temp11

2 aug. 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 490


Cartea a II-a. Despre familie (art. 258-534)
Titlul I. Dispoziții generale (art. 258-365)
Art. 258. Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.

(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.

(4) În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 C. fam.
  • PROTOCOLUL NR. 7 CEDO. Art. 5. Egalitatea între soți. Soții se bucură de egalitate în drepturi și în respon­sa­bilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.
  • CDFUE. Art. 9. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.


Art. 259. Căsătoria

(1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

(2) Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

(4) Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.

(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii.

  • CEDO. Art. 12. Dreptul la căsătorie. Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.


Art. 260. Egalitatea în drepturi a copiilor

Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați.


Art. 261. Îndatorirea părinților

Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.


Art. 262. Relațiile dintre părinți și copii

(1) Copilul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.


Art. 263. Principiul interesului superior al copilului

(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.

(3) Procedurile referitoare la relațiile dintre părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.

(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într‑un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.

(5) În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii.

  • CDFUE. Art. 24. Drepturile copilului. (…) (2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.


Art. 264. Ascultarea copilului

(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a‑și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecin­țelor oricărei decizii care îl privește.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

(5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau pre­zența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

  • CDFUE. Art. 24. Drepturile copilului. (1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigu­rarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.


Art. 265. Instanța competentă

Toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Titlul II. Căsătoria (art. 266-404)
Capitolul I. Logodna (art. 266-270)

  • LPA. Art. 24. Dispozițiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a NCC.
Art. 266. Încheierea logodnei

(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

(2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod cores­punzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.

(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.


Art. 267. Ruperea logodnei

(1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.


Art. 268. Restituirea darurilor

(1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le‑au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii.

(3) Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.


Art. 269. Răspunderea pentru ruperea logodnei

(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l‑a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despă­gubiri în condițiile alin. (1).


Art. 270. Termenul de prescripție

Dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 268 și 269 se prescrie într‑un an de la ruperea logodnei.


Capitolul II. Încheierea căsătoriei (art. 271-289)
Secțiunea 1. Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei (art. 271-277)
Art. 271. Consimțământul la căsătorie

Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimță­mântul personal și liber al acestora.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 alin. (3) C. fam.


Art. 272. Vârsta matrimonială

(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în impo­sibilitate de a‑și manifesta voința, încu­viințarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 4 C. fam.


Art. 273. Bigamia

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 C. fam.


Art. 274. Interzicerea căsătoriei între rude

(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

(3) În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 și 7 C. fam.


Art. 275. Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră

Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 C. fam.


Art. 276. Alienația și debilitatea mintală

Este interzis să se căsă­torească alienatul mintal și debilul mintal.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 C. fam.
  • LPA. Art. 211. În sensul NCC, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social‑juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.


Art. 277. Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria

(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.


Secțiunea a 2-a. Formalitățile pentru încheierea căsătoriei (art. 278-289)
Art. 278. Comunicarea stării de sănătate

Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și‑au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 C. fam.


Art. 279. Locul încheierii căsătoriei

(1) Căsătoria se cele­brează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.

(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 C. fam.


Art. 280. Declarația de căsătorie

(1) Cei care vor să se căsă­torească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează înche­ierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face decla­rația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 C. fam.


Art. 281. Conținutul declarației de căsătorie

(1) În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici un impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (1) C. fam.


Art. 282. Alegerea numelui de familie

Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 27 alin. (2) C. fam.


Art. 283. Publicitatea declarației de căsătorie

(1) În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într‑un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

(2) Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 131 C. fam.


Art. 284. Reînnoirea declarației de căsătorie

În cazul în care căsătoria nu s‑a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă declarație de căsătorie și să se dispună publicarea acesteia.


Art. 285. Opoziția la căsătorie

(1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 14 C. fam.


Art. 286. Refuzul celebrării căsătoriei

Ofițerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.


Art. 287. Celebrarea căsătoriei

(1) Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a‑și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra căsătoria și în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, cu respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1).

(3) Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita cele­brarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 C. fam.


Art. 288. Martorii la căsătorie

(1) Martorii atestă faptul că soții și‑au exprimat consimțământul potrivit art. 287.

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.


Art. 289. Momentul încheierii căsătoriei

Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.


Capitolul III. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei (art. 290-292)
Art. 290. Actul de căsătorie

După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare civilă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 17 C. fam.


Art. 291. Formalitățile privind regimul matrimonial

Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matri­monial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.


Art. 292. Dovada căsătoriei

(1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 18 C. fam.


Capitolul IV. Nulitatea căsătoriei (art. 293-306)
Secțiunea 1. Nulitatea absolută a căsătoriei (art. 293-296)
Art. 293. Cazurile de nulitate absolută

(1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1).

(2) În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s‑a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună‑credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 19 și 22 C. fam.


Art. 294. Lipsa vârstei matrimoniale

(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.


Art. 295. Căsătoria fictivă

(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea defi­nitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.


Art. 296. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.


Secțiunea a 2-a. Nulitatea relativă a căsătoriei (art. 297-303)
Art. 297. Lipsa încuviințărilor cerute de lege

(1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5).

(2)[1]) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare era necesară. Dispozițiile art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

[1]) Teza a doua a alin. (2) al art. 297 este reprodusă astfel cum a fost rectificată în M. Of. nr. 246 din 29 aprilie 2013.


Art. 298. Viciile de consimțământ

(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consim­țământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violență.

(2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (1) C. fam.


Art. 299. Lipsa discernământului

Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.


Art. 300. Existența tutelei

Căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.

  • LPA. Art. 26. Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 301. Termenul de prescripție

(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru înche­ierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta.

(3) În cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data înche­ierii căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 21 alin. (2) C. fam.


Art. 302. Caracterul personal al acțiunii

Dreptul la acțiunea în anulare nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi conti­nuată de către oricare dintre moștenitorii săi.


Art. 303. Acoperirea nulității

(1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s‑au obținut încuviințările și autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 20 C. fam.
  • LPA. Art. 25. (1) Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a NCC se stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a NCC, a intervenit un fapt care, potrivit dispozițiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsă­toria nu mai poate fi consta­tată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a NCC. (3) În cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a NCC.


Secțiunea a 3-a. Efectele nulității căsătoriei (art. 304-306)
Art. 304. Căsătoria putativă

(1) Soțul de bună‑credință la înche­ierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr‑o căsătorie valabilă.

(2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (1) C. fam.


Art. 305. Situația copiilor

(1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 23 alin. (2) și art. 24 alin. (2) C. fam.


Art. 306. Opozabilitatea hotărârii judecătorești

(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în constatarea nulității ori în anulare sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător și publicității acțiunii în constatarea nulității sau în anularea căsătoriei.


Capitolul V. Drepturile și îndatoririle personale ale soților (art. 307-311)
Art. 307. Reglementarea raporturilor personale dintre soți

Dispozițiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soți, oricare ar fi regimul lor matrimonial.

  • LPA. Art. 27. Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce privește relațiile lor personale și patrimoniale, soții sunt supuși dispozițiilor NCC, de la data intrării sale în vigoare.


Art. 308. Luarea deciziilor de către soți

Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 26 C. fam.


Art. 309. Îndatoririle soților

(1) Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral.

(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temei­nice, ei pot hotărî să locuiască separat.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 2 C. fam.


Art. 310. Independența soților

Un soț nu are dreptul să cen­zureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.


Art. 311. Schimbarea numelui de familie

(1) Soții sunt obligați să poarte numele declarat la înche­ierea căsătoriei.

(2) Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l‑au declarat potrivit dispozițiilor art. 281, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 28 C. fam.


Capitolul VI. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților (art. 312-372)
Secțiunea 1. Dispoziții comune (art. 312-338)
§1. Despre regimul matrimonial în general (art. 312-320)
Art. 312. Regimurile matrimoniale

(1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comu­nitatea convențională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

  • LPA. A se vedea art. 27 LPA (sub art. 307 NCC).


Art. 313. Efectele regimului matrimonial

(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

(2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l‑au cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună‑credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.


Art. 314. Mandatul convențional

Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exer­citarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.


Art. 315. Mandatul judiciar

(1) În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și mani­festa voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a‑l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pro­nunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

  • LPA. Art. 28. Dispozițiile art. 315 alin. (1) NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a NCC, dacă imposibilitatea unuia dintre soți de a‑și manifesta voința intervine sau se menține și după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 316. Actele de dispoziție care pun în pericol grav inte­resele familiei

(1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de exis­tența actului.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.

  • LPA. Art. 29. Dispozițiile art. 316 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele juridice care pun în pericol grav interesele familiei sunt săvârșite de unul dintre soți după această dată.


Art. 317. Independența patrimonială a soților

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.

(2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu instituția de credit, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s‑a decis altfel.


Art. 318. Dreptul la informare

(1) Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă.

(2) Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat‑o sau pe orice terț să furni­zeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.


Art. 319. Încetarea regimului matrimonial

(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.


Art. 320. Lichidarea regimului matrimonial

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea jude­că­torească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.


§2. Locuința familiei (art. 321-324)
Art. 321. Noțiune

(1) Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.


Art. 322. Regimul unor acte juridice

(1) Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.

(2) De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

(3) În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soțul care nu și‑a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regi­mului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și‑a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune‑interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor
alin. (2).

  • LPA. Art. 30. Dispozițiile art. 322 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele de dispoziție asupra locuinței familiei ori asupra bunurilor care mobilează sau decorează locuința familiei ori deplasarea acestora din locuință au intervenit după această dată.


Art. 323. Drepturile soților asupra locuinței închiriate

(1) În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.

  • LPA. Art. 31. Dispozițiile art. 323 NCC sunt aplicabile contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 324. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere

(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

(2) Soțul căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într‑o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)‑(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea bene­ficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

  • LPA. Art. 32. Dispozițiile art. 324 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face după această dată.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 499/2013 (M. Of. nr. 134 din 24 februarie 2014): „Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea observă că autorul excepției critică, în esență, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale, în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. Curtea constată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinței conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. (1) NCC, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg. Curtea observă că opțiunea legiuitorului este întemeiată, fără a aduce atingere textelor constituționale și convenționale invocate. Astfel, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți, are o dublă finalitate. Pe de‑o parte, este protejat interesul superior al copiilor minori ori interesul soțului ce obține beneficiul ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute de art. 324 alin. (1) NCC, iar, pe de altă parte, este protejat dreptul de proprietate asupra bunului comun al soțului ce nu a obținut acest beneficiu. Caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, este de esența acesteia. Dacă această măsură nu ar fi vremelnică, soțul care a obținut beneficiul locuinței conjugale, bun comun, nu ar mai avea interesul de a partaja respectivul bun, astfel încât cererea de partaj ar trebui introdusă de celălalt soț, care ar suporta exclusiv taxele aferente acesteia. Din această perspectivă, Curtea observă că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, ci, dimpotrivă, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor soțului căruia i se atribuie locuința conjugală. Referitor la condiționarea accesului autorului la justiție pentru acordarea beneficiului locuinței conjugale, privit ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de existența unei cereri de partaj înregistrate, Curtea observă că prin D.C.C. nr. 1.558/2011 (M. Of. nr. 54 din 23 ianuarie 2012), făcând referire la jurisprudența sa a reținut, în esență, că «accesul liber la justiție […] poate fi supus unor condiționări de fond și de formă». Condiționarea reglementată prin textul de lege criticat are ca scop ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate aparținând celor doi soți”.


§3. Cheltuielile căsătoriei (art. 325-328)
Art. 325. Contribuția soților

(1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.

(2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s‑a prevăzut altfel.

(3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 29 C. fam.


Art. 326. Munca în gospodărie

Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.


Art. 327. Veniturile din profesie

Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.


Art. 328. Dreptul la compensație

Soțul care a participat efectiv la activitatea profe­sională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.


§4. Alegerea regimului matrimonial (art. 329-338)
Art. 329. Convenția matrimonială

Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.


Art. 330. Încheierea convenției matrimoniale

(1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matri­monială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

(2) Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Art. 331. Simulația convenției matrimoniale

Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună‑credință.


Art. 332. Obiectul convenției matrimoniale

(1) Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.


Art. 333. Clauza de preciput

(1) Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, în condițiile art. 1.096 alin. (1) și (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.


Art. 334. Publicitatea convenției matrimoniale

(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matri­mo­niale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

(2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).

(3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.

(4) Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menționat la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menționat la alin. (1) și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.

  • LPA. Art. 2292. (1) Registrele naționale notariale vor fi deschise, ținute și administrate exclusiv de UNNPR.
    (2) Deschiderea, conținutul, administrarea și operarea registrelor notariale se stabilesc prin L. nr. 36/1995, rep.
  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 26/1990 privind registrul comerțului, rep. (M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998; cu modif. ult.): Art. 21. În registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la: (…) d) convenția matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acțiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulității căsătoriei, acțiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulității convenției matrimoniale, precum și acțiunea sau hotărârea de divorț pronunțate în cursul exercitării activității economice;”.

OMJ nr. 1786/C/2011 (Normele metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale și procedura de înscriere și consultare a acestuia – M. Of. nr. 666 din 19 septembrie 2011): Art. 1. (1) În Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, denumit în continuare RNNRM, orga­nizat la nivelul UNNPR, se înscriu, pentru opozabilitate față de terți, regimul matrimonial ales de soți – comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea conven­țională – precum și orice schimbare ulterioară a regimului matri­monial ales. (2) Alegerea regimului separației de bunuri sau a regimului comunității convenționale se face prin convenție matrimonială. Regimul matrimonial al sepa­rației de bunuri și regimul matrimonial al comunității convenționale se înscriu în baza convenției matrimoniale prin care s‑a ales. (3) Regimul matrimonial al comunității legale de bunuri se înscrie în baza actului de căsătorie pe care s‑a făcut această mențiune potrivit art. 291 NCC, dacă soții aleg la încheierea căsătoriei respectivul regim matrimonial. Art. 2. (1) Convenția matrimonială, precum și orice act prin care se modifică, se revocă sau se anulează aceasta se înscriu în RNNRM pentru opozabilitate față de terți. (2) Convenția matri­monială se înscrie în RNNRM numai după încheierea căsătoriei. (3) Evidența actelor notariale menționate la art. 1 și la art. 2 alin. (1) se ține centralizat la nivelul UNNPR, pe suport material și electronic, ambele forme fiind identice și obligatorii. Art. 3. În RNNRM se înregistrează cel puțin urmă­toarele mențiuni: a) numărul și data formularului de înscriere a actului juridic sau, după caz, de interogare a RNNRM, alocate în mod automat de aplicația informatică; b) numele și prenumele părților, anterioare și ulterioare încheierii căsătoriei, rezultate din actele de iden­titate ale părților și, respectiv, din actul de căsătorie comunicat RNNRM, în copie, de către autoritatea care a încheiat căsătoria; c) codul numeric personal al părților; d) regimul matri­monial ales: comunitatea legală, sepa­rația de bunuri sau comunitatea convențională; e) date privind actul de căsătorie pe baza căruia se face înscrierea regimului comunității legale de bunuri; f) date privind actul prin care se modifică, se revocă sau se anulează convenția matrimonială. Art. 4. (1) În cazul convenției matrimoniale încheiate, modificate sau revocate în timpul căsătoriei, notarul public care autentifică actul notarial supus înscrierii comunică de îndată în format electronic, în ziua îndeplinirii procedurii de auten­tificare a convenției matrimoniale, a actului de modificare sau, după caz, de revocare a acesteia, copia actului juridic și formularul de înscriere. (2) Oricare dintre soți poate solicita îndeplinirea formalităților de publi­citate. Cererea de înscriere poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului.
Art. 5. (1) La cererea notarilor publici sau a oricărei persoane fizice sau juridice, chiar dacă aceasta nu justifică un interes, RNNRM eliberează extrase privind datele înregistrate în cuprinsul acestuia, extrase care vor fi certi­ficate de către emitent. Extrasul nu va cuprinde CNP‑ul și adresa soților. (2) Cererea de informații poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct RNNRM. Notarul public sau, după caz, camera notarilor publici are obligația de a comunica RNNRM cererea de informații, completând în acest scop, în format electronic, formularul de interogare a RNNRM. (3) Verificarea în RNNRM se face pe baza formularului prevăzut de alin. (2). În solu­ționarea cererii de informații, RNNRM eliberează extrasul prevăzut la art. 334 alin. (5) NCC, rep. Extrasul, certificat de emitent, va purta sem­nătura operatorului și ștampila administra­torului registrului. Art. 6. (1) Pentru înscrierea în RNNRM a actelor prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1), precum și pentru interogarea RNNRM se percepe taxă. Cuantumul și modalitatea de plată se stabilesc de Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici. Taxa se percepe pe act juridic supus înregistrării. (2) Taxa pentru inte­rogarea RNNRM se plătește de către notarul public sau camera notarilor publici, urmând ca acestora să le fie plătită contravaloarea taxei de către persoana care a solicitat intero­garea. (3) Sunt scutite de taxă cererile adresate RNNRM de către autoritățile și instituțiile publice. Art. 7. (1) Dacă se constată că o înscriere este eronată se va proceda la rectificarea sau anularea acesteia și, după caz, la efectuarea unei noi înscrieri, care la rubrica
«Observații» va cuprinde o mențiune despre înscrierea anterioară. (2) După efectuarea noii înscrieri se va elibera un nou extras, care va cuprinde atât noua înscriere, cât și pe cea anterioară, cu evidențierea părții din înscriere rectificată sau anulată. (3) Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane interesate sau din oficiu, pe baza dispoziției Comisiei de experți în materie notarială. Până la soluțio­narea de către Comisia de experți în materie notarială a cererii de rectificare sau anulare a înscrierii eronate, aplicația va emite un mesaj de avertizare în acest sens. (4) Taxa pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa notarului public se suportă de către acesta. Pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa administratorului RNNRM nu se percepe taxă. Art. 8. (1) Pentru a asigura evidența pe suport material a actelor juridice prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1) se procedează astfel: în prima zi lucrătoare a fiecărei luni se vor tipări înregistrările lunii precedente, împreună cu procesele‑verbale de deschi­dere și, respectiv, de închidere a RNNRM, iar responsabilul de RNNRM sau persoana desemnată de către acesta va semna, va ștampila și va lega paginile respective. Registrele pe suport electronic vor avea aceeași structură ca și cele pe suport material. (2) La începutul primei zile lucrătoare a fiecărui an, aplicația va reinițializa numerotarea înregistrărilor actelor și procedurilor notariale, prima înre­gis­trare purtând numărul «1». Art. 9. (1) Cererile de înscriere sau de verificare transmise prin inter­mediul formula­relor electronice vor primi în mod automat numere succesive în ordine crescătoare și dată, cronologic. Data recepționării de către RNNRM a cererii prin intermediul programului informatic va fi cel puțin în format an/lună/zi. (2) După efectuarea înscrierii sau verificării, solicitan­tului i se eliberează un extras certificat. (3) Orice interogare se va face numai în baza de date a RNNRM., fără a se efectua verificări la notarul public care a autentificat actul juridic. Art. 10. Actele juridice menționate la art. 1 și art. 2 alin. (1), încheiate de către notarii străini sau de către alte autorități străine, vor fi înscrise doar de către administratorul RNNRM, cu consultarea prealabilă a Comisiei de experți în materie notarială. Art. 11. (1) Consiliul UNNPR stabilește, prin hotărâre, modul de administrare și verificare a RNNRM. (2) În aplicarea prezentelor norme, Consiliul UNNPR va elabora instrucțiuni de înscriere, interogare și verificare a RNNRM, pe care le va comunica notarilor publici, camerelor notarilor publici și personalului RNNRM. Prin instruc­țiuni se vor stabili modelul RNNRM, datele care urmează să se comunice RNNRM, modelul formula­relor de înscriere și verificare, modelul extrasului eliberat de RNNRM în urma verificărilor și înscrierilor, modul de transmitere a datelor către și de către RNNRM, procedurile de admi­nistrare a datelor rezultate în urma înscrierilor și verificărilor, modali­tățile de gestionare a RNNRM, precum și alte proceduri și documente necesare funcționării RNNRM. Instrucțiunile vor fi publicate și accesibile publicului pe site‑ul UNNPR. (3) Documentele RNNRM sunt conservate și păstrate de administratorul RNNRM în condițiile legii și ale nomenclatorului arhivistic aprobat de Arhivele Naționale ale României la propu­nerea UNNPR. Art. 12. UNNPR va lua măsu­rile necesare pentru organizarea și funcționarea RNNRM, pentru ca acesta să fie funcțional la data intrării în vigoare a L. nr. 287/2009, rep.”.


Art. 335. Inopozabilitatea convenției matrimoniale

(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți, decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut‑o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.


Art. 336. Modificarea convenției matrimoniale

Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 sunt aplicabile.


Art. 337. Încheierea convenției matrimoniale de către minor

(1) Minorul care a împlinit vârsta matri­monială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.

(2) În lipsa încuviințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenția încheiată de minor poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.


Art. 338. Nulitatea convenției matrimoniale

În cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

Secțiunea a 2-a. Regimul comunității legale (art. 339-359)
Art. 339. Bunurile comune

Bunurile dobândite în timpul regi­mului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 30 alin. (1) C. fam.


Art. 340. Bunurile proprii

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

  1. a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
  2. b) bunurile de uz personal;
  3. c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comu­nitatea de bunuri;
  4. d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le‑a înregistrat;
  5. e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
  6. f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
  7. g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
  8. h) fructele bunurilor proprii.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 31 C. fam.
  • LPA. Art. 33. Dispozițiile art. 340 și 341 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.


Art. 341. Veniturile din muncă și cele asimilate acestora

Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.

  • LPA. A se vedea art. 33 LPA (sub art. 340 NCC).


Art. 342. Regimul juridic al bunurilor proprii

Fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.


Art. 343. Dovada bunurilor soților

(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condițiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

  • VECHEA REGLEMENTARE:

– art. 30 alin. (3) C. fam.;

– art. 5 D. nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954).


Art. 344. Formalitățile de publicitate

Oricare dintre soți poate cere să se facă mențiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenența unui bun la comunitate.


Art. 345. Actele de conservare, de folosință și de adminis­trare

(1) Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților.

(2) De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile.

(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr‑un act juridic, soțul care nu a parti­cipat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (1) C. fam.
  • LPA. Art. 34. Dispozițiile art. 345‑350 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.


Art. 346. Actele de înstrăinare și de grevare

(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obișnuite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 35 alin. (2) C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 347. Nulitatea relativă

(1) Actul încheiat fără consimță­mântul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.

(2) Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 348. Aportul de bunuri comune

Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 349. Regimul aporturilor

(1) Sub sancțiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și‑a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune‑interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recu­noscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și‑a exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote‑părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 350. Dispoziții testamentare

Fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s‑ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

  • LPA. A se vedea art. 34 LPA (sub art. 345 NCC).


Art. 351. Datoriile comune ale soților

Soții răspund cu bunurile comune pentru:

  1. a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
  2. b) obligațiile pe care le‑au contractat împreună;
  3. c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
  4. d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 32 C. fam.
  • LPA. Art. 35. Dispozițiile art. 351‑354 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă datoria s‑a născut după această dată.


Art. 352. Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune

(1) În măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota‑parte ce i‑ar reveni din comunitate dacă lichidarea s‑ar face la data plății datoriei.

(2) Soțul care a plătit datoria comună în condițiile alin. (1) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 34 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 353. Urmărirea bunurilor comune

(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

(3) Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 33 C. fam.
  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 354. Urmărirea veniturilor din profesie

Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asi­milate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c).

  • LPA. A se vedea art. 35 LPA (sub art. 351 NCC).


Art. 355. Lichidarea regimului comunității

(1) La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obli­gațiilor.

(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supra­viețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.


Art. 356. Efectele încetării regimului comunității

Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei‑părți ce revine fiecăruia.


Art. 357. Lichidarea comunității. Partajul

(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota‑parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.

(3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.


Art. 358. Partajul în timpul regimului comunității

(1) În timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite potrivit acestui articol.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 36 alin. (2) C. fam.
  • LPA. Art. 36. (1) Dispozițiile art. 358 NCC sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actul de împărțire a bunurilor comune se încheie după această dată. (2) În cazul cererilor de împărțire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a NCC, instanța de judecată poate dispune împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice.


Art. 359. Convențiile contrare regimului comunității legale

Orice convenție contrară dispozițiilor pre­zentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.

Secțiunea a 3-a. Regimul separației de bunuri (art. 360-365)
Art. 360. Regimul bunurilor

(1) Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobân­dite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.

(2) Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.


Art. 361. Inventarul bunurilor mobile

(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmește un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.

(2) Se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri.

(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, supunându‑se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr‑un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.


Art. 362. Bunurile proprietate comună pe cote‑părți

(1) Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote‑părți, în condițiile legii.

(2) Dovada coproprietății se face în condițiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.


Art. 363. Folosința bunurilor celuilalt soț

(1) Soțul care se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă are obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute la art. 723, 726 și 727. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu‑se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune‑interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.


Art. 364. Răspunderea pentru obligațiile personale

(1) Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obli­gațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.

(2) Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.


Art. 365. Dreptul de retenție

La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.


Secțiunea a 4-a. Regimul comunității convenționale (art. 366-368)
Art. 366. Domeniul de aplicare

Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.


Art. 367. Obiectul convenției matrimoniale

În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

  1. a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);
  2. b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume deter­minate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
  3. c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
  4. d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
  5. e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.


Art. 368. Alte dispoziții aplicabile

În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității legale.


Secțiunea a 5-a. Modificarea regimului matrimonial (art. 369-372)
§1. Modificarea convențională (art. 369)
Art. 369. Condiții

(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.

(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împre­jurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

  • LPA. Art. 37. Dispozițiile art. 369 NCC privind modificarea convențională a regimului matrimonial sunt apli­cabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.


§2. Modificarea judiciară (art. 370-372)

  • LPA. Art. 38. Dispozițiile art. 370‑372 NCC privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.
Art. 370. Separația judiciară de bunuri

(1) Dacă regimul matri­monial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

(2) Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357.

(3) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 se aplică în mod corespunzător.


Art. 371. Efectele între soți

(1) Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360‑365.

(2) Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt.


Art. 372. Efectele față de terți

(1) Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.

(2) Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.

Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei (art. 373-404)

  • LPA. Art. 39. (1) Dispozițiile NCC privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.
Secțiunea 1. Cazurile de divorț (art. 373-381)
§1. Dispoziții generale (art. 373)
Art. 373. Motive de divorț

Divorțul poate avea loc:

  1. a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
  2. b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
  3. c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
  4. d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 alin. (2) C. fam.
  • DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013): Art. 15. Taxele judiciare de timbru pentru unele acțiuni și cereri referitoare la raporturile de familie sunt următoarele: a) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. a) L. nr. 287/2009 privind NCC, rep., cu modif. ult., denumită în continuare NCC – 200 lei; b) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile
    art. 373 lit. b) și c) NCC – 100 lei; c) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. d) NCC – 50 lei;”.


§2. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară (art. 374)
Art. 374. Condiții

(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.

(3) Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 C. fam.
  • LPA. Art. 40. În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a NCC, instanța poate să dispună divorțul prin acordul soților, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 373 lit. a) și art. 374 NCC.


§3. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială (art. 375-378)

  • LPA. Art. 41. Dispozițiile NCC privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin pro­cedură notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.
Art. 375. Condiții

(1) Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându‑le un certificat de divorț, potrivit legii.

(2) Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor refe­ritoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învăță­tură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).

(3) Dispozițiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

  • DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a L. nr. 134/2010 privind NCPC (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012; cu modif. ult.): Art. 75. În sensul art. 375 NCC, în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, prin locul încheierii căsătoriei se înțelege localitatea în al cărei registru de stare civilă s‑a transcris certificatul de căsătorie”.


Art. 376. Procedura

(1) Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.

(3) La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

(4) Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.

(5) Dispozițiile art. 383 alin. (1) și (3) se aplică în mod cores­punzător. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exer­citării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

(6) Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

  • DISPOZIȚII CONEXE. H.G. nr. 64/2011 (Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă – M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011): Cap. IX. Constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către ofițerul de stare civilă. Secț. 1. Dispoziții generale. Art. 164. Ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei, prin divorț pe cale administrativă, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați. Art. 165. (1) Înregistrarea cererilor de divorț pe cale administrativă se face separat în Registrul de intrare‑ieșire al cererilor de divorț, al cărui model este stabilit în anexa nr. 60. (2) Numerele de înregistrare se repartizează de către structura de specialitate din cadrul unității administrativ‑teritoriale în mod distinct față de cele repartizate pentru alte categorii de cereri. (3) Evidența certificatelor de divorț eliberate se ține într‑un registru al cărui model este stabilit în anexa nr. 61. Secț. a 2‑a. Înregistrarea cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 166. (1) Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 62. (2) În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că: a) este de acord cu desfacerea căsătoriei; b) nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta; c) nu este pus sub interdicție; d) nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei. (3) În cererea de divorț soții declară pe propria răspundere: a) adresa ultimei locuințe comune; b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei. Art. 167. (1) La depunerea cererii de divorț, ofițerul de stare civilă delegat solicită soților următoarele documente: a) certificatele de naștere și căsătorie ale soților, în original și în copie; b) documentele cu care se face dovada identității, în original și copie. (2) Documentele prevăzute la alin. (1) trebuie însoțite și de o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună declarată potrivit art. 166 alin. (3) lit. a) nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate. (3) În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prevăzute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt. (4) În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal, al cărui model este prezentat în anexa nr. 63. (5) După confruntarea datelor din documentele prezentate conform alin. (1) și, după caz, alin. (2) cu datele înscrise în cererea de divorț, ofițerul de stare civilă delegat certifică pentru conformitate copiile depuse, cu excepția certificatului de căsătorie, în cazul căruia se reține originalul. (6) Valabilitatea documentelor cu care se face dovada identității solicitanților se verifică de către ofițerul de stare civilă delegat atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț. Art. 168. Dovada identității se poate face de către soți cu unul dintre următoarele documente: a) pentru cetățenii români – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate sau, în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, pașaportul, care să se afle în termenul de valabilitate atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; b) pentru cetățenii Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emis de statul aparținător; c) pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz; d) pentru cetățenii străini din statele terțe – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; e) pentru cetățenii străini cărora li s‑a acordat o formă de protecție în România – documentul de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau, după caz, documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecție sub­sidiară ‑ protecție umanitară condiționată; f) pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate. Art. 169. Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia. Art. 170. (1) Cererea de divorț este însoțită de documentele prevăzute la art. 167 și se constituie într‑un dosar de divorț. (2) Nume­rotarea dosarelor de divorț se face cronologic, în ordinea primirii, pe ani calendaristici. Secț. a 3‑a. Procedura divorțului pe cale administrativă și eliberarea certificatelor de divorț. Art. 171. (1) La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 64. (2) În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 65. (3) Dispozițiile art. 167 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Art. 172. (1) Dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul prevăzut la art. 171 alin. (1), dosarul de divorț se clasează, prin întocmirea unui referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 66. (2) Dosarul de divorț se clasează în aceleași condiții prevăzute la alin. (1), în următoarele cazuri: a) dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, potrivit art. 171 alin. (2); b) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție; c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil; d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces. (3) Referatul întocmit în condițiile alin. (1) sau (2) se arhivează la dosarul de divorț. Art. 173. (1) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 166 alin. (2) și alin. (3) lit. b) și la art. 171 alin. (1), ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 67, care va fi înmânat foștilor soți într‑un termen maxim de 5 zile lucră­toare. (2) Numărul certificatului de divorț este distinct de numărul dosarului de divorț, în ordinea solu­ționării dosarelor. Data eliberării certificatului de divorț constituie data la care este desfăcută căsătoria. (3) La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate. În cazul cărților de identitate provizorii și buletinelor de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii «Desfăcut căsătoria cu …, înregistrată la numărul …, prin Certificatul de divorț nr. …. din … al Primăriei … județul … Titularul va purta numele de familie … Actul de identitate va fi preschimbat până la data de ….» Termenul de preschimbare este de 15 zile. (4) Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț. Art. 174. (1) În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul D.E.P.A.B.D. se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic. (2) Înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta. (3) În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s‑a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț. Art. 175. Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț. Art. 176. Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților. Art. 177. (1) În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soți, personal sau prin împuternicit cu procură specială. (2) La eliberarea duplicatelor certificatelor de divorț se menționează în partea superioară dreaptă mențiunea «DUPLICAT».
    (3) Cererea se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare dosarul de divorț, făcându‑se mențiuni despre aceasta în dosarul de divorț. Secț. a 4‑a. Procedura res­pingerii cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 178. În situația în care constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 68, prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar. Secț. a 5-a. Înscrierea mențiunilor de divorț și actua­lizarea R.N.E.P. Art. 179. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat înscrie de îndată pe marginea actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … .al Primăriei … județul … Fostul soț va purta numele de familie …., iar fosta soție numele de familie …». (2) În termen de maximum 10 zile de la înscrierea mențiunii prevăzute la alin. (1), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite: a) comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie și la actele de naștere ale foștilor soți; b) copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (3) În cazul cetățenilor străini, în același termen stabilit la alin. (2), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite la D.E.P.A.B.D. extras pentru uz oficial de pe actul de căsătorie, cu mențiunea de divorț, însoțit de copia certificatului de divorț. Art. 180. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale de la ultima locuință comună a foștilor soți, care nu are în păstrare actul de căsătorie, ofițerul de stare civilă delegat transmite: a) de îndată, copia certificatului de divorț la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, pentru înscrierea mențiunii de divorț; b) în termen de maximum 10 zile, copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P. de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (2) Ofițerul de stare civilă delegat care primește copia certificatului de divorț înscrie de îndată mențiunea corespunzătoare în actul de căsătorie și, în termen de maximum 10 zile, transmite comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie, precum și la actele de naștere ale foștilor soți. (3) Pe actele de naștere ale foștilor soți se înscrie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … al Primăriei …., județul …. După divorț va purta numele de familie … » (4) Dispozițiile art. 179 alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în situația menționată la alin. (2). Art. 181. (1) Structura de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor pe raza căreia se află primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie primește copiile certificatelor de divorț transmise de notarii publici. (2) La primirea copiei certificatului de divorț de la notarii publici, structura de stare civilă prevăzută la alin. (1) înscrie de îndată pe marginea exemplarului II al actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … .din …. al Biroului notarului public … din … Fostul soț va purta numele de familie …, iar fosta soție numele de familie …» După înscrierea mențiunii, se transmite, de îndată, comunicare de mențiune la exemplarul I al actului de căsătorie. (3) Ofițerul de stare civilă delegat de la primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie înscrie mențiunea de divorț și transmite comunicările stabilite la art. 179 alin. (2) și (3). Art. 182. (1) Certificatele de divorț greșit completate se retrag în vederea rectificării. După rectificare, se eliberează certificatul de divorț conform rectificării, iar cel greșit completat se anulează. (2) Certificatele de divorț retrase și anulate se clasează la dosarul de divorț. Art. 183. Dosarele de divorț se arhivează în ordinea numerelor de înregistrare, pe ani calendaristici, și se păstrează în arhiva de stare civilă 50 de ani, după care se predau la Arhivele Naționale”.

OMJ nr. 2333/C/2013 (Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 – M. Of. nr. 479 din 1 august 2013; rectif.): Cap. IV. Procedura actelor notariale. (…) Secț. a 7‑a. Procedura divorțului pe cale notarială. Art. 267. (1) Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București, în a cărei rază teritorială s‑a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților. (2) La primirea cererii, notarul public are obligația de a verifica, în prealabil, competența teritorială, potrivit legii. Dacă părțile insistă să înregistreze cererea cu încălcarea competenței, notarul public procedează la înregistrarea cererii și pronunță o încheiere de respingere a acesteia. (3) Cererea de divorț primește și un număr de înregistrare unic la nivel național din Registrul național de evidență a certificatelor de divorț (RNECD). (4) În cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența altui birou notarial, notarul public îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent. (5) În cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, compe­tența de îndeplinire a procedurii divorțului prin acordul părților aparține biroului notarial care a înregistrat primul cererea la RNECD. Art. 268. Prin ultima locuință comună se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora, ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarație autentică pe propria răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora. Declarația se va consemna în cererea de divorț și în încheierea de admitere a cererii de divorț.
Art. 269. Soții se vor prezenta personal în fața notarului public pentru depunerea cererii de divorț, precum și ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruința în cererea de divorț și exprimarea consimțământului liber și neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică, aceasta cuprinzând toate mențiunile necesare, potrivii: legii, la depunerea cererii. Art. 270. (1) Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți sau prin mandatar, în fața notarului public la care se depune cererea. (2) Cererea de divorț va cuprinde declarația soților că au ori nu copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori, precum și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț. (3) Cererea de divorț va fi însoțită de fotocopii de pe certificatele de naștere ale soților, precum și de pe actele de identitate ale acestora și, după caz, ale copiilor minori. Odată cu depunerea cererii de divorț, soții vor prezenta notarului public originalul certificatului de căsătorie emis de autoritățile române, de pe care se va face copie legalizată, care va fi anexată la cererea de divorț. (4) Originalul certificatului de căsătorie se reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț. (5) La primirea cererii de divorț, notarul public verifică identitatea soților și dacă datele înscrise în cererea de divorț corespund cu datele înscrise în actele anexate cererii. Art. 271. (1) În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorțuri, după ce a verificat dacă este competent și dacă a fost plătit onorariul. (2) După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorț, notarul public verifică în RNECD să nu mai fie înregistrată de către aceiași soți o altă cerere de divorț. (3) Notarul public, după ce efectuează operațiunile prevăzute la alin. (1) și (2), acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile și îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii.
(4) La expirarea termenului prevăzut la alin. (3), în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorț prin încheiere. (5) Notarul public respinge cererea de divorț dacă soții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor părintești sau la purtarea numelui de familie după divorț. Art. 272. În vederea admiterii cererii de divorț în cazul în care există copii minori, notarul public sesizează autoritatea competentă, atașând cererii proiectul acordului soților cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor personale și stabilirea contribuției fiecăruia dintre părinți la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor după divorț. La dosarul cauzei se depune raportul de anchetă socială, în vederea soluționării procedurii de divorț pe cale notarială. Art. 273. Dacă soții stăruie în cererea de divorț și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, după autentificarea acordului părinților cu privire la copiii minori, notarul public întocmește o încheiere de admitere a cererii de divorț prin acordul părților, încheiere prin care constată că aceștia își exprimă consimțământul liber și neviciat și sunt îndeplinite, cumulativ, și celelalte condiții legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei.
Art. 274. (1) După admiterea cererii de divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț prin care constată desfăcută căsătoria prin acordul părților. (2) Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, din care: câte un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. Art. 275. (1) În vederea eliberării certifi­catului de divorț, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii, alo­carea numărului pentru certificatul de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț, ținut de Ministerul Afacerilor Interne. Numărul alocat de acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorț.
(2) Procedura prin care notarul public cere alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț se stabilește prin protocol încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Uniune.
Art. 276. (1) Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soților, precum și a numelui de familie pe care fiecare dintre soți îl va purta după divorț. (2) După eliberarea certificatului de divorț, notarul public comunică, de îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat, spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie, și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. (3) Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie soților certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: «Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/… », urmată de semnătura și sigiliul notarului public instrumentator. (4) În cazul admiterii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția, în vederea închiderii poziției respective din RNECD. Art. 277. Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților; a) nu are competența să soluționeze cererea de divorț; b) unul dintre soți este pus sub interdicție; c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat; d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți personal sau prin mandatar; e) unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public; f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament; g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei; h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original; i) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț; j) unui dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț, întrucât nu s‑a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț; k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă; l) soții se împacă;
m) soții își retrag cererea de divorț; n) soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorț; o) înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod. Art. 278. (1) În cazul respingerii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția pronunțată, în vederea închiderii poziției res­pective în RNECD. (2) Rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor în materie de stare civilă”.


Art. 377. Mențiunea în actul de căsătorie

(1) Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s‑a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

(3) În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.


Art. 378. Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public

(1) Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț.

(2) Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.


§4. Divorțul din culpă (art. 379-380)
Art. 379. Condiții

(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

  • LPA. Art. 42. (1) În aplicarea art. 379 alin. (1) NCC, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei.


Art. 380. Continuarea acțiunii de divorț

(1) În situația prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soțul recla­mant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț.

(2) Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.


§5. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț (art. 381)
Art. 381. Condițiile divorțului

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.


Secțiunea a 2-a. Efectele divorțului (art. 382-404)

  • LPA. Art. 39. (…) (2) Divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a NCC produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s‑a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.
§1. Data desfacerii căsătoriei (art. 382)
Art. 382. Data desfacerii căsătoriei

(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s‑a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

(2) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit
art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 39 C. fam.
  • N.N. Potrivit art. 382 alin. (2) NCC: „Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului”.

Însă, potrivit art. 926 alin. (4) NCPC: „În cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț”.


§2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți (art. 383-384)
Art. 383. Numele de familie după căsătorie

(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 C. fam.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 96/2013 (M. Of. nr. 165 din
    27 martie 2013): „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile art. 16 din L. fundamentală, și cu o motivare similară. Astfel, CC, în jurisprudența sa (spre ex. D.C.C. nr. 1.197/2007 – M. Of. nr. 58 din 24 ianuarie 2008, și nr. 20/2010 – M. Of. nr. 79 din 5 februarie 2010), pronunțându‑se asupra prevederilor art. 40 C. fam., a statuat că aceste prevederi legale, potrivit cărora instanța poate încuviința dreptul soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, se aplică tuturor persoanelor aflate în această situație juridică, fără privilegii și fără discriminări, și nu aduc atingere protecției copiilor și tinerilor, familiei și nici nu constituie un abuz de drept. În prezenta cauză, autorul excepției susține neconstituționalitatea aceleiași soluții legislative, cuprinse de această dată în art. 383 alin. (2) NCC, arătând că încuviințarea dreptului unuia dintre soți de a purta numele dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia aduce atingere dreptului la nume al celuilalt soț și nu este justificată de necesitatea protecției interesului superior al copilului rezultat din căsătorie, dat fiind faptul că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui se poate oricând recăsători. Analizând aceste susțineri, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Dreptul la nume reprezintă o caracteristică distinctivă și de identificare a persoanei fizice, are o funcție socială și exprimă atât individualitatea, cât și identitatea acesteia (a se vedea, în același sens, și jurisprudența CC Federale a Germaniei, și anume deciziile 2BvR 113/81 din 12 ian. 1982 și 1BvL 9/85 și 43/86 din 8 mar. 1988). De aceea, numele persoanei fizice, astfel cum este reglementat și prin prevederile art. 82 NCC, este o componentă esențială a dreptului general al personalității, care își găsește fundamentul ultim în conceptul de «demnitate umană», astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În aceste condiții, Curtea constată că soluția legislativă criticată este justificată de faptul că, de principiu, soțul care păstrează numele dobândit în timpul căsătoriei este cunoscut și identificat în societate cu acest nume. De asemenea, exercitarea autorității părintești asupra copilului rezultat din căsătorie, corelată cu necesitatea protejării interesului superior al minorului, care s‑ar putea regăsi în situații stânjenitoare ca urmare a diferenței de nume dintre acesta și părinții săi, de natură să‑i influențeze în mod negativ dezvoltarea morală și socială, reprezintă motive temeinice, de natură să justifice încuviințarea purtării de către soți a numelui dobândit în timpul căsătoriei, și după desfacerea acesteia. Mai mult, Curtea constată că purtarea aceluiași nume de către părinte și copilul său este de natură să contribuie la dezvoltarea armonioasă a acestuia din urmă în cadrul societății, fiind și o expresie a dreptului și îndatoririi părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. În acest sens s‑a pronunțat și CEDO, spre ex. în Hot. din 22 feb. 1994, pronunțată în cauza Burghartz c. Elveției, par. 24, statuând că numele unei persoane reprezintă un mijloc de identificare personală și de apartenență la o familie. Textul de lege criticat nu este de natură să creeze privilegii sau discriminări, fiind în egală măsură aplicabil tuturor persoanelor care s‑ar regăsi în ipoteza reglementată prin dispoziția legală, respectiv atât soției care a purtat în timpul căsătoriei numele soțului, cât și soțului care s‑a aflat în aceeași situație. Referitor la susținerile privind împrejurarea că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia, motivat de interesul superior al copilului, s‑ar putea recăsători, ceea ce ar putea determina schimbarea numelui, Curtea reține că aceste motive depășesc sfera controlului de constituționalitate a unei norme legale, fiind probleme de aplicare a acesteia, de către instanțele de judecată, autorul excepției referindu‑se la un fapt juridic viitor și incert, respectiv o nouă căsătorie a soțului căruia i s‑a încuviințat purtarea, după divorț, a numelui dobândit în prima căsătorie, situație în care nu sunt aplicabile prevederile legale criticate în prezenta cauză”.


Art. 384. Drepturile soțului divorțat

(1) Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s‑a desfăcut căsătoria.

(2) Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.


§3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți (art. 385-395)
I. Efecte cu privire la regimul matrimonial (art. 385-387)
Art. 385. Încetarea regimului matrimonial

(1) În cazul divor­țului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.

(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prevăzut de art. 375.

  • LPA. Art. 43. Dispozițiile art. 385 NCC privind încetarea regimului matrimonial se aplică numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a NCC.


Art. 386. Actele încheiate în frauda celuilalt soț

(1) Actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.

(2) Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.

  • LPA. Art. 44. Dispozițiile art. 386 NCC sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de divorț este introdusă după intrarea în vigoare a NCC, iar actele juridice sunt încheiate de un soț în frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț.


Art. 387. Opozabilitatea față de terți

(1) Hotărârea judecătorească prin care s‑a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii.

(2) Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la
art. 375.


II. Dreptul la despăgubiri (art. 388)
Art. 388. Acordarea despăgubirilor

Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.

  • LPA. Art. 42. (…) (2) Dispozițiile art. 388 NCC sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) NCC, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) NCC, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului. (…) Art. 45. Dispozițiile art. 388 NCC privind acordarea despăgubirilor și cele ale art. 390 NCC privind acordarea prestației compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s‑au ivit după intrarea în vigoare a NCC.


III. Obligația de întreținere între foștii soți (art. 389)
Art. 389. Obligația de întreținere

(1) Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.

(2) Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsă­toriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

(3) Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

(4) Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) și (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 C. fam.


IV. Prestația compensatorie (art. 390-395)
Art. 390. Condițiile prestației compensatorii

(1) În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l‑ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

(2) Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.

(3) Soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere, în condițiile art. 389.

  • LPA. A se vedea art. 45 LPA (sub art. 388 NCC).


Art. 391. Stabilirea prestației compensatorii

(1) Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

(2) La stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut‑o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.


Art. 392. Forma prestației compensatorii

(1) Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.

(2) Renta poate fi stabilită într‑o cotă procentuală din venitul debitorului sau într‑o sumă de bani determinată.

(3) Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț.


Art. 393. Garanții

Instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.


Art. 394. Modificarea prestației compensatorii

(1) Instanța poate mări sau micșora prestația compen­satorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului.

(2) În cazul în care prestația compensatorie constă într‑o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.


Art. 395. Încetarea prestației compensatorii

Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 41 alin. (5) C. fam.


§4. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori (art. 396-404)

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 4/2013 (M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din L. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (…) prevederile art. 396‑404 NCC, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a NCC și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac”.
Art. 396. Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori

(1) Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divor­țului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile rapor­tului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.

(2) Dispozițiile art. 264 sunt aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (1) C. fam.


Art. 397. Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți

După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.


Art. 398. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 43 alin. (1) și (3) C. fam.


Art. 399. Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

(1) În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într‑o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

(2) Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (2) și art. 43 alin. (2) C. fam.


Art. 400. Locuința copilului după divorț

(1) În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

(2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.


Art. 401. Drepturile părintelui separat de copil

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.


Art. 402. Stabilirea contribuției părinților

(1) Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

(2) Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (3) C. fam.


Art. 403. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 44 C. fam.
  • LPA. Art. 46. Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a NCC pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 NCC.
  • JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 227/2013 (M. Of. nr. 428 din
    15 iulie 2013): „În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate
    [art. 403 NCC] contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și art. 49 privind protecția copiilor și tinerilor. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în realitate, aspectele relevate nu se constituie într‑o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci reprezintă chestiuni care țin de modul de interpretare și aplicare a legii. Or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, numai instanțele judecătorești sunt competente a se pronunța asupra interpretării și aplicării legii, revenind ICCJ competența de a unifica practica judiciară. Astfel, se observă că cele arătate în excepția de neconstituționalitate sunt aspecte a căror soluționare excedează competenței instanței constituționale, ceea ce și determină inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate ridicat”.


Art. 404. Raporturile dintre părinți și copiii lor minori în alte cazuri

În cazul prevăzut la art. 293
alin. (2), instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, dispozițiile art. 396‑403 fiind aplicabile în mod corespunzător.


Titlul III. Rudenia (art. 405-482)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 405-407)
Art. 405. Noțiune

(1) Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr‑o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 45 alin. (1) C. fam.


Art. 406. Rudenia în linie dreaptă sau colaterală

(1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul descen­denței unei persoane dintr‑o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendentă.

(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

(3) Gradul de rudenie se stabilește astfel:

  1. a) în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea;
  2. b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
  • VECHIUL CC: art. 661‑663.

A se vedea, pentru vechea reglementare, și art. 45 alin. (2) și art. 46 C. fam.


Art. 407. Afinitatea

(1) Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.

(2) Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.


Capitolul II. Filiația (art. 408-450)
Secțiunea 1. Stabilirea filiației (art. 408-440)
§1. Dispoziții generale (art. 408-413)
Art. 408. Modurile de stabilire a filiației

(1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

(2) Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

(3) Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecă­torească, după caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (1), art. 56 și 57 C. fam.


Art. 409. Dovada filiației

(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.

(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (2) și art. 50 C. fam.


Art. 410. Posesia de stat

(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

  1. a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu‑se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
  2. b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
  3. c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.


Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naștere

(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.

(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

(3) Cu toate acestea, dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l‑a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 C. fam.


Art. 412. Timpul legal al concepțiunii

(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.

(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într‑o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 C. fam.


Art. 413. Domeniul de aplicare

Dispozițiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile și persoanei majore a cărei filiație este cercetată.


§2. Prezumția de paternitate familiei (art. 414)
Art. 414. Prezumția de paternitate

(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 53 alin. (1) și art. 54 alin. (1) C. fam.


§3. Recunoașterea copilului (art. 415-420)
Art. 415. Felurile recunoașterii

(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște
pe copil.

(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recu­noscut de către tatăl său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. fam.


Art. 416. Formele recunoașterii

(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament.

(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor competent, pentru a se face mențiunea cores­punzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (2) și (3) și art. 57 alin. (2) și (3) C. fam.


Art. 417. Recunoașterea de către minorul necăsătorit

Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.


Art. 418. Nulitatea absolută a recunoașterii

Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:

  1. a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
  2. b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
  3. c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.


Art. 419. Nulitatea relativă a recunoașterii

(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență.

(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a desco­peririi erorii sau dolului.


Art. 420. Contestarea recunoașterii de filiație

(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată.

(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 49 și 58 C. fam.


§4. Acțiuni privind filiația (art. 421-440)

  • LPA. Art. 47. Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor NCC și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.
I. Contestarea filiației (art. 421)
Art. 421. Acțiunea în contestația filiației

(1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr‑un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.

(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico‑legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.

(3) Cu toate acestea, dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.


II. Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 422)
Art. 422. Acțiunea în stabilirea maternității

În cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr‑o acțiune în stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 50 C. fam.


Art. 423. Regimul juridic al acțiunii în stabilirea maternității

(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea filiației față de mamă aparține copilului și se pornește, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal.

(2) Acțiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.

(3) Acțiunea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsei mame.

(4) Dreptul la acțiune este imprescriptibil.

(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 52 C. fam.


III. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 423-428)
Art. 424. Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.


Art. 425. Acțiunea în stabilirea paternității

(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.

(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.

(3) Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 C. fam.


Art. 426. Prezumția filiației față de pretinsul tată

(1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.

(2) Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.


Art. 427. Termenul de prescripție

(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.

(2) Dispozițiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 60 C. fam.


Art. 428. Despăgubiri

(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:

  1. a) cheltuielile nașterii și ale lehuziei;
  2. b) cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie.

(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s‑a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

(3) Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.

(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității.

(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama și moștenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.


IV. Acțiuni privind filiația față de tatăl din căsătorie (art. 429-434)
Art. 429. Acțiunea în tăgada paternității

(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum și de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii acestora, în condițiile legii.

(2) Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi.

(3) Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească.

(4) Mama sau copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului. Dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.

(5) Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 C. fam.


Art. 430. Tăgada paternității de către soțul mamei

(1) Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității.

(2) Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție jude­cătorească și, chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

(3) Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenul menționat la alin. (1), fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 55 C. fam.


Art. 431. Tăgada paternității de către mamă

(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data nașterii copilului.

(2) Dispozițiile art. 429 alin. (3) și art. 430 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.


Art. 432. Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic

(1) Acțiunea în tăgada paternității intro­dusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.

(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.

(3) Dispozițiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 alin. (2)‑(3) C. fam.


Art. 433. Tăgada paternității de către copil și de către moște­nitori

(1) Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin reprezentantul său legal.

(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului.

(3) Dispozițiile art. 423 alin. (5) și art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 54 alin. (2) și art. 60 alin. (4) C. fam.


Art. 434. Contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanței să constate că nu sunt întrunite condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.


V. Dispoziții comune privind acțiunile referitoare la filiație (art. 435-440)
Art. 435. Filiația legal stabilită

(1) Atât timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație.

(2) Dispozițiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.


Art. 436. Citarea părinților și a copilului

Părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.


Art. 437. Inadmisibilitatea renunțării

(1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept.

(2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei.


Art. 438. Situația copilului

(1) Prin hotărârea de admitere a acțiunii instanța se pronunță și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a‑l întreține pe copil.

(2) În cazul în care admite o acțiune în contestarea filiației, instanța poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l‑a crescut.


Art. 439. Acțiunea formulată în caz de moștenire vacantă

În cazul în care, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii. Citarea în proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie.


Art. 440. Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal

În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.


Secțiunea a 2-a. Reproducerea umană asistată medical cu terț donator (art. 441-447)
Art. 441. Regimul filiației

(1) Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator.

(2) În acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.

(3) Părinți, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură.


Art. 442. Condiții

(1) Părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, în fața unui notar public care să le explice, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație.

(2) Consimțământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț donator.


Art. 443. Contestarea filiației

(1) Nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa.

(2) Cu toate acestea, soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condițiile legii, dacă nu a consimțit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terț donator.

(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispozițiile privind tăgăduirea paternității rămân aplicabile.


Art. 444. Răspunderea tatălui

Cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condițiile art. 411 și 423.


Art. 445. Confidențialitatea informațiilor

(1) Orice informații privind reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia, instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente.

(3) De asemenea, oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.


Art. 446. Raporturile dintre tată și copil

Tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală.


Art. 447. Reguli aplicabile

Reproducerea umană asistată medical cu terț donator, regimul său juridic, asi­gurarea confidențialității informațiilor care țin de aceasta, precum și modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.


Secțiunea a 3-a. Situația legală a copilului (art. 448-450)
Art. 448. Egalitatea în drepturi a copiilor

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 63 C. fam.


Art. 449. Numele copilului din căsătorie

(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi.

(2) Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor.

(3) În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 C. fam.


Art. 450. Numele copilului din afara căsătoriei

(1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.

(2) În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și‑a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3).

(3) În cazul în care copilul și‑a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 64 C. fam.


Capitolul III. Adopția (art. 451-482)

  • LPA. Art. 49. Adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a NCC rămân supuse, în ceea ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate.
Secțiunea 1. Dispoziții generale (art. 451-454)
Art. 451. Noțiune

Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 1 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 452. Principiile adopției

Adopția este supusă cumulativ următoarelor principii:

  1. a) interesul superior al copilului;
  2. b) necesitatea de a asigura creșterea și educarea copilului într‑un mediu familial;
  3. c) continuitatea creșterii și educării copilului, ținându‑se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă și culturală;
  4. d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 453. Adopția internațională

Condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială.


Art. 454. Procedura adopției

(1) Adopția se încuviințează de către instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege.

(2) Procedura adopției este reglementată prin lege specială.


Secțiunea a 2-a. Condițiile de fond ale adopției (art. 455-468)
§1. Persoanele care pot fi adoptate (art. 455-458)
Art. 455. Vârsta adoptatului

(1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu.

(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condițiile legii, și persoana care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel care dorește să o adopte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2)-(3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).
  • LPA. Art. 48. Dispozițiile art. 455 NCC sunt aplicabile și în cazul în care minorul dobândește capacitate de exercițiu anticipată, potrivit art. 40 NCC.


Art. 456. Pluralitatea de adoptați – frați și surori

Adopția fraților, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 457. Interzicerea adopției între frați

Adopția între frați, indiferent de sex, este interzisă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 458. Situația soților

Adopția a 2 soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adop­tatoare, precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


§2. Persoanele care pot adopta (art. 459-462)
Art. 459. Capacitatea și starea de sănătate

Persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) și art. 9 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 460. Diferența de vârstă

(1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.

(2) Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 461. Condițiile morale și materiale

(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndepli­nească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.

(2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autoritățile competente, potrivit legii speciale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 462. Adopția simultană sau succesivă

(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție.

(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:

  1. a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
  2. b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.

(3) Două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


§3. Consimțământul la adopție (art. 463-468)
Art. 463. Persoanele care consimt la adopție

(1) Pentru încheierea unei adopții este necesar consim­țământul următoarelor persoane:

  1. a) părinții firești ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
  2. b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
  3. c) adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;
  4. d) soțul celui care adoptă, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a‑și manifesta voința.

(2) Nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 464. Situații speciale privind consimțământul părinților

(1) Dacă unul dintre părinții firești este necunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a‑și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinți se află în una dintre aceste situații, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.

(2) Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s‑a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În aceste cazuri, consimțământul celui care exercită autoritatea părintească este și el obligatoriu.

(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său. Consimțământul părinților firești nu mai este necesar în acest caz.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 465. Libertatea consimțământului părinților

Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod cores­punzător asupra consecințelor adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.


Art. 466. Darea și revocarea consimțământului părinților

(1) Consimțământul la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului.

(2) Consimțământul dat în condițiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 467. Refuzul părinților de a‑și da consimțământul

În mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 468. Condițiile exprimării consimțământului

Condițiile în care își exprimă consimțământul per­soanele chemate să consimtă la adopție sunt reglementate prin lege specială.


Secțiunea a 3-a. Efectele adopției (art. 469-474)
Art. 469. Data adopției

Adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 470. Efectele asupra rudeniei

(1) Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.

(3) Când adoptator este soțul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului înce­tează numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 56 alin. (2) și (3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 471. Raporturile dintre adoptator și adoptat

(1) Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.

(3) Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle pe care le are orice persoană față de părinții săi firești.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 57 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 472. Decăderea adoptatorului din exercițiul drepturilor părintești

Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, instanța de tutelă, ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 473. Numele adoptatului

(1) Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă.

(2) Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg, hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

(3) Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea pre­numelui copilului adoptat.

(4) În cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția.

(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându‑se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 59 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 474. Informațiile cu privire la adopție

Informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul juridic general al informațiilor privind adopția se stabilesc prin lege specială.


Secțiunea a 4-a. Încetarea adopției (art. 475-482)
Art. 475. Încetarea adopției

Adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 60 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 476. Desfacerea adopției

(1) Adopția este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).

(2) De asemenea, adopția poate fi desfăcută în cazul în care față de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă desfacerea adopției este în interesul superior al copilului. În acest caz, adopția se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție, în condițiile legii.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 477. Desfacerea adopției la cererea adoptatorului

(1) Adopția poate fi desfăcută la cererea adop­tatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori des­cendenților lor, precum și atunci când adoptatul s‑a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.

(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

(3) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei date.


Art. 478. Desfacerea adopției la cererea adoptatului

Adopția poate fi desfăcută la cererea adopta­tului dacă adoptatorul s‑a făcut vinovat față de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.


Art. 479. Anularea adopției

(1) Adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență.

(2) Acțiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.


Art. 480. Nulitatea absolută a adopției

(1) Sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încăl­carea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă.

(2) Adopția este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.

(3) Acțiunea în constatarea nulității adopției poate fi formulată de orice persoană interesată.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (1) și art. 63 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 481. Menținerea adopției

Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispozițiile art. 264 aplicându‑se în mod corespunzător.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 62 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of.
    nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Art. 482. Efectele încetării adopției

(1) La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, cu excepția cazului când instanța hotărăște că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii.

(2) De asemenea, adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.

(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condițiile art. 264.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 65 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).


Titlul IV. Autoritatea părintească (art. 483-512)

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 1793/2014 (www.scj.ro): „cereri sau măsuri privind ocrotirea copilului minor prin părinți se regăsesc în NCC (…) în C. a II‑a, T. IV «Autoritatea părintească»”.
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 483-486)
Art. 483. Autoritatea părintească

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.

(2) Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.


Art. 484. Durata autorității părintești

Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.


Art. 485. Îndatorirea de respect

Copilul datorează respect părinților săi indiferent de vârsta sa.


Art. 486. Neînțelegerile dintre părinți

Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • JURISPRUDENȚĂ. Dec. ICCJ (SC I) nr. 3416/2014 (www.scj.ro): „În speță, situația juridică invocată prin acțiune derivă din raportul de filiație dintre minoră și părinții săi, ceea ce determină incidența regulilor în materia autorității părintești. Potrivit dispozițiilor art. 486 NCC, ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă este cea care hotărăște, potrivit interesului superior al copilului. Conform dispozițiilor art. 114 alin. (1) NCC, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de NCC în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită. Sintagma «cereri privind ocrotirea persoanei fizice» include și cererea vizând ocrotirea minorului prin părinți, în sensul art. 106 alin. (1) tz. I NCC, respectiv cererile care decurg din autoritatea părintească reglementată de T. IV din C. a II‑a «Despre familie» NCC. Totodată, se reține și incidența dispozițiilor art. 265 NCC, potrivit cărora toate măsurile date prin C. a II‑a «Despre familie» NCC în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor acestei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Teza finală a acestui text de lege se referă la faptul că dispozițiile art. 107 NCC sunt aplicabile în mod corespunzător”.


Capitolul II. Drepturile și îndatoririle părintești (art. 487-502)
Art. 487. Conținutul autorității părintești

Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profe­sională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copi­lului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 101 C. fam.


Art. 488. Îndatoririle specifice

(1) Părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.

(2) În acest scop, părinții sunt obligați:

  1. a) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
  2. b) să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l‑ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
  3. c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
  4. d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.


Art. 489. Măsurile disciplinare

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.


Art. 490. Drepturile părintelui minor

(1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului.

(2) Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.


Art. 491. Religia copilului

(1) Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a‑l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.

(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă.


Art. 492. Numele copilului

Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.


Art. 493. Supravegherea copilului

Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor.


Art. 494. Relațiile sociale ale copilului

Părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînțelegerile se soluționează de către instanța de tutelă, cu ascultarea copilului, în condițiile
art. 264.


Art. 495. Înapoierea copilului de la alte persoane

(1) Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

(2) Instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.

(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 103 C. fam.


Art. 496. Locuința copilului

(1) Copilul minor locuiește la părinții săi.

(2) Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

(3) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându‑i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuința copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinților decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 100 C. fam.


Art. 497. Schimbarea locuinței copilului

(1) Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.

(2) În caz de neînțelegere între părinți, hotărăște instanța de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându‑i pe părinți. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 498. Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profe­sionale

(1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale.

(2) Dacă părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, iar aceasta hotărăște pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 102 C. fam.


Art. 499. Obligația de întreținere

(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându‑i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a‑i asigura con­dițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

(3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

● VECHEA REGLEMENTARE: art. 107 C. fam.


Art. 500. Independența patrimonială

Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 106 C. fam.


Art. 501. Administrarea bunurilor copilului

(1) Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a‑l reprezenta în actele juridice civile ori de a‑i încuviința aceste acte, după caz.

(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 105 alin. (1)-(2) și art. 124 alin. (2) C. fam.


Art. 502. Alte dispoziții aplicabile

(1) Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului sunt aceleași cu cele ale tutorelui, dispozițiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nu se întocmește inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 105 alin. (3) C. fam.


Capitolul III. Exercitarea autorității părintești (art. 503-507)
Art. 503. Modul de exercitare a autorității părintești

(1) Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.

(2) Față de terții de bună‑credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 98 alin. (1) C. fam.
  • LPA. Art. 50. Dispozițiile art. 503 alin. (2) NCC privind prezumția de mandat tacit reciproc între părinți sunt aplicabile în cazul actelor curente încheiate de unul dintre părinți, după intrarea în vigoare a NCC.


Art. 504. Exercitarea autorității părintești în caz de divorț

Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.


Art. 505. Copilul din afara căsătoriei

(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.

(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

(3) Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 65 C. fam.


Art. 506. Învoiala părinților

Cu încuviințarea instanței de tutelă părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.


Art. 507. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a‑și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 98 alin. (2) C. fam.


Capitolul IV. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești (art. 508-512)
Art. 508. Condiții

(1) Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

(2) Cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 109 C. fam.


Art. 509. Întinderea decăderii

(1) Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii.

(2) Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 111 C. fam.


Art. 510. Obligația de întreținere

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a da întreținere copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 110 C. fam.


Art. 511. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 113 C. fam.


Art. 512. Redarea exercițiului drepturilor părintești

(1) Instanța redă părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.

(2) Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 112 C. fam.


Titlul V. Obligația de întreținere (art. 513-534)
Capitolul I. Dispoziții generale (art. 513-515)
Art. 513. Caracterul legal al obligației de întreținere

Obligația de întreținere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege.


Art. 514. Caracterul personal al obligației de întreținere

(1) Obligația de întreținere are caracter personal.

(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligației de întreținere, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(3) Dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege.


Art. 515. Inadmisibilitatea renunțării la întreținere

Nimeni nu poate renunța pentru viitor la dreptul său la întreținere.


Capitolul II. Persoanele între care există obligația de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează (art. 516-523)
Art. 516. Subiectele obligației de întreținere

(1) Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

(2) Dispozițiile alin. (1) privind obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori sunt aplicabile și în cazul adopției.

(3) Obligația de întreținere există între foștii soți, în condițiile prevăzute de lege.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 C. fam.


Art. 517. Întreținerea copilului de către soțul părintelui său

(1) Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.

(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l‑a întreținut astfel timp de 10 ani.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 87 C. fam.


Art. 518. Obligația de întreținere aparținând moștenitorilor

(1) Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i‑a dat întreținere fără a avea obligația legală sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor.

(2) În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreținerea minorului proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 96 C. fam.


Art. 519. Ordinea de plată a întreținerii

Întreținerea se datorează în ordinea următoare:

  1. a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;
  2. b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
  3. c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.
  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 89 C. fam.


Art. 520. Întreținerea în cazul desfacerii adopției

După încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său.


Art. 521. Pluralitatea de debitori

(1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întrețină aceeași persoană, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele pe care le au.

(2) Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgență, să pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 90 C. fam.


Art. 522. Obligația subsidiară

În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanța de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 91 C. fam.


Art. 523. Divizibilitatea întreținerii

Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 92 C. fam.


Capitolul III. Condițiile obligației de întreținere (art. 524-528)
Art. 524. Creditorul întreținerii

Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându‑se întreține din munca sau din bunurile sale.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 alin. (2) C. fam.


Art. 525. Dreptul la întreținere al minorului

(1) Minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinții n‑ar putea presta întreținerea fără a‑și primejdui propria lor existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 86 alin. (3) C. fam.


Art. 526. Comportamentul necorespunzător

(1) Nu poate pretinde întreținere acela care s‑a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreținerea de strictă necesitate.


Art. 527. Debitorul întreținerii

(1) Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de ase­menea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale.

  • RIL. Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 21/2015 (M. Of. nr. 943 din 21 decembrie 2015): „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 527 alin. (2) și art. 529 alin. (1) și (2) NCC, echivalentul valoric al normei de hrană prevăzute de art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (4) O.G. nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, rep., cu modif. și compl. ult., nu se include în totalul veniturilor nete lunare în raport de care se stabilește pensia de întreținere datorată de către părinte copilului”.


Art. 528. Dovada stării de nevoie

Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere, precum și mijloacele celui care datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.


Capitolul IV. Stabilirea și executarea obligației de întreținere (art. 529-534)
Art. 529. Cuantumul întreținerii

(1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.

(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 94 alin. (1) și (3) C. fam.
  • RIL. A se vedea Dec. ICCJ (Complet RIL) nr. 21/2015 (sub art. 527 NCC).


Art. 530. Modalitățile de executare

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într‑o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 93 C. fam.


Art. 531. Modificarea și încetarea pensiei de întreținere

(1) Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.

(2) Pensia de întreținere stabilită într‑o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.

  • VECHEA REGLEMENTARE: art. 94 alin. (2) C. fam.
  • LPA. Art. 51. Dispozițiile art. 531 NCC privind modificarea și încetarea pensiei de întreținere sunt aplicabile și în cazul pensiilor de întreținere stabilite prin hotărâre judecătorească anterior intrării în vigoare a NCC.


Art. 532. Data de la care se datorează pensia de întreținere

(1) Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.


Art. 533. Plata pensiei de întreținere

(1) Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

(2) Chiar dacă creditorul întreținerii a decedat în perioada cores­punzătoare unei rate, întreținerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.

(3) De asemenea, părțile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează între­ținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.


Art. 534. Restituirea întreținerii nedatorate

Dacă, din orice motiv, se dovedește că întreținerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești, nu era datorată, cel care a executat obligația poate să ceară restituirea de la cel care a primit‑o sau de la cel care avea, în realitate, obligația să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

temp11 was last modified: august 2nd, 2016 by Bogdan Postolache
0 Shares

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter