisiunea unei terțe persoane. Această dispoziție nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acțiuni în justiție împotriva terțului, în condițiile legii. Art. 5. Dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru pagubă, ele răspund solidar. Art. 6. Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana preju­‑
diciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și pagubă.
Art. 7. (1) Producătorul este exonerat de răspundere, conform prevederilor prezentei legi, dacă dovedește unul dintre următoarele aspecte: a) nu el este cel care a pus produsul în circulație; b) în funcție de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile lui; c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop economic al producătorului și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale; d) defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii, impuse prin reglementările emise de autoritățile competente; e) nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i‑a permis depistarea defectului în cauză; f) defectul se datorează neres­pectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate. (2) Producătorul de componente este exonerat de răs­pundere dacă dovedește că defectul este imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucțiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului. Art. 8. Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanța competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ținută să răspundă. Art. 9. (1) Aplicarea dispozițiilor prezentei legi nu exclude posibilitatea persoanei vătămate ori prejudiciate de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de răspundere, existent la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Societățile de asigurări au drept de regres împotriva producătorului, conform legislației în vigoare, pentru sumele plătite persoanelor preju­diciate. Art. 10. Orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută.

Cap. III. Dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor. Art. 11. Dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a identității produ­cătorului, iar acțiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație. Art. 12. Abrogat.

Cap. IV. Dispoziții tranzitorii și finale. Art. 13. Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. Art. 14. România va comunica Comisiei Europene textul exact al celor mai importante reglementări legale interne care sunt emise sub incidența prezentei legi. Art. 15. Prevederile prezentei legi nu se aplică: a) pagubelor generate de produsele puse în circulație anterior datei intrării în vigoare a acesteia; b) pagubelor rezultate din accidentele nucleare. Art. 16. Prezenta lege transpune Directiva nr. 85/374/CEE din
25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L210 din 7 august 1985, modificată și completată prin Directiva nr. 1.999/34/CE a Parlamentului European
și a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), nr. L141 din 4 iunie 1999.
Art. 17. (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 4, art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 3 și art. 14, care intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2007. (2) Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 3 și art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 se aplică până la data de
1 ianuarie 2007 (…)”.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 278/2015 (www.scj.ro): „Recurenții reclamanți au criticat greșita aplicare a dispozițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 CC [art. 1349, 1357 NCC], de către instanța de apel, care nu le-a recunoscut posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat de Statul român prin privarea reclamanților și autorilor acestora de folosința imobilului (…). Recurenții reclamanți au susținut că, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului, restituirea în natură fiind deja obținută (damnum emergens), sunt îndreptățiți la plata unor despăgubiri cu titlu de lucrum cessans, solicitate prin cererea de față. Înalta Curte reține că noțiunea de folosință, ca atribut al dreptului de proprietate, se definește ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele (civile, în cauză) având drept premisă condiția deținerii, de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Astfel, pentru a invoca lipsa de folosință, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terț. În cauză, recurenții reclamanți nu se pot prevala, pentru a pretinde lipsa de folosință a imobilului, de existența în patrimoniul lor a unui drept de proprietate, pe perioada de referință (…) pentru care solicită despăgubirile întrucât, astfel cum instanțele de fond au reținut, au redobândit în proprietate și posesie imobilul ce a aparținut autorului lor în temeiul legilor speciale de reparație, iar nu pe calea dreptului comun, această distincție fiind relevantă în ceea ce privește data de la care, în patrimoniul fostului proprietar, poate fi recunoscută existența dreptului de proprietate asupra bunului, fie de la data emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului în baza L. nr. 10/2001, fie, cu caracter retroactiv, de la data preluării acestuia de către statul comunist, în situația acțiunii în revendicare. Dat fiind temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998-999 CC [art. 1349, 1357 NCC]) și obiectul asupra căruia poartă pretențiile formulate (imobil preluat de stat în regimul anterior anului 1989), contrar celor susținute de reclamanți prin motivele de recurs, instanța de apel, în mod corect, verificând prioritatea legii speciale impusă de respectarea principiului specialia generalibus derogant, inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, a statuat asupra efectului pe care aplicarea unei astfel de legi îl are asupra obligației de reparare integrală a prejudiciului instituită în dreptul comun. Corect s-a apreciat de către instanțele de fond că, în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condițiile în care Statul român a acceptat să restituie proprietățile preluate abuziv de regimul comunist (recunoscută în mod constant în jurisprudența CEDO), prin legislația specială adoptată în materie (L. nr. 10/2001) legiuitorul nu a optat și pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu privire la imobilele ce au fost preluate și deținute abuziv de stat. Potrivit jurisprudenței CEDO în cauza pilot Maria Atanasiu ș.a. contra România, atunci când un stat adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Așa cum art. 1 Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. CEDO a reținut că art. 1 Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. Punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, statul român a optat pentru despăgubirea integrală pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Însă modalitatea de despăgubire, care vizează imobilele preluate abuziv, cu sau fără titlu, are în vedere restituirea în natură a bunului sau contravaloarea acestuia, fără alte forme de acoperire a beneficiului nerealizat. Prin faptul că legea specială nu prevede repararea acestui tip de prejudiciu, nu se poate nega, de principiu, posibilitatea formulării pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată circumscrise unei astfel de finalități, de vreme ce această conduită nu a fost interzisă expres în conținutul legii speciale, însă fapta ilicită ce poate fi analizată în contextul L. nr. 10/2001 nu este reprezentată de privarea fostului proprietar de dreptul de proprietate asupra imobilului, ci de conduita statului român în procedura de soluționare a notificării. Într-o acțiune precum cea de față, reclamantul trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret, mecanismul de reparație pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient sau decizia respectivă nu a fost executată iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire, răspunderea obiectivă a statului fiind subsidiară procedurii speciale. Or, în cauză nu se impută statului o conduită nelegală ce ar fi putut fi analizată pe această cale, ci un aspect pe care, în mod corect instanțele de fond, nefiind învestite cu o acțiune în revendicare în care să analizeze titlul de proprietate al autorilor reclamanților în comparație cu titlul statului, respectiv caracterul valabil sau nu al preluării și al posesiei exercitate de stat, nu l-au putut califica drept faptă ilicită. Distincția operată de recurenți în memoriul de recurs între natura diferită a acțiunii în restituire față de acțiunea în revendicare este corectă, însă ea vine să susțină tocmai efectele distincte pe care cele două tipuri de acțiuni le produc asupra patrimoniului fostului proprietar, în ceea ce privește recunoașterea dreptului de proprietate, în cazul restituirii în natură a bunului lipsind, astfel cum s-a arătat, efectul retroactiv al revendicării. În cauză reclamanții nu au promovat o acțiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul valabil al autorului lor, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că au păstrat calitatea de proprietari neîntrerupt. În acest caz, prevalându-se și de garanția art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la convenție, ar fi putut pretinde existența unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de folosință (ius utendi și ius fruendi) pe perioada deposedării. Dimpotrivă, au optat pentru restituirea imobilului, în procedura specială de reparație, ceea ce presupune că dobândesc calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului. Prin urmare numai de la acea dată, la care pot dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului, pot invoca un prejudiciu izvorât din împiedicarea exercitării unui drept de folosință asupra imobilului. Pe de altă parte, potrivit dreptului comun, acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile – sau a contravalorii lor ca în speță – anterior acestui moment), iar această dată nu poate fi reținută ca fiind cea a pierderii posesiei imobilului de către autorii lor, prezumată de reclamanți, întrucât procedura L. nr. 10/2001 nu a impus o astfel de verificare. Reclamanții și-au întemeiat criticile formulate în memoriul de recurs, între altele, pe argumentul că și dispozițiile L. nr. 10/2001 conservă, în art. 2 alin. (2) din lege, calitatea de proprietar pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil și care, astfel, își păstrează calitatea de proprietar pe care o exercită după primirea deciziei. Este de observat că norma legală menționată nu putea constitui temei juridic al cererii, întrucât fusese abrogată prin L. nr. 1/2009, anterior promovării prezentei acțiuni (…). De altfel, nici nu a fost invocată ca temei de drept în fața instanței de fond pentru a constitui obiect de analiză în etapele procesuale anterioare. În consecință, aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului situațiilor juridice intrate în domeniul de reglementare al legislației reparatorii speciale nu poate fi analizată decât în limitele pe care legiuitorul le-a fixat. L. nr. 10/2001 și legile ulterioare ce reglementează regimul de stabilire și plată a despăgubirilor fac aplicarea principiului restituirii integrale a bunului sau contravalorii actuale a acestuia, însă nu și pe cel al reparării integrale a prejudiciului, pentru proprietarul deposedat de bun, astfel cum este prevăzut în dreptul comun. Față de aceste împrejurări, ICCJ apreciază că instanța de apel a apreciat corect cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, procedând la o corectă interpretare și aplicare a legii. În consecință, (…) va respinge recursul ca nefondat”.

Art. 1.350. Răspunderea contractuală

(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le‑a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de preju­diciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i‑ar fi mai favorabile.


Sectiunea a 2-a. Cauze exoneratoare de răspundere (art. 1351-1356)
Art. 1.351. Forța majoră și cazul fortuit

(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.

(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s‑ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.

  • VECHIUL CC: art. 1.083.

Art. 1.352. Fapta victimei sau a terțului

Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2075/2015 (www.scj.ro): „Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseși (art. 1.352 NCC) trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului – îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit – înlăturând, practic, raportul de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul suferit. Or, așa cum s-a statuat pe situația de fapt de către instanțele fondului, existența gropii în carosabil a fost cea care a dezechilibrat victima, aceasta a căzut de pe bicicletă și a decedat ca urmare a leziunilor suferite prin cădere. Neechiparea bicicletei, cu mijloace de iluminare adecvate pentru deplasarea pe timp de noapte, nu putea conduce, în sine, la accidentul soldat cu deces, pentru a se putea susține că aceasta a fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului și deci, în absența acestei fapte a victimei, n-ar fi existat prejudiciul. Ca atare, fapta victimei nu întrunește caracteristicile avute în vedere de art. 1.352 NCC pentru a duce la exonerarea de răspundere civilă a recurentului-pârât, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și nici nu prezintă elementele forței majorare sau ale cazului fortuit (cum prevede textul de lege)”.

Art. 1.353. Exercițiul drepturilor

Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.


Art. 1.354. Alte cauze de exonerare

Victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i‑a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s‑a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.


Art. 1.355. Clauze privind răspunderea

(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr‑o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr‑o simplă impru­dență sau neglijență, bunurilor victimei.

(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlă­turată ori diminuată decât în condițiile legii.

(4) Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.


Art. 1.356. Anunțuri privitoare la răspundere

(1) Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului.

(2) Printr‑un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).


Sectiunea a 3-a. Răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371)
Art. 1.357. Condițiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

  • VECHIUL CC: art. 998‑999.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 509/2014 (www.scj.ro): „De aceea, referitor la informațiile care nu au apărut și în restul presei centrale, instanța de apel a reținut că intimatul reclamant a fost acuzat, în cadrul celor cinci emisiuni, de săvârșirea unor fapte determinate, fără a se furniza o bază factuală suficientă. A menționat că nu este necesar ca aceasta să fie precisă, fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanță judecătorească, fiind suficient ca judecata de valoare, reprezentată de raționamentul deductiv al ziaristului, să nu fie excesivă, fiind lipsită total de fundament. Deși trebuie avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor publice față de individul obișnuit, pentru că, spre deosebire de cel din urmă, politicienii trebuie să accepte, în mod inevitabil și conștient, verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public, și în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță, absența unei minime baze factuale și denaturarea sa depășesc aceste limite. (…) În consecință, Curtea a constatat că nu se poate reține că jurnalistul și‑a exercitat un drept prevăzut de Constituție, și anume dreptul la exprimare, ceea ce ar constitui o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel încât, sub aspectul moderării celor cinci emisiuni, cu încălcarea art. 40 alin. (2) și (3) din Codul de reglementare a conți­nutului audiovizual, adoptat prin Dec. nr. 220/2011, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum această instituție este reglementată de art. 998‑999 CC 1864, respectiv art. 1.357‑1.359 NCC. Discreditarea, cel puțin, în fața unei părți dintre apropiați, colegi de partid și opinia publică, este inerentă imputării unor asemenea fapte pe un post de televiziune, astfel că nu prezintă relevanță împrejurarea dacă s‑a mai produs încă un prejudiciu, constând în afectarea carierei politice a intimatului reclamant”.

Dec. ICCJ (SC II) nr. 2483/2014 (www.scj.ro): „Potrivit art. 1.357 alin. (1) NCC, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să‑l repare. Conținutul acestei norme legale sintetizează aspectele esențiale care caracterizează instituția răspunderii delictuale, în ansamblul său; cele patru condiții necesare pentru angajarea răspunderii sunt prejudiciul, fapta ilicită, existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția făptuitorului. Prejudiciul reprezintă nu doar o condiție a răspunderii, ci și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita acestuia, iar fapta ilicită constituie faptul generator de răspundere, care poate fi fapta proprie ori a altei persoane, precum și fapta lucrurilor sau a animalelor aflate în pază juridică. După cum rezultă din examinarea art. 1.357 alin. (1) NCC, autorul faptei ilicite trebuie să fie altă persoană decât cel vătămat; așadar, fapta victimei înseși se constituie într‑o cauză exoneratoare de răspundere”.

A se vedea și Dec. ICCJ (SC I) nr. 278/2015 (sub art. 1.349 NCC).


Art. 1.358. Criterii particulare de apreciere a vinovăției

Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s‑a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 509/2014 (sub art. 1.357 NCC).

Art. 1.359. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes

Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.

  • JURISPRUDENȚĂ. A se vedea Dec. ICCJ (SC I) nr. 509/2014 (sub art. 1.357 NCC).

Art. 1.360. Legitima apărare

(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.

(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări.


Art. 1.361. Starea de necesitate

Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză.


Art. 1.362. Obligația terțului de reparare a prejudiciului

Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360
alin. (2) și art. 1.361, fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.


Art. 1.363. Divulgarea secretului comercial

O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică.

  • LPA. Art. 1101. Clauza exoneratoare de răspundere prevăzută la art. 1.363 NCC privitoare la divulgarea secretului comercial sau profesional de care sunt ținuți profesioniștii se aplică atât în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, cât și în cazul răspunderii contractuale.

Art. 1.364. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege

Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.


Art. 1.365. Efectele hotărârii penale

Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.


Art. 1.366. Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei.

(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.


Art. 1.367. Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ

(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era într‑o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții care l‑a pus în neputință de a‑și da seama de urmările faptei sale.

(2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minții a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanțe.


Art. 1.368. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

(1) Lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspun­derea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea.

(2) Indemnizația va fi stabilită într‑un cuantum echitabil, ținându‑se seama de starea patrimonială a părților.


Art. 1.369. Răspunderea altor persoane

(1) Cel care l‑a îndemnat sau l‑a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l‑a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr‑o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.


Art. 1.370. Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.


Art. 1.371. Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze

(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le‑a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit‑o.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.


Sectiunea a 4-a. Răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372-1374)
Art. 1.372. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.

(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și‑au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești.

  • VECHIUL CC: art. 1.000 alin. (2).

Art. 1.373. Răspunderea comitenților pentru prepuși

(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

  • VECHIUL CC: art. 1.000 alin. (3).

Art. 1.374. Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

(1) Părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului.

(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.


Sectiunea a 5-a. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375-1380)
Art. 1.375. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

  • VECHIUL CC: art. 1.001.

Art. 1.376. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore.

  • VECHIUL CC: art. 1.000 alin. (1).

Art. 1.377. Noțiunea de pază

În înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.


Art. 1.378. Răspunderea pentru ruina edificiului

Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.

  • VECHIUL CC: art. 1.002.

Art. 1.379. Alte cazuri de răspundere

(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.

(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite și condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opțiune în vederea reparării prejudiciului.


Art. 1.380. Cauze de exonerare

În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 și 1.379 nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.


Sectiunea a 6-a. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (art. 1381-1395)
Art. 1.381. Obiectul reparației

(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

(2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

(3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind execu­tarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.


Art. 1.382. Răspunderea solidară

Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.

  • VECHIUL CC: art. 1.003.

Art. 1.383. Raporturile dintre debitori

Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.


Art. 1.384. Dreptul de regres

(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.

(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

(4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care cores­punde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.


Art. 1.385. Întinderea reparației

(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le‑a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.


Art. 1.386. Formele reparației

(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice.

(4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s‑a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s‑a mărit, s‑a micșorat ori a încetat.


Art. 1.387. Vătămarea integrității corporale sau a sănătății

(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăg­ubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.

(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându‑se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

(3) În toate cazurile, instanța va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.


Art. 1.388. Stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă

(1) Despăgubirea pentru pier­derea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l‑ar fi putut realiza, ținându‑se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut‑o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despă­gubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.


Art. 1.389. Vătămarea minorului

(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrității corporale sau a sănătății este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul și‑ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.

(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câștigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câștig, potrivit dispozițiilor art. 1.388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într‑un raport de muncă.


Art. 1.390. Persoana îndreptățită la despăgubire în caz de deces

(1) Despăgubirea pentru preju­diciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat.

(2) Cu toate acestea, instanța, ținând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire și celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent.

(3) La stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe
care, în mod normal, cel decedat le‑ar fi avut pe timpul pentru care s‑a acordat despăgubirea. Dispozițiile
art. 1.387‑1.389 se aplică în mod corespunzător.


Art. 1.391. Repararea prejudiciului nepatrimonial

(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descen­denților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr‑o tranzacție sau printr‑o hotărâre judecă­torească definitivă.

(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct.

(5) Dispozițiile art. 253‑256 rămân aplicabile.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 2075/2015 (www.scj.ro): „în ce privește modalitatea în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) NCC, față de conținutul normativ al textului, recurentul-pârât susține fără temei că instanța de apel a dat eficiență prezumției de existență a prejudiciului moral cu motivarea că aceasta funcționează atunci când este vorba despre despăgubiri pentru moartea victimei solicitate de ascendenți, descendenți, frați, surori, soț. Or, din modalitatea de redactare a textului (…), rezultă că, impunându-se condiția dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, înseamnă ca acestea din urmă sunt prezumate – dată fiind legătura de rudenie/afinitate – că au suferit prin moartea victimei. O asemenea distincție pe plan probator este justificată, cum s-a arătat, de natura relațiilor (apropiate, în cazul rudelor/soțului) aptă să determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea încercată și prejudiciul moral pe care l-a ocazionat. Cum reclamanții fac parte din categoria persoanelor enumerate în art. 1.391 alin. (2) tz. I NCC, în mod corect s-a prezumat, în ce-i privește, existența prejudiciului nepatrimonial, cuantificarea și dimensionarea acestuia fiind aspecte subsecvente”.

Art. 1.392. Cheltuieli de îngrijire a sănătății. Cheltuieli de înmormântare

Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.


Art. 1.393. Despăgubirea în raport cu ajutorul și pensia

(1) Dacă în cadrul asigurărilor sociale s‑a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia.

(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanța nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condițiile dispozițiilor
art. 1.387 alin. (3).


Art. 1.394. Prorogarea termenului prescripției

În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr‑un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.


Art. 1.395. Suspendarea prescripției

Prescripția dreptului la acțiune cu privire la repararea prejudi­ciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s‑ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație.


Titlul III. Modalitățile obligațiilor (art. 1396-1420)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 1396-1398)
Art. 1.396. Categorii de obligații

(1) Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități.

(2) Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.


Art. 1.397. Obligații simple

(1) Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție și poate fi executată imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului.

(2) Obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s‑a obligat sub condiție.


Art. 1.398. Obligații afectate de modalități

Obligațiile pot fi afectate de termen sau condiție.


Capitolul II. Condiția (art. 1399-1410)
Art. 1.399. Obligația condițională

Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur.

  • VECHIUL CC: art. 1.004.

Art. 1.400. Condiția suspensivă

Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.

  • VECHIUL CC: art. 1.017.

Art. 1.401. Condiția rezolutorie

(1) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.

(2) Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s‑ar putea îndeplini.

  • VECHIUL CC: art. 1.019‑1.020.

Art. 1.402. Condiția imposibilă, ilicită sau imorală

Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.

  • VECHIUL CC: art. 1.008‑1.009.

Art. 1.403. Condiția pur potestativă

Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect.

  • VECHIUL CC: art. 1.010.

Art. 1.404. Constatarea îndeplinirii condiției

(1) Îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

(2) Când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment într‑un anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s‑a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui termen, condiția se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.

(3) Atunci când obligația este contractată sub condiția că un eveniment nu se va produce într‑un anumit termen, condiția se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiția nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.

(4) Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției.

  • VECHIUL CC: art. 1.011‑1.013.

Art. 1.405. Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției

(1) Condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiție împiedică realizarea ei.

(2) Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea‑credință, realizarea eveni­mentului.

  • VECHIUL CC: art. 1.014.

Art. 1.406. Renunțarea la condiție

(1) Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s‑a îndeplinit.

(2) Renunțarea la condiție face ca obligația să fie simplă.


Art. 1.407. Efectele îndeplinirii condiției

(1) Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul.

(2) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun efect asupra prestațiilor deja executate.

(3) Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data încheierii lor.

(4) Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le‑a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispozițiile privitoare la restituirea prestațiilor se aplică în mod corespunzător.

  • VECHIUL CC: art. 1.015.

Art. 1.408. Transmiterea obligației condiționale

(1) Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiași condiții.

(2) Obligația afectată de condiție se poate prelua, dispozițiile art. 1.599‑1.608 aplicându‑se în mod corespunzător.


Art. 1.409. Actele conservatorii

Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a dreptului său.

  • VECHIUL CC: art. 1.016.

Art. 1.410. Fructele culese înaintea îndeplinirii condiției

În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.


Capitolul III. Termenul (art. 1411-1420)
Art. 1.411. Obligația afectată de termen

(1) Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor și sigur.

(2) Termenul poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege.


Art. 1.412. Categorii de termene

(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadența obligației.

(2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.


Art. 1.413. Beneficiul termenului

(1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voința părților sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți.

(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, fără consimțământul celeilalte părți.

  • VECHIUL CC: art. 1.024.

Art. 1.414. Efectul termenului suspensiv

Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s‑a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.

  • VECHIUL CC: art. 1.023.

Art. 1.415. Stabilirea judiciară a termenului

(1) Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a‑l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări.

(2) Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat.

(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței președințiale, fiind supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

  • LPA. Art. 1102. Dispozițiile art. 1.415 NCC sunt aplicabile ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop.

Art. 1.416. Calculul termenelor

Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI‑a.


Art. 1.417. Decăderea din beneficiul termenului

(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr‑o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise.

(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declan­șarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.

(3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială.

  • VECHIUL CC: art. 1.025.

Art. 1.418. Exigibilitatea anticipată

Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligația să devină de îndată exigibilă.


Art. 1.419. Inopozabilitatea decăderii din termen

Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalți codebitori.


Art. 1.420. Nerealizarea evenimentului

Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligația devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.

● LPA. Art. 111. Dispozițiile art. 1.420 NCC sunt aplicabile și în cazul contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a NCC, dacă ziua în care evenimentul ar fi trebuit să se realizeze este ulterioară acelei date.


Titlul IV. Obligațiile complexe (art. 1421-1468)
Capitolul I. Obligațiile divizibile și obligațiile indivizibile (art. 1421-1433)
Art. 1.421. Categorii

Obligațiile pot fi divizibile sau indivizibile.


Art. 1.422. Obligația divizibilă

(1) Obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia sunt obligați față de creditor la aceeași prestație, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației decât separat și în limita părții sale din datorie.

(2) Obligația este divizibilă între mai mulți creditori atunci când fiecare dintre aceștia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părții sale din creanță.


Art. 1.423. Prezumția de egalitate

Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligații divizibile sunt ținuți față de creditor în părți egale. Această regulă se aplică, în mod similar, și în privința creditorilor.


Art. 1.424. Prezumția de divizibilitate. Excepții

Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.

  • VECHIUL CC: art. 1.057‑1.058.

Art. 1.425. Efectele obligației indivizibile

(1) Obligația indivi­zibilă nu se divide între debitori, între creditori și nici între moștenitorii acestora.

(2) Fiecare dintre debitori sau dintre moștenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații și, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moștenitorii acestora poate cere executarea integrală.

  • VECHIUL CC: art. 1.062‑1.064.

Art. 1.426. Solidaritatea și indivizibilitatea

(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor.

(2) În lipsă de stipulație contrară, creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați solidar.

  • VECHIUL CC: art. 1.059.

Art. 1.427. Divizibilitatea obligației între moștenitori

Obligația divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor și un singur creditor trebuie să fie executată între aceștia ca și cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moștenitorii fiecăruia dintre ei.

  • VECHIUL CC: art. 1.060‑1.061.

Art. 1.428. Executarea în natură

Când executarea obligației indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere și primi prestația datorată decât în întregime.


Art. 1.429. Restituirea prestațiilor

Obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligației de restituire rezultă din chiar natura ei.


Art. 1.430. Daunele‑interese

(1) Obligația de a executa prin echivalent o obligație indivizibilă este divizibilă.

(2) Daunele‑interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligației. Ele se cuvin creditorilor numai în proporție cu partea din creanță ce revine fiecăruia dintre ei.


Art. 1.431. Existența mai multor creditori

(1) Creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt prezumați a‑și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru ceilalți în privința creanței.

(2) Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează față de un creditor nu stinge obligația decât pentru partea din creanță ce revine acestuia. Față de ceilalți creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.

(3) Debitorul care a plătit celorlalți creditori este îndreptățit să primească de la aceștia echivalentul părții din obligație cuvenite credi­torului care a consimțit la stingerea creanței sau față de care aceasta a operat.

  • VECHIUL CC: art. 1.064.

Art. 1.432. Existența mai multor debitori

(1) Novația, remiterea de datorie, compensația ori confu­ziunea consimțită sau care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.

(2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligații, oricare ar fi partea din obligație ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toți debitorii să efectueze plata în același timp.

(3) Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligației poate cere un termen pentru a‑i introduce în cauză pe ceilalți debitori, cu excepția cazului în care prestația nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestație, având însă drept de regres împotriva celorlalți debitori.

(4) Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalți debitori.

(5) Îndată ce cauza indivizibilității încetează, obligația devine divizibilă.

  • VECHIUL CC: art. 1.065.

Art. 1.433. Prescripția

(1) Suspendarea prescripției față de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligații indivizibile produce efecte și față de ceilalți.

(2) Tot astfel, întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligații indivi­zibile produce efecte și față de ceilalți.


Capitolul II. Obligațiile solidare (art. 1434-1460)
Sectiunea 1. Obligațiile solidare între creditori (art. 1434-1442)
Art. 1.434. Solidaritatea dintre creditori

(1) Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot.

(2) Executarea obligației în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privința celorlalți creditori solidari.

  • VECHIUL CC: art. 1.034 și art. 1.037.

Art. 1.435. Izvorul solidarității

Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.


Art. 1.436. Reprezentarea reciprocă a creditorilor

(1) Creditorii solidari sunt prezumați a‑și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru gestionarea și satisfacerea interesului lor comun.

(2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimți la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanței ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalți creditori sunt inopozabile acestora din urmă.

(3) Hotărârea judecătorească obținută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită și celorlalți creditori.

(4) Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată și împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.

  • VECHIUL CC: art. 1.038.

Art. 1.437. Alegerea debitorului

Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându‑se astfel față de toți, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l‑a urmărit în justiție. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.

  • VECHIUL CC: art. 1.035.

Art. 1.438. Compensația

Debitorul poate opune unui creditor solidar compensația care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporție cu partea din creanță ce revine acestuia din urmă.


Art. 1.439. Confuziunea

Dacă unul dintre creditorii solidari dobândește și calitatea de debitor, confu­ziunea nu stinge creanța solidară decât în proporție cu partea din creanță ce îi revine acelui creditor. Ceilalți creditori solidari își păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat confu­ziunea, proporțional cu partea din creanță ce îi revine fiecăruia dintre ei.


Art. 1.440. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie consimțită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanță ce îi revine acelui creditor.


Art. 1.441. Prescripția

(1) Suspendarea prescripției în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată și de către ceilalți creditori solidari.

(2) Întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.

  • VECHIUL CC: art. 1.036.

Art. 1.442. Divizibilitatea obligației între moștenitori

Obligația în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moștenitorii săi.


Sectiunea a 2-a. Obligațiile solidare între debitori (art. 1443-1460)
§1. Dispoziții generale (art. 1443-1446)
Art. 1.443. Solidaritatea dintre debitori

Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor.

  • VECHIUL CC: art. 1.039.

Art. 1.444. Obligațiile solidare afectate de modalități

Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligați sub modalități diferite.

  • VECHIUL CC: art. 1.040.

Art. 1.445. Izvoarele solidarității

Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege.

  • VECHIUL CC: art. 1.041.

Art. 1.446. Prezumție de solidaritate

Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 C. com.

§2. Efectele solidarității în raporturile dintre creditor și debitorii solidari (art. 1447-1455)
I. Efectele principale în raporturile dintre creditor și debitorii solidari (art. 1447-1453)
Art. 1.447. Drepturile creditorului

(1) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.

(2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalți codebitori.

  • VECHIUL CC: art. 1.042‑1.043.

Art. 1.448. Excepții și apărări contra creditorului comun

(1) Debitorul solidar poate să opună credi­torului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum și pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.

(2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanție sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin subrogație este liberat de datorie până la concurența valorii acelor garanții sau drepturi.

  • VECHIUL CC: art. 1.047.

Art. 1.449. Prescripția

(1) Suspendarea și întreruperea prescripției față de unul dintre debitorii solidari produc efecte și față de ceilalți codebitori.

(2) Întreruperea prescripției față de un moștenitor al debitorului solidar nu produce efecte față de ceilalți codebitori decât pentru partea acelui moștenitor, chiar dacă este vorba despre o creanță ipotecară.

  • VECHIUL CC: art. 1.045.

Art. 1.450. Compensația

(1) Compensația nu operează între creditor și un debitor solidar decât în limita părții din datorie ce revine acestuia din urmă.

(2) În acest caz, ceilalți codebitori nu sunt ținuți solidar decât pentru partea rămasă din datorie după ce a operat compensația.


Art. 1.451. Remiterea de datorie

(1) Remiterea de datorie consimțită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanței. Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanței, creditorul poate dovedi că nu a consimțit remiterea de datorie decât în privința acelui debitor.

(2) Dacă remiterea de datorie s‑a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalți rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea părții din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul și‑a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalți codebitori își păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.


Art. 1.452. Confuziunea

Confuziunea îi liberează pe ceilalți code­bitori solidari pentru partea aceluia care reunește în persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației solidare.

  • VECHIUL CC: art. 1.048.

Art. 1.453. Renunțarea la solidaritate

(1) Renunțarea la solidaritate în privința unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existența obligației solidare în raport cu ceilalți. Codebitorul solidar care beneficiază de renunțarea la solidaritate rămâne ținut pentru partea sa atât față de creditor, cât și față de ceilalți codebitori în cazul regresului acestora din urmă.

(2) Renunțarea la solidaritate trebuie să fie expresă.

(3) De asemenea, creditorul renunță la solidaritate atunci când:

  1. a) fără a‑și rezerva beneficiul solidarității în raport cu debitorul solidar care a făcut plata, menționează în chitanță că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligația solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunțarea la solidaritate nu se întinde și asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel menționată în chitanță, se face timp de 3 ani;
  2. b) îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.
  • VECHIUL CC: art. 1.049‑1.051.

II. Efectele secundare în raporturile dintre creditor și debitorii solidari (art. 1454-1455)
Art. 1.454. Imposibilitatea executării obligației în natură

(1) Atunci când executarea în natură a unei obligații devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceștia au fost puși personal în întârziere, ceilalți codebitori nu sunt liberați de obligația de a‑i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele‑interese suplimentare care i s‑ar cuveni.

(2) Creditorul nu poate cere daune‑interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligația a devenit imposibil de executat în natură, precum și celor care se aflau în întârziere atunci când obligația a devenit imposibil de executat.

  • VECHIUL CC: art. 1.044.

Art. 1.455. Efectele hotărârii judecătorești

(1) Hotărârea judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat față de ceilalți codebitori.

(2) Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s‑a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.


§3. Efectele solidarității în raporturile dintre debitori (art. 1456-1460)
Art. 1.456. Regresul între codebitori

(1) Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.

(2) Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.

  • VECHIUL CC: art. 1.053 alin. (1).

Art. 1.457. Insolvabilitatea codebitorilor

(1) Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalți codebitori în proporție cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.

(2) Cu toate acestea, creditorul care renunță la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.

  • VECHIUL CC: art. 1.053 alin. (2) și art. 1.054.

Art. 1.458. Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit

Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le‑a opus creditorului. Acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligația mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu și pe acelea care sunt pur personale altui codebitor.


Art. 1.459. Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor

Dacă obligația solidară este con­tractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut singur de întreaga datorie față de ceilalți codebitori, care, în acest caz, sunt considerați, în raport cu acesta, fideiusori.

  • VECHIUL CC: art. 1.055.

Art. 1.460. Divizibilitatea obligației solidare între moștenitori

Obligația unui debitor solidar se împarte de drept între moștenitorii acestuia, afară de cazul în care obligația este indivizibilă.

Capitolul III. Obligațiile alternative și facultative (art. 1461-1468)
Sectiunea 1. Obligațiile alternative (art. 1461-1467)
Art. 1.461. Obligația alternativă

(1) Obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligație.

(2) Obligația rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naște, una dintre prestații era imposibil de executat.

  • VECHIUL CC: art. 1.026 și art. 1.029.

Art. 1.462. Alegerea prestației

(1) Alegerea prestației prin care se va stinge obligația revine debi­torului, cu excepția cazului în care este acordată în mod expres creditorului.

(2) Dacă partea căreia îi aparține alegerea prestației nu își exprimă opțiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestației va aparține celeilalte părți.

  • VECHIUL CC: art. 1.027.

Art. 1.463. Limitele alegerii

Debitorul nu poate executa și nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr‑o prestație și o parte din cealaltă.

  • VECHIUL CC: art. 1.028.

Art. 1.464. Alegerea prestației de către debitor

(1) Debitorul care are alegerea prestației este obligat, atunci când una dintre prestații a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestație.

(2) Dacă, în același caz, ambele prestații devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestații este cauzată de culpa debitorului, acesta este ținut să plătească valoarea prestației care a devenit ultima imposibil de executat.

  • VECHIUL CC: art. 1.030.

Art. 1.465. Alegerea prestației de către creditor

În cazul în care alegerea prestației revine credi­torului:

  1. a) dacă una dintre prestații a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părți, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
  2. b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestații, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestații, despăgubindu‑l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligației;
  3. c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestații, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestația imposibil de executat, fie cealaltă prestație;
  4. d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestații, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
  • VECHIUL CC: art. 1.031.

Art. 1.466. Stingerea obligației

Obligația se stinge dacă toate prestațiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului și înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

  • VECHIUL CC: art. 1.032.

Art. 1.467. Pluralitatea de prestații

Dispozițiile acestei secțiuni se aplică în mod corespunzător în cazul în care obligația alternativă are ca obiect mai mult de două prestații principale.

  • VECHIUL CC: art. 1.033.

Sectiunea a 2-a. Obligațiile facultative (art. 1468)
Art. 1.468. Regim juridic

(1) Obligația este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestație determinată.

(2) Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat.


Titlul V. Executarea obligațiilor (art. 1469-1565)
Capitolul I. Plata (art. 1469-1515)
Sectiunea 1. Dispoziții generale (art. 1469-1471)
Art. 1.469. Noțiune

(1) Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie.

(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației.


Art. 1.470. Temeiul plății

Orice plată presupune o datorie.

  • VECHIUL CC: art. 1.092 alin. (1).

Art. 1.471. Plata obligației naturale

Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

  • VECHIUL CC: art. 1.092 alin. (2).

Sectiunea a 2-a. Subiectele plății (art. 1472-1479)
Art. 1.472. Persoanele care pot face plata

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație.

  • VECHIUL CC: art. 1.093.

Art. 1.473. Plata făcută de un incapabil

Debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.

  • VECHIUL CC: art. 1.095.

Art. 1.474. Plata obligației de către un terț

(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terț dacă debitorul l‑a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l‑ar prejudicia pe creditor.

(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț decât dacă natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de debitor.

(3) Plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

(4) Dispozițiile prezentului capitol privind condițiile plății se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terț.

  • VECHIUL CC: art. 1.094-1.095.

Art. 1.475. Persoanele care pot primi plata

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convențional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească.

  • VECHIUL CC: art. 1.096.

Art. 1.476. Plata făcută unui incapabil

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.098.

Art. 1.477. Plata făcută unui terț

(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menționate la
art. 1.475 este totuși valabilă dacă:

  1. a) este ratificată de creditor;
  2. b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
  3. c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor.

(2) Plata făcută în alte condiții decât cele menționate la alin. (1) stinge obligația numai în măsura în care profită creditorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.096.

Art. 1.478. Plata făcută unui creditor aparent

(1) Plata făcută cu bună‑credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor.

(2) Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor.

  • VECHIUL CC: art. 1.097.

Art. 1.479. Plata bunurilor indisponibilizate

Plata făcută cu neso­cotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziții formulate, în condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obținut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.

  • VECHIUL CC: art. 1.099.

Sectiunea a 3-a. Condițiile plății (art. 1480-1498)
Art. 1.480. Diligența cerută în executarea obligațiilor

(1) Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s‑ar dispune altfel.

(2) În cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate.

  • VECHIUL CC: art. 1.080.

Art. 1.481. Obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat

(1) În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis.

(2) În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

(3) Pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat se va ține seama îndeosebi de:

  1. a) modul în care obligația este stipulată în contract;
  2. b) existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
  3. c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
  4. d) influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

Art. 1.482. Obligația de a preda bunuri individual determinate

(1) Debitorul unui bun individual deter­minat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul nașterii obligației.

(2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația debitorului nu se stinge, dispozițiile art. 1.230 aplicându‑se în mod corespunzător.

  • VECHIUL CC: art. 1.102.

Art. 1.483. Obligația de a strămuta proprietatea

(1) Obligația de a strămuta proprietatea implică și obligațiile de a preda lucrul și de a‑l conserva până la predare.

(2) În ceea ce privește imobilele înscrise în cartea funciară, obligația de a strămuta proprietatea o cuprinde și pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.


Art. 1.484. Cedarea drepturilor sau acțiunilor

Dacă bunul a pierit, s‑a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.


Art. 1.485. Obligația de a preda un bun

Obligația de a preda un bun individual determinat o cuprinde și pe aceea de a‑l conserva până la predare.

  • VECHIUL CC: art. 1.074 alin. (1).

Art. 1.486. Obligația de a da bunuri de gen

Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin medie.

  • VECHIUL CC: art. 1.103.

Art. 1.487. Obligația de a constitui o garanție

Cel care este ținut să constituie o garanție, fără ca modalitatea și forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanție reală sau personală ori o altă garanție suficientă.


Art. 1.488. Obligația de a da o sumă de bani

(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.

(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obișnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.

(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condițiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiția ca acesta să fie onorat.


Art. 1.489. Dobânzile sumelor de bani

(1) Dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege.

(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

  • VECHIUL CC: art. 1.089.

Art. 1.490. Plata parțială

(1) Creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă.

(2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parțiale sunt în sarcina debitorului, chiar și atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.

  • VECHIUL CC: art. 1.101.

Art. 1.491. Plata făcută cu bunul altuia

(1) Atunci când, în executarea obligației sale, debitorul predă un bun care nu îi aparține sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestația datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.

(2) Creditorul de bună‑credință poate însă restitui bunul primit și solicita, dacă este cazul, daune‑interese pentru repararea prejudiciului suferit.


Art. 1.492. Darea în plată

(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată.

(2) Dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială și repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanțiile oferite de terți nu renasc.

  • VECHIUL CC: art. 1.100.
  • LPA. Art. 112. Dispozițiile art. 1.492 alin. (2) și ale art. 1.493 NCC se aplică și în cazul în care obligația s‑a născut înainte de data intrării în vigoare a acestuia, dacă darea în plată are loc ulterior acestei date.

Art. 1.493. Cesiunea de creanță în locul executării

(1) Atunci când, în locul prestației inițiale, este cedată o creanță, obligația se stinge în momentul satisfacerii creanței cedate. Dispozițiile art. 1.568‑1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Dacă, potrivit înțelegerii părților, obligația în locul căreia debi­torul își cedează propria creanță se stinge încă de la data cesiunii, dispozițiile art. 1.586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială.

  • LPA. A se vedea art. 112 LPA (sub art. 1.492 NCC).

Art. 1.494. Locul plății

(1) În lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor:

  1. a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății;
  2. b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
  3. c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii con­tractului.

(2) Partea care, după încheierea contractului, își schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plății, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.

  • VECHIUL CC: art. 1.104.

Art. 1.495. Data plății

(1) În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.

(2) Instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.


Art. 1.496. Plata anticipată

(1) Debitorul este liber să execute obligația chiar înaintea scadenței dacă părțile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.

(2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență.

(3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligației sunt în sarcina debitorului.


Art. 1.497. Data plății prin virament bancar

Dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății.


Art. 1.498. Cheltuielile plății

Cheltuielile plății sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulație contrară.

  • VECHIUL CC: art. 1.105.

Sectiunea a 4-a. Dovada plății (art. 1499-1505)
Art. 1.499. Mijloace de dovadă

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă.

  • VECHIUL CC: art. 1.170.

Art. 1.500. Chitanța liberatorie

(1) Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței.

(2) Cheltuielile întocmirii chitanței sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulație contrară.

(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanța, debitorul are dreptul să suspende plata.


Art. 1.501. Prezumția executării prestației accesorii

Chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor accesorii.


Art. 1.502. Prezumția executării prestațiilor periodice

Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior.


Art. 1.503. Remiterea înscrisului original al creanței

(1) Remi­terea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale.

(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s‑a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menționate la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanței s‑a făcut printr‑o remitere voluntară din partea creditorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.138.

Art. 1.504. Plata prin virament bancar

(1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății, până la proba contrară.

(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituției de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plății prin virament. Această confirmare face dovada plății.


Art. 1.505. Liberarea garanțiilor

Dacă părțile nu au convenit că garanțiile vor asigura executarea unei alte obligații, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție, dacă este cazul.


Sectiunea a 5-a. Imputația plății (art. 1506-1509)

  • LPA. Art. 113. Imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.506‑1.509 NCC dacă plata se face după data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor.
Art. 1.506. Imputația plății făcută prin acordul părților

(1) Plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților.

(2) În lipsa acordului părților, se aplică dispozițiile prezentei secțiuni.


Art. 1.507. Imputația făcută de debitor

(1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului.

(2) Debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferință față de o datorie scadentă, cu excepția cazului în care s‑a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

(3) În cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile corespun­zătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

  • VECHIUL CC: art. 1.110-1.111.

Art. 1.508. Imputația făcută de creditor

(1) În lipsa unei indicații din partea debitorului, creditorul poate, într‑un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

(2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanță liberatorie, el este dator să facă imputația prin acea chitanță.

  • VECHIUL CC: art. 1.112.

Art. 1.509. Imputația legală

(1) Dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:

  1. a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
  2. b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puține garanții;
  3. c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
  4. d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
  5. e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)‑d), imputația se va face proporțional cu valoarea datoriilor.

(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.

  • VECHIUL CC: art. 1.113.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1508/2015 (www.scj.ro): „dacă o datorie este scadentă și alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente, chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă; în cazul în care toate datoriile sunt ajunse la scadență, imputația plății se va face asupra aceleia dintre ele care este mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă; dacă toate datoriile sunt scadente și deopotrivă de oneroase, imputația se va face asupra celei mai vechi dintre ele; atunci când toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de oneroase și au aceeași vechime, plata se va imputa proporțional asupra fiecăreia dintre ele. Dispozițiile legale care reglementează imputația plății au caracter supletiv, fiind la suverana apreciere a instanței pe baza probelor administrate, împrejurarea că o sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii”.
Sectiunea a 6-a. Punerea în întârziere a creditorului (art. 1510-1515)
Art. 1.510. Cazuri de punere în întârziere a creditorului

Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.


Art. 1.511. Efectele punerii în întârziere a creditorului

(1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității de executare a obligației, iar debitorul nu este ținut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.

(2) Creditorul este ținut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere și la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.


Art. 1.512. Drepturile debitorului

Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala și riscurile creditorului, liberându‑se astfel de obligația sa.

  • VECHIUL CC: art. 1.114.

Art. 1.513. Procedură

Procedura ofertei de plată și a consemnațiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă.


Art. 1.514. Vânzarea publică

(1) Dacă natura bunului face impo­sibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului și poate consemna prețul, notificând în prealabil creditorului și primind încuviințarea instanței judecătorești.

(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința vânzarea bunului fără notificarea creditorului.


Art. 1.515. Retragerea bunului consemnat

Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanță. Creanța renaște cu toate garanțiile și toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.

  • VECHIUL CC: art. 1.118.
Capitolul II. Executarea silită a obligațiilor (art. 1516-1557)
Sectiunea 1. Dispoziții generale (art. 1516-1520)
Art. 1.516. Drepturile creditorului

(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune‑interese, dacă i se cuvin:

  1. 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;
  2. 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative;
  3. 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
  • VECHIUL CC: art. 1.073.

Art. 1.517. Neexecutarea imputabilă creditorului

O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.


Art. 1.518. Răspunderea debitorului

(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale.

(2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.


Art. 1.519. Răspunderea pentru fapta terților

Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale.


Art. 1.520. Răspunderea terților

Creditorul poate urmări și bunurile care aparțin terților, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.


Sectiunea a 2-a. Punerea în întârziere a debitorului (art. 1521-1526)

  • LPA. Art. 114. Dispozițiile art. 1.521‑1.526 NCC privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare.
Art. 1.521. Moduri

Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.


Art. 1.522. Punerea în întârziere de către creditor

(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr‑o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.

(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligația într‑un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate cere daune‑interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligația nu a fost executată.

(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într‑un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i‑a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.079 alin. (1).

Art. 1.523. Întârzierea de drept în executarea obligației

(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s‑a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când:

  1. a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într‑un anumit timp, pe care debitorul l‑a lăsat să treacă, sau când nu a executat‑o imediat, deși exista urgență;
  2. b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face;
  3. c) debitorul și‑a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat;
  4. d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei între­prinderi;
  5. e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracon­tractuale.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), dacă obligația devine scadentă după decesul debitorului, moștenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i‑a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condițiile art. 1.136.

(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declarație sau stipulație contrară se consideră nescrisă.

  • VECHIUL CC: art. 1.079 alin. (2).
  • HP. Dec ICCJ (Complet DCD/C) nr. 21/2015 (M. Of. nr. 743 din 5 octombrie 2015): „În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 CC 1864 și art. 1.523 alin. (2) lit. d) NCC raportat la art. 166
    alin. (1) și (4) CM, rep., cu modif. și compl. ult.
    [art. 161 alin. (1) și (4) CM în forma anterioară rep.] și art. 1088 CC 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprob. prin L. nr. 356/2002, cu modif. și compl. ult., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprob. prin L. nr. 43/2012, cu modif. și compl. ult., și art. 1.535 NCC, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii”.

Art. 1.524. Oferta de executare

Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestația datorată, chiar fără a respecta formalitățile prevăzute la art. 1.510‑1.515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.


Art. 1.525. Efectele întârzierii debitorului

Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea obligației.


Art. 1.526. Cazul obligațiilor solidare

(1) Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte și în privința celorlalți.

(2) Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte și în privința celorlalți creditori.


Sectiunea a 3-a. Executarea silită în natură (art. 1527-1529)
Art. 1.527. Dreptul la executarea în natură

(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.


Art. 1.528. Executarea obligației de a face

(1) În cazul neexe­cutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.

(2) Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.

  • VECHIUL CC: art. 1.077.
  • HP. Dec ICCJ (Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă – Complet DCD/C) nr. 5/2015 (M. Of. nr. 272 din 23 aprilie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.528 NCC coroborate cu dispozițiile art. 33 alin. (1) din L. nr. 165/2013, cu modif. și compl. ult., este prematură cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior intrării în vigoare a L. nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea la împlinirea termenelor respective”.

Art. 1.529. Executarea obligației de a nu face

În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

  • VECHIUL CC: art. 1.076.

Sectiunea a 4-a. Executarea prin echivalent (art. 1530-1548)
§1. Dispoziții generale (art. 1530)
Art. 1.530. Dreptul la daune‑interese

Creditorul are dreptul la daune‑interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l‑a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

  • VECHIUL CC: art. 1.082.

§2. Prejudiciul (art. 1531-1546)
I. Evaluarea prejudiciului (art. 1531-1537)
Art. 1.531. Repararea integrală

(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l‑a suferit din faptul neexecutării.

(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le‑a făcut, într‑o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

  • VECHIUL CC: art. 1.084.
  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2014 (M. Of. nr. 411 din 3 iunie 2014): „În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) L.
    nr. 287/2009 privind NCC, rep., cu modif. ult., pot fi acordate daune‑interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modif. prin L. nr. 230/2011”.

Art. 1.532. Caracterul cert al prejudiciului

(1) La stabilirea daunelor‑interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.

(2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului.

(3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată.


Art. 1.533. Previzibilitatea prejudiciului

Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le‑a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele‑interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

  • VECHIUL CC: art. 1.085.

Art. 1.534. Prejudiciul imputabil creditorului

(1) Dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.

(2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le‑ar fi putut evita cu o minimă diligență.


Art. 1.535. Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești

(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.

(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune‑interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

  • VECHIUL CC: art. 1.088.
  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2015 (M. Of. nr. 728 din 29 septembrie 2015): „(…) în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 994 CC 1864, ale art. 1.535 NCC, ale art. 124 alin. (1) și art. 70 alin. (1) [vechiul] CPF, momentul de la care curge dobânda fiscală pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare și taxă pentru emisii poluante, restituite în temeiul hotărârilor judecătorești, este reprezentat de data plății acestor taxe”.

A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2014 (sub art. 1.531); Dec. ICCJ (Complet DCD/C) nr. 21/2015 (sub art. 1.523).


Art. 1.536. Daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face

În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune‑interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s‑a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.


Art. 1.537. Dovada prejudiciului

Dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel.


II. Clauza penală și arvuna (art. 1538-1546)
Art. 1.538. Clauza penală

(1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.

(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.

(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

(5) Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenției prin care creditorul este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună.

  • VECHIUL CC: art. 1.066 și art. 1.068.
  • LPA. Art. 115. Clauza penală convenită după intrarea în vigoare a NCC produce efectele prevăzute de acesta, indiferent de data nașterii obligației principale.

Art. 1.539. Cumulul penalității cu executarea în natură

Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

  • VECHIUL CC: art. 1.069.

Art. 1.540. Nulitatea clauzei penale

(1) Nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.

(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.067.

Art. 1.541. Reducerea cuantumului penalității

(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

  1. a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;
  2. b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obli­gației principale.

(3) Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.

  • VECHIUL CC: art. 1.070.

Art. 1.542. Obligația principală indivizibilă

Atunci când obligația principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.

  • VECHIUL CC: art. 1.071.

Art. 1.543. Obligația principală divizibilă

(1) Atunci când obligația principală este divizibilă, pena­litatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care acesta este ținut.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligației în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalți codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligația.

  • VECHIUL CC: art. 1.072.

Art. 1.544. Arvuna confirmatorie

(1) Dacă, la momentul înche­ierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației datorate sau, după caz, restituită.

(2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligația fără justi­ficare, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului și poate cere dublul acesteia.

(3) Creditorul obligației neexecutate poate însă opta pentru executare sau pentru rezoluțiunea contractului și repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.

  • VECHIUL CC: art. 1.298.

Art. 1.545. Arvuna penalizatoare

Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.


Art. 1.546. Restituirea arvunei

Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părți.

  • VECHIUL CC: art. 1.297.

§3. Vinovăția debitorului (art. 1547-1548)
Art. 1.547. Vinovăția debitorului

Debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.

  • VECHIUL CC: art. 1.082.

Art. 1.548. Prezumția de culpă

Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.


Sectiunea a 5-a. Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor (art. 1549-1554)
Art. 1.549. Dreptul la rezoluțiune sau reziliere

(1) Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor con­tractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune‑interese, dacă i se cuvin.

(2) Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială.

(3) Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii.

  • VECHIUL CC: art. 1.020.

Art. 1.550. Modul de operare

(1) Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită.

(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept.

  • VECHIUL CC: art. 1.021.

Art. 1.551. Reducerea prestațiilor

(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexe­cutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulație contrară este considerată nescrisă.

(2) El are însă dreptul la reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.

(3) Dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune‑interese.


Art. 1.552. Rezoluțiunea unilaterală

(1) Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.

(2) Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora.

(3) În toate cazurile, declarația de rezoluțiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terților.

(4) Declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).


Art. 1.553. Pactul comisoriu

(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obli­gațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s‑a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează.


Art. 1.554. Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii

(1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite.

(2) Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune.

(3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.


Sectiunea a 6-a. Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale (art. 1555-1557)
Art. 1.555. Ordinea executării obligațiilor

(1) Dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel.

(2) În măsura în care executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, acea parte este ținută să execute contractul prima, dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă altfel.


Art. 1.556. Excepția de neexecutare

(1) Atunci când obligațiile născute dintr‑un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într‑o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei‑credințe.


Art. 1.557. Imposibilitatea de executare

(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.


Capitolul III. Mijloacele de protecție a drepturilor creditorului (art. 1558-1565)

  • LPA. Art. 116. Dispozițiile art. 1.558‑1.565 NCC se aplică și creditorilor ale căror creanțe s‑au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată.
Sectiunea 1. Măsurile conservatorii (art. 1558-1559)
Art. 1.558. Măsurile conservatorii

Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalități de publicitate și informare pe contul debitorului, exercitarea acțiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.


Art. 1.559. Măsurile asigurătorii

Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul și poprirea asigu­rătorie. Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă.


Sectiunea a 2-a. Acțiunea oblică (art. 1560-1561)
Art. 1.560. Noțiune

(1) Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile și acțiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului.

(3) Cel împotriva căruia se exercită acțiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le‑ar fi putut opune debitorului.

  • VECHIUL CC: art. 974.
  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3093/2014 (www.scj.ro): „Este adevărat că, potrivit art. 1.560 NCC invocat de recurent ‑ text a cărui incidență se va reține față de dispozițiile art. 116 L. nr. 71/2011 de punere în aplicare a L. nr. 287/2009 privind NCC și de împrejurarea că pretinsa exigibilitate a creanței a intervenit după intrarea în vigoare a acestuia – creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate exercita drepturile și acțiunile debitorului (cu excepția celor strict personale), dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. În acest caz, recurgând la acțiunea oblică sau subrogatorie, creditorul se substituie așadar debitorului său, încercând să obțină indirect ceea ce ar fi obținut debitorul dacă nu ar fi rămas în pasivitate. O formă procesuală particulară de manifestare a acțiunii oblice trebuie considerată și exercitarea căii de atac, pentru că altminteri, ar rămâne iluzoriu demersul creditorului de realizare a creanței, dacă acesta ar putea doar să promoveze acțiunea, subrogându‑se debitorului, iar nu și să exercite căile de atac (care, rămase nevalorificate din cauza pasivității debitorului i‑ar crea acestuia în mod artificial, o stare de insolvabilitate)”.

Art. 1.561. Efectele admiterii acțiunii oblice

Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferință în favoarea creditorului care a exercitat acțiunea.


Sectiunea a 3-a. Acțiunea revocatorie (art. 1562-1565)
Art. 1.562. Noțiune

(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate.

  • VECHIUL CC: art. 975.

Art. 1.563. Condiții privitoare la creanță

Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.


Art. 1.564. Termen de prescripție

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.


Art. 1.565. Efectele admiterii acțiunii

(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea, cât și față de toți ceilalți creditori care, putând introduce acțiunea, au intervenit în cauză. Aceștia vor avea dreptul de a fi plătiți din prețul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferință existente între ei.

(2) Terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanței pe care s‑a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la publicitatea și efectele clauzei de inalie­nabilitate aplicându‑se în mod corespunzător.

Titlul VI. Transmisiunea și transformarea obligațiilor (art. 1566-1614)

  • LPA. Art. 117. (1) Creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a NCC, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței. (2) Obligația transmisă prin preluare de datorie își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii obligației.
Capitolul I. Cesiunea de creanță (art. 1566-1592)
Sectiunea 1. Cesiunea de creanță în general (art. 1566-1586)
Art. 1.566. Noțiune

(1) Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesio­narului o creanță împotriva unui terț.

(2) Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică:

  1. a) transferului creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
  2. b) transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, cu excepția dispozițiilor secțiunii a 2‑a din prezentul capitol.

Art. 1.567. Felurile cesiunii

(1) Cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispozițiile prezentei secțiuni se completează în mod cores­punzător cu cele din materia contractului de donație.

(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile prezentului capitol se completează în mod cores­punzător cu cele din materia contractului de vânzare‑cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestația constând în transmiterea unei creanțe.


Art. 1.568. Transferul drepturilor

(1) Cesiunea de creanță transferă cesionarului:

  1. a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată;
  2. b) drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate.

(2) Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului.


Art. 1.569. Creanțe care nu pot fi cedate

(1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creanțele care sunt declarate netransmisibile de lege.

(2) Creanța ce are ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligația să fie, în mod substanțial, mai oneroasă.


Art. 1.570. Clauza de inalienabilitate

(1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului cu debitorul nu produce efecte în privința debitorului decât dacă:

  1. a) debitorul a consimțit la cesiune;
  2. b) interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței, iar cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul cesiunii;
  3. c) cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului față de debitor pentru încălcarea interdicției de a ceda creanța.


Art. 1.571. Cesiunea parțială

(1) Creanța privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte.

(2) Creanța ce are ca obiect o altă prestație nu poate fi cedată în parte decât dacă obligația este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanțial, mai oneroasă pentru debitor.


Art. 1.572. Creanțe viitoare

(1) În caz de cesiune a unei creanțe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit identificarea creanței cedate.

(2) Creanța se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.


Art. 1.573. Forma cesiunii

(1) Creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului.

(2) Consimțământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanța este legată în mod esențial de persoana creditorului.


Art. 1.574. Predarea înscrisului constatator al creanței

(1) Cedentul este obligat să remită cesio­narului titlul constatator al creanței aflat în posesia sa, precum și orice alte înscrisuri dove­ditoare ale dreptului transmis.

(2) În caz de cesiune parțială a creanței, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanței, precum și la menționarea cesiunii, cu semnătura părților, pe înscrisul original. Dacă cesionarul dobândește și restul creanței, devin aplicabile dispozițiile alin. (1).

  • VECHIUL CC: art. 1.391.

Art. 1.575. Efectele cesiunii înainte de notificare

(1) Cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

(2) Cesionarul poate, în aceleași împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.


Art. 1.576. Dobânzile scadente și neîncasate

Dacă nu s‑a convenit altfel, dobânzile și orice alte venituri aferente creanței, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.


Art. 1.577. Costuri suplimentare

Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent și de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.


Art. 1.578. Comunicarea și acceptarea cesiunii

(1) Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care:

  1. a) acceptă cesiunea printr‑un înscris cu dată certă;
  2. b) primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parțiale, trebuie indicată și întinderea cesiunii.

(2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.

(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.

(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

  • VECHIUL CC: art. 1.393.

Art. 1.579. Opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe

Cesiunea unei universalități de creanțe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terților decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.


Art. 1.580. Comunicarea odată cu cererea de chemare în judecată

Atunci când cesiunea se comunică odată cu acțiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plătește până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.


Art. 1.581. Opozabilitatea cesiunii față de fideiusor

Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalitățile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor au fost îndeplinite și în privința fideiusorului însuși.


Art. 1.582. Efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat

(1) Debitorul poate să opună cesio­narului toate mijloacele de apărare pe care le‑ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoștință de existența altor cesiuni, precum și orice altă cauză de stingere a obligațiilor survenită înainte de acel moment.

(2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuși ori fideiusorul său a făcut‑o cu bună‑credință unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalitățile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului și terților.

(3) În cazul în care cesiunea i‑a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

  • VECHIUL CC: art. 1.395.

Art. 1.583. Cesiuni succesive

(1) Atunci când cedentul a transmis aceeași creanță mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i‑a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat‑o mai întâi printr‑un înscris cu dată certă.

(2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe este preferat cel care și‑a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 99 L. nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999; cu modif. ult.).

Art. 1.584. Efectele cesiunii parțiale între cesionarii creanței

În cazul unei cesiuni parțiale, cedentul și cesionarul sunt plătiți proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeași creanță.


Art. 1.585. Obligația de garanție

(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligația de garanție față de cesionar.

(2) Astfel, cedentul garantează existența creanței în raport cu data cesiunii, fără a răspunde și de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s‑a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulații contrare, că s‑a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

(3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurența prețului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.

(4) De asemenea, dacă cedentul cunoștea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea‑credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

(5) În lipsă de stipulație contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența creanței la data cesiunii.

  • VECHIUL CC: art. 1.392 și art. 1.397.

Art. 1.586. Răspunderea cedentului pentru evicțiune

(1) În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terților.

(2) Într‑un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispozițiilor art. 1.585 alin. (4).


Sectiunea a 2-a. Cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător (art. 1587-1592)
Art. 1.587. Noțiune și feluri

(1) Creanțele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al părților.

(2) Regimul titlurilor menționate la alin. (1), precum și al altor titluri de valoare se stabilește prin lege specială.


Art. 1.588. Modalități de transmitere

(1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menționează atât pe înscrisul respectiv, cât și în registrul ținut pentru evidența acestora.

(2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispozițiilor aplicabile în materia cambiilor.

(3) Creanța încorporată într‑un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.

  • VECHIUL CC: art. 1.318.

Art. 1.589. Mijloace de apărare

(1) Debitorul nu poate opune deținătorului titlului alte excepții decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum și cele care pot fi invocate personal împotriva deținătorului.

(2) Cu toate acestea, deținătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispozițiile alin. (1).


Art. 1.590. Plata creanței

Debitorul care a emis titlul la purtător este ținut să plătească creanța constatată prin acel titlu oricărui deținător care îi remite titlul, cu excepția cazului în care i s‑a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.


Art. 1.591. Punerea în circulație fără voia emitentului

Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ținut față de orice deținător de bună‑credință, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulație împotriva voinței sale.


Art. 1.592. Acțiunea deținătorului deposedat în mod nelegitim

Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu îl poate împiedica pe debitor să plătească creanța celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri judecătorești. În acest caz, instanța se va pronunța pe cale de ordonanță președințială.


Capitolul II. Subrogația (art. 1593-1598)
Art. 1.593. Felurile subrogației

(1) Oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

(2) Subrogația poate fi convențională sau legală.

(3) Subrogația convențională poate fi consimțită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă și, pentru a fi opusă terților, trebuie constatată prin înscris.

  • VECHIUL CC: art. 1.106.

Art. 1.594. Subrogația consimțită de creditor

(1) Subrogația este consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului.

(2) Subrogația operează fără consimțământul debitorului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.

  • VECHIUL CC: art. 1.107 pct. 1.

Art. 1.595. Subrogația consimțită de debitor

(1) Subrogația este consimțită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a‑și plăti datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă.

(2) Subrogația este valabilă numai dacă actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor.

(3) Subrogația consimțită de debitor are loc fără consimțământul creditorului inițial, în lipsă de stipulație contrară.

  • VECHIUL CC: art. 1.107 pct. 2.

Art. 1.596. Subrogația legală

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogația se produce de drept:

  1. a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință, potrivit legii;
  2. b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv;
  3. c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria;
  4. d) în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii;
  5. e) în alte cazuri stabilite de lege.
  • VECHIUL CC: art. 1.108.

Art. 1.597. Efectele subrogației

(1) Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului.

(2) Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.

  • VECHIUL CC: art. 1.109.

Art. 1.598. Subrogația parțială

(1) În caz de subrogație parțială, creditorul inițial, titular al unei garanții, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanță cu preferință față de noul creditor.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul inițial s‑a obligat față de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogația, cel din urmă este preferat.

  • VECHIUL CC: art. 1.109.
Capitolul III. Preluarea datoriei (art. 1599-1608)
Sectiunea 1. Dispoziții generale (art. 1599-1604)
Art. 1.599. Condiții

Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:

  1. a) fie printr‑un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, sub rezerva dispozițiilor art. 1.605;
  2. b) fie printr‑un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.
  • VECHIUL CC: art. 1.131‑1.132.

Art. 1.600. Efecte

Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s‑a stipulat altfel și sub rezerva art. 1.601, este liberat.


Art. 1.601. Insolvabilitatea noului debitor

Debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare.

  • VECHIUL CC: art. 1.133.

Art. 1.602. Accesoriile creanței

(1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drep­turile pe care le are în legătură cu datoria preluată.

(2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, afară de cazul când acestea nu pot fi despărțite de persoana debitorului.

(3) Cu toate acestea, obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și‑au dat acordul la preluare.


Art. 1.603. Mijloacele de apărare

(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le‑ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă excepție personală a acestuia din urmă.

(2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor și debitorul inițial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.


Art. 1.604. Ineficacitatea preluării datoriei

(1) Când contractul de preluare este desființat, obligația debitorului inițial renaște, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună‑credință.

(2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune‑interese celui ce a preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedește că nu poartă răspunderea desființării contractului și a prejudiciilor suferite de creditor.


Sectiunea a 2-a. Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul (art. 1605-1608)
Art. 1.605. Acordul creditorului

Preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai dacă creditorul își dă acordul.


Art. 1.606. Comunicarea preluării

(1) Oricare dintre contractanți poate comunica creditorului con­tractul de preluare, cerându‑i să își dea acordul.

(2) Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea.

(3) Cât timp creditorul nu și‑a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul.


Art. 1.607. Termenul de acceptare

(1) Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns.

(2) Dacă ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răs­punsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă.

(3) Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.


Art. 1.608. Obligațiile terțului

(1) Cât timp creditorul nu și‑a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația.

(2) Creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractante au voit altfel.


Capitolul IV. Novația (art. 1609-1614)
Art. 1.609. Noțiune și feluri

(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială.

(2) De asemenea, novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându‑se astfel obligația inițială. În acest caz, novația poate opera fără consimță­mântul debitorului inițial.

(3) Novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându‑se astfel obligația veche.

  • VECHIUL CC: art. 1.128.

Art. 1.610. Proba novației

Novația nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică.

  • VECHIUL CC: art. 1.130.

Art. 1.611. Garanțiile creanței novate

(1) Ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s‑a prevăzut în mod expres.

(2) În cazul novației prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanța inițială nu subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământul acestuia din urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.

(3) Atunci când novația operează între creditor și unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.

  • VECHIUL CC: art. 1.134‑1.136.

Art. 1.612. Mijloacele de apărare

Atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepția situației în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s‑a născut obligația inițială.


Art. 1.613. Efectele novației asupra debitorilor solidari și fideiusorilor

(1) Novația care operează între creditor și unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalți codebitori cu privire la creditor. Novația care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.

(2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca aceștia să fie ținuți de noua obligație, creanța inițială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu își exprimă acordul.

  • VECHIUL CC: art. 1.137.

Art. 1.614. Efectele novației asupra creditorilor solidari

Novația consimțită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalți creditori decât pentru partea din creanță ce revine acelui creditor.


Titlul VII. Stingerea obligațiilor (art. 1615-1635)

  • LPA. Art. 118. Obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a NCC sunt supuse modu­rilor de stingere prevăzute de acesta.
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 1615)
Art. 1.615. Moduri de stingere a obligațiilor

Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.

  • VECHIUL CC: art. 1.091.

Capitolul II. Compensația (art. 1616-1623)
Art. 1.616. Noțiune

Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.

  • VECHIUL CC: art. 1.143.

Art. 1.617. Condiții

(1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.

(3) Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație.

  • VECHIUL CC: art. 1.144‑1.145.

Art. 1.618. Cazuri în care compensația este exclusă

Compensația nu are loc atunci când:

  1. a) creanța rezultă dintr‑un act făcut cu intenția de a păgubi;
  2. b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
  3. c) are ca obiect un bun insesizabil.
  • VECHIUL CC: art. 1.147.