temp11

(1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comu­nitatea convențională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

• LPA. A se vedea art. 27 LPA (sub art. 307 NCC).

(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

(2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l‑au cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună‑credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.

Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exer­citarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.

(1) În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a‑și mani­festa voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a‑l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pro­nunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod cores­punzător.

• LPA. Art. 28. Dispozițiile art. 315 alin. (1) NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a NCC, dacă imposibilitatea unuia dintre soți de a‑și manifesta voința intervine sau se menține și după intrarea în vigoare a NCC.

(1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de exis­tența actului.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.

• LPA. Art. 29. Dispozițiile art. 316 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele juridice care pun în pericol grav interesele familiei sunt săvârșite de unul dintre soți după această dată.

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.

(2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu instituția de credit, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s‑a decis altfel.

(1) Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă.

(2) Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat‑o sau pe orice terț să furni­zeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea jude­că­torească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.

(1) Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

(1) Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.

(2) De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

(3) În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soțul care nu și‑a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regi­mului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și‑a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune‑interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor
alin. (2).

• LPA. Art. 30. Dispozițiile art. 322 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă actele de dispoziție asupra locuinței familiei ori asupra bunurilor care mobilează sau decorează locuința familiei ori deplasarea acestora din locuință au intervenit după această dată.

(1) În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.

• LPA. Art. 31. Dispozițiile art. 323 NCC sunt aplicabile contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a NCC.

(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

(2) Soțul căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într‑o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s‑a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(4) Prevederile alin. (1)‑(3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea bene­ficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj.

• LPA. Art. 32. Dispozițiile art. 324 NCC sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC, dacă atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face după această dată.
• JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 499/2013 (M. Of. nr. 134 din 24 februarie 2014): „Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea observă că autorul excepției critică, în esență, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale, în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj. Curtea constată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul a reglementat atribuirea beneficiului locuinței conjugale în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, având în vedere ipoteza înscrisă în art. 324 alin. (1) NCC, respectiv aceea că la desfacerea căsătoriei nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg. Curtea observă că opțiunea legiuitorului este întemeiată, fără a aduce atingere textelor constituționale și convenționale invocate. Astfel, limitarea în timp a atribuirii beneficiului locuinței conjugale până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți, are o dublă finalitate. Pe de‑o parte, este protejat interesul superior al copiilor minori ori interesul soțului ce obține beneficiul ca urmare a aplicării criteriilor prevăzute de art. 324 alin. (1) NCC, iar, pe de altă parte, este protejat dreptul de proprietate asupra bunului comun al soțului ce nu a obținut acest beneficiu. Caracterul temporar al acestei măsuri, respectiv până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, este de esența acesteia. Dacă această măsură nu ar fi vremelnică, soțul care a obținut beneficiul locuinței conjugale, bun comun, nu ar mai avea interesul de a partaja respectivul bun, astfel încât cererea de partaj ar trebui introdusă de celălalt soț, care ar suporta exclusiv taxele aferente acesteia. Din această perspectivă, Curtea observă că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, ci, dimpotrivă, reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor soțului căruia i se atribuie locuința conjugală. Referitor la condiționarea accesului autorului la justiție pentru acordarea beneficiului locuinței conjugale, privit ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de existența unei cereri de partaj înregistrate, Curtea observă că prin D.C.C. nr. 1.558/2011 (M. Of. nr. 54 din 23 ianuarie 2012), făcând referire la jurisprudența sa a reținut, în esență, că «accesul liber la justiție […] poate fi supus unor condiționări de fond și de formă». Condiționarea reglementată prin textul de lege criticat are ca scop ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate aparținând celor doi soți”.

(1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.

(2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s‑a prevăzut altfel.

(3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 29 C. fam.

Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.

Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

Soțul care a participat efectiv la activitatea profe­sională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.

(1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matri­monială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

(2) Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.

Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună‑credință.

(1) Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.

(1) Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, în condițiile art. 1.096 alin. (1) și (2).

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.

(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matri­mo­niale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.

(2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).

(3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.

(4) Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menționat la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menționat la alin. (1) și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.

• LPA. Art. 229². (1) Registrele naționale notariale vor fi deschise, ținute și administrate exclusiv de UNNPR.
  (2) Deschiderea, conținutul, administrarea și operarea registrelor notariale se stabilesc prin L. nr. 36/1995, rep.
• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 26/1990 privind registrul comerțului, rep. (M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998; cu modif. ult.): „Art. 21. În registrul comerțului se vor înregistra mențiuni referitoare la: (…) d) convenția matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acțiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulității căsătoriei, acțiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulității convenției matrimoniale, precum și acțiunea sau hotărârea de divorț pronunțate în cursul exercitării activității economice;”.

OMJ nr. 1786/C/2011 (Normele metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale și procedura de înscriere și consultare a acestuia – M. Of. nr. 666 din 19 septembrie 2011): „Art. 1. (1) În Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, denumit în continuare RNNRM, orga­nizat la nivelul UNNPR, se înscriu, pentru opozabilitate față de terți, regimul matrimonial ales de soți – comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea conven­țională – precum și orice schimbare ulterioară a regimului matri­monial ales. (2) Alegerea regimului separației de bunuri sau a regimului comunității convenționale se face prin convenție matrimonială. Regimul matrimonial al sepa­rației de bunuri și regimul matrimonial al comunității convenționale se înscriu în baza convenției matrimoniale prin care s‑a ales. (3) Regimul matrimonial al comunității legale de bunuri se înscrie în baza actului de căsătorie pe care s‑a făcut această mențiune potrivit art. 291 NCC, dacă soții aleg la încheierea căsătoriei respectivul regim matrimonial. Art. 2. (1) Convenția matrimonială, precum și orice act prin care se modifică, se revocă sau se anulează aceasta se înscriu în RNNRM pentru opozabilitate față de terți. (2) Convenția matri­monială se înscrie în RNNRM numai după încheierea căsătoriei. (3) Evidența actelor notariale menționate la art. 1 și la art. 2 alin. (1) se ține centralizat la nivelul UNNPR, pe suport material și electronic, ambele forme fiind identice și obligatorii. Art. 3. În RNNRM se înregistrează cel puțin urmă­toarele mențiuni: a) numărul și data formularului de înscriere a actului juridic sau, după caz, de interogare a RNNRM, alocate în mod automat de aplicația informatică; b) numele și prenumele părților, anterioare și ulterioare încheierii căsătoriei, rezultate din actele de iden­titate ale părților și, respectiv, din actul de căsătorie comunicat RNNRM, în copie, de către autoritatea care a încheiat căsătoria; c) codul numeric personal al părților; d) regimul matri­monial ales: comunitatea legală, sepa­rația de bunuri sau comunitatea convențională; e) date privind actul de căsătorie pe baza căruia se face înscrierea regimului comunității legale de bunuri; f) date privind actul prin care se modifică, se revocă sau se anulează convenția matrimonială. Art. 4. (1) În cazul convenției matrimoniale încheiate, modificate sau revocate în timpul căsătoriei, notarul public care autentifică actul notarial supus înscrierii comunică de îndată în format electronic, în ziua îndeplinirii procedurii de auten­tificare a convenției matrimoniale, a actului de modificare sau, după caz, de revocare a acesteia, copia actului juridic și formularul de înscriere. (2) Oricare dintre soți poate solicita îndeplinirea formalităților de publi­citate. Cererea de înscriere poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului.
Art. 5. (1) La cererea notarilor publici sau a oricărei persoane fizice sau juridice, chiar dacă aceasta nu justifică un interes, RNNRM eliberează extrase privind datele înregistrate în cuprinsul acestuia, extrase care vor fi certi­ficate de către emitent. Extrasul nu va cuprinde CNP‑ul și adresa soților. (2) Cererea de informații poate fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct RNNRM. Notarul public sau, după caz, camera notarilor publici are obligația de a comunica RNNRM cererea de informații, completând în acest scop, în format electronic, formularul de interogare a RNNRM. (3) Verificarea în RNNRM se face pe baza formularului prevăzut de alin. (2). În solu­ționarea cererii de informații, RNNRM eliberează extrasul prevăzut la art. 334 alin. (5) NCC, rep. Extrasul, certificat de emitent, va purta sem­nătura operatorului și ștampila administra­torului registrului. Art. 6. (1) Pentru înscrierea în RNNRM a actelor prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1), precum și pentru interogarea RNNRM se percepe taxă. Cuantumul și modalitatea de plată se stabilesc de Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici. Taxa se percepe pe act juridic supus înregistrării. (2) Taxa pentru inte­rogarea RNNRM se plătește de către notarul public sau camera notarilor publici, urmând ca acestora să le fie plătită contravaloarea taxei de către persoana care a solicitat intero­garea. (3) Sunt scutite de taxă cererile adresate RNNRM de către autoritățile și instituțiile publice. Art. 7. (1) Dacă se constată că o înscriere este eronată se va proceda la rectificarea sau anularea acesteia și, după caz, la efectuarea unei noi înscrieri, care la rubrica «Observații» va cuprinde o mențiune despre înscrierea anterioară. (2) După efectuarea noii înscrieri se va elibera un nou extras, care va cuprinde atât noua înscriere, cât și pe cea anterioară, cu evidențierea părții din înscriere rectificată sau anulată. (3) Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane interesate sau din oficiu, pe baza dispoziției Comisiei de experți în materie notarială. Până la soluțio­narea de către Comisia de experți în materie notarială a cererii de rectificare sau anulare a înscrierii eronate, aplicația va emite un mesaj de avertizare în acest sens. (4) Taxa pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa notarului public se suportă de către acesta. Pentru rectificarea sau anularea unei înscrieri eronate din culpa administratorului RNNRM nu se percepe taxă. Art. 8. (1) Pentru a asigura evidența pe suport material a actelor juridice prevăzute de art. 1 și art. 2 alin. (1) se procedează astfel: în prima zi lucrătoare a fiecărei luni se vor tipări înregistrările lunii precedente, împreună cu procesele‑verbale de deschi­dere și, respectiv, de închidere a RNNRM, iar responsabilul de RNNRM sau persoana desemnată de către acesta va semna, va ștampila și va lega paginile respective. Registrele pe suport electronic vor avea aceeași structură ca și cele pe suport material. (2) La începutul primei zile lucrătoare a fiecărui an, aplicația va reinițializa numerotarea înregistrărilor actelor și procedurilor notariale, prima înre­gis­trare purtând numărul «1». Art. 9. (1) Cererile de înscriere sau de verificare transmise prin inter­mediul formula­relor electronice vor primi în mod automat numere succesive în ordine crescătoare și dată, cronologic. Data recepționării de către RNNRM a cererii prin intermediul programului informatic va fi cel puțin în format an/lună/zi. (2) După efectuarea înscrierii sau verificării, solicitan­tului i se eliberează un extras certificat. (3) Orice interogare se va face numai în baza de date a RNNRM., fără a se efectua verificări la notarul public care a autentificat actul juridic. Art. 10. Actele juridice menționate la art. 1 și art. 2 alin. (1), încheiate de către notarii străini sau de către alte autorități străine, vor fi înscrise doar de către administratorul RNNRM, cu consultarea prealabilă a Comisiei de experți în materie notarială. Art. 11. (1) Consiliul UNNPR stabilește, prin hotărâre, modul de administrare și verificare a RNNRM. (2) În aplicarea prezentelor norme, Consiliul UNNPR va elabora instrucțiuni de înscriere, interogare și verificare a RNNRM, pe care le va comunica notarilor publici, camerelor notarilor publici și personalului RNNRM. Prin instruc­țiuni se vor stabili modelul RNNRM, datele care urmează să se comunice RNNRM, modelul formula­relor de înscriere și verificare, modelul extrasului eliberat de RNNRM în urma verificărilor și înscrierilor, modul de transmitere a datelor către și de către RNNRM, procedurile de admi­nistrare a datelor rezultate în urma înscrierilor și verificărilor, modali­tățile de gestionare a RNNRM, precum și alte proceduri și documente necesare funcționării RNNRM. Instrucțiunile vor fi publicate și accesibile publicului pe site‑ul UNNPR. (3) Documentele RNNRM sunt conservate și păstrate de administratorul RNNRM în condițiile legii și ale nomenclatorului arhivistic aprobat de Arhivele Naționale ale României la propu­nerea UNNPR. Art. 12. UNNPR va lua măsu­rile necesare pentru organizarea și funcționarea RNNRM, pentru ca acesta să fie funcțional la data intrării în vigoare a L. nr. 287/2009, rep.”.

(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți, decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut‑o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.

Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 sunt aplicabile.

(1) Minorul care a împlinit vârsta matri­monială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.

(2) În lipsa încuviințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenția încheiată de minor poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.

În cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună‑credință.

(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.

(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împre­jurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

• LPA. Art. 37. Dispozițiile art. 369 NCC privind modificarea convențională a regimului matrimonial sunt apli­cabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a NCC.

(1) Dacă regimul matri­monial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

(2) Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357.

(3) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 se aplică în mod corespunzător.

(1) Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360‑365.

(2) Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărțirii în fapt.

(1) Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.

(2) Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.

Divorțul poate avea loc:

1. a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
2. b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
3. c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
4. d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 37 alin. (2) C. fam.
• DISPOZIȚII CONEXE. O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013): „Art. 15. Taxele judiciare de timbru pentru unele acțiuni și cereri referitoare la raporturile de familie sunt următoarele: a) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. a) L. nr. 287/2009 privind NCC, rep., cu modif. ult., denumită în continuare NCC – 200 lei; b) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile
  art. 373 lit. b) și c) NCC – 100 lei; c) pentru cererea de divorț întemeiată pe prevederile art. 373 lit. d) NCC – 50 lei;”.

(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.

(3) Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 38 C. fam.
• LPA. Art. 40. În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a NCC, instanța poate să dispună divorțul prin acordul soților, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 373 lit. a) și art. 374 NCC.

(1) Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându‑le un certificat de divorț, potrivit legii.

(2) Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor refe­ritoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învăță­tură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).

(3) Dispozițiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

• DISPOZIȚII CONEXE. L. nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a L. nr. 134/2010 privind NCPC (M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012; cu modif. ult.): „Art. 75. În sensul art. 375 NCC, în cazul căsătoriilor încheiate în străinătate, prin locul încheierii căsătoriei se înțelege localitatea în al cărei registru de stare civilă s‑a transcris certificatul de căsătorie”.

(1) Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.

(3) La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

(4) Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.

(5) Dispozițiile art. 383 alin. (1) și (3) se aplică în mod cores­punzător. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exer­citării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

(6) Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

• DISPOZIȚII CONEXE. H.G. nr. 64/2011 (Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă – M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011): „Cap. IX. Constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către ofițerul de stare civilă. Secț. 1. Dispoziții generale. Art. 164. Ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei, prin divorț pe cale administrativă, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați. Art. 165. (1) Înregistrarea cererilor de divorț pe cale administrativă se face separat în Registrul de intrare‑ieșire al cererilor de divorț, al cărui model este stabilit în anexa nr. 60. (2) Numerele de înregistrare se repartizează de către structura de specialitate din cadrul unității administrativ‑teritoriale în mod distinct față de cele repartizate pentru alte categorii de cereri. (3) Evidența certificatelor de divorț eliberate se ține într‑un registru al cărui model este stabilit în anexa nr. 61. Secț. a 2‑a. Înregistrarea cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 166. (1) Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 62. (2) În cererea de divorț fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că: a) este de acord cu desfacerea căsătoriei; b) nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta; c) nu este pus sub interdicție; d) nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei. (3) În cererea de divorț soții declară pe propria răspundere: a) adresa ultimei locuințe comune; b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei. Art. 167. (1) La depunerea cererii de divorț, ofițerul de stare civilă delegat solicită soților următoarele documente: a) certificatele de naștere și căsătorie ale soților, în original și în copie; b) documentele cu care se face dovada identității, în original și copie. (2) Documentele prevăzute la alin. (1) trebuie însoțite și de o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună declarată potrivit art. 166 alin. (3) lit. a) nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate. (3) În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prevăzute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt. (4) În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal, al cărui model este prezentat în anexa nr. 63. (5) După confruntarea datelor din documentele prezentate conform alin. (1) și, după caz, alin. (2) cu datele înscrise în cererea de divorț, ofițerul de stare civilă delegat certifică pentru conformitate copiile depuse, cu excepția certificatului de căsătorie, în cazul căruia se reține originalul. (6) Valabilitatea documentelor cu care se face dovada identității solicitanților se verifică de către ofițerul de stare civilă delegat atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț. Art. 168. Dovada identității se poate face de către soți cu unul dintre următoarele documente: a) pentru cetățenii români – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate sau, în cazul cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, pașaportul, care să se afle în termenul de valabilitate atât la momentul depunerii cererii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; b) pentru cetățenii Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emis de statul aparținător; c) pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz; d) pentru cetățenii străini din statele terțe – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii, cât și la data eliberării certificatului de divorț; e) pentru cetățenii străini cărora li s‑a acordat o formă de protecție în România – documentul de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951 sau, după caz, documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecție sub­sidiară ‑ protecție umanitară condiționată; f) pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaportul emis de statul ai cărui cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate. Art. 169. Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia. Art. 170. (1) Cererea de divorț este însoțită de documentele prevăzute la art. 167 și se constituie într‑un dosar de divorț. (2) Nume­rotarea dosarelor de divorț se face cronologic, în ordinea primirii, pe ani calendaristici. Secț. a 3‑a. Procedura divorțului pe cale administrativă și eliberarea certificatelor de divorț. Art. 171. (1) La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 64. (2) În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 65. (3) Dispozițiile art. 167 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Art. 172. (1) Dacă soții nu se prezintă împreună, după termenul prevăzut la art. 171 alin. (1), dosarul de divorț se clasează, prin întocmirea unui referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 66. (2) Dosarul de divorț se clasează în aceleași condiții prevăzute la alin. (1), în următoarele cazuri: a) dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, potrivit art. 171 alin. (2); b) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție; c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil; d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces. (3) Referatul întocmit în condițiile alin. (1) sau (2) se arhivează la dosarul de divorț. Art. 173. (1) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 166 alin. (2) și alin. (3) lit. b) și la art. 171 alin. (1), ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 67, care va fi înmânat foștilor soți într‑un termen maxim de 5 zile lucră­toare. (2) Numărul certificatului de divorț este distinct de numărul dosarului de divorț, în ordinea solu­ționării dosarelor. Data eliberării certificatului de divorț constituie data la care este desfăcută căsătoria. (3) La data desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate. În cazul cărților de identitate provizorii și buletinelor de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii «Desfăcut căsătoria cu …, înregistrată la numărul …, prin Certificatul de divorț nr. …. din … al Primăriei … județul … Titularul va purta numele de familie … Actul de identitate va fi preschimbat până la data de ….» Termenul de preschimbare este de 15 zile. (4) Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorț. Art. 174. (1) În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul D.E.P.A.B.D. se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic. (2) Înainte de eliberarea certificatului de divorț ca urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta. (3) În cazul în care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s‑a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț. Art. 175. Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe bază de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț. Art. 176. Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpa soților. Art. 177. (1) În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către unul dintre foștii soți, personal sau prin împuternicit cu procură specială. (2) La eliberarea duplicatelor certificatelor de divorț se menționează în partea superioară dreaptă mențiunea «DUPLICAT».
  (3) Cererea se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare dosarul de divorț, făcându‑se mențiuni despre aceasta în dosarul de divorț. Secț. a 4‑a. Procedura res­pingerii cererii de divorț pe cale administrativă. Art. 178. În situația în care constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 68, prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar. Secț. a 5-a. Înscrierea mențiunilor de divorț și actua­lizarea R.N.E.P. Art. 179. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat înscrie de îndată pe marginea actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … .al Primăriei … județul … Fostul soț va purta numele de familie …., iar fosta soție numele de familie …». (2) În termen de maximum 10 zile de la înscrierea mențiunii prevăzute la alin. (1), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite: a) comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie și la actele de naștere ale foștilor soți; b) copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (3) În cazul cetățenilor străini, în același termen stabilit la alin. (2), ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite la D.E.P.A.B.D. extras pentru uz oficial de pe actul de căsătorie, cu mențiunea de divorț, însoțit de copia certificatului de divorț. Art. 180. (1) În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale de la ultima locuință comună a foștilor soți, care nu are în păstrare actul de căsătorie, ofițerul de stare civilă delegat transmite: a) de îndată, copia certificatului de divorț la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ‑teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, pentru înscrierea mențiunii de divorț; b) în termen de maximum 10 zile, copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P. de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P. (2) Ofițerul de stare civilă delegat care primește copia certificatului de divorț înscrie de îndată mențiunea corespunzătoare în actul de căsătorie și, în termen de maximum 10 zile, transmite comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie, precum și la actele de naștere ale foștilor soți. (3) Pe actele de naștere ale foștilor soți se înscrie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … din … al Primăriei …., județul …. După divorț va purta numele de familie … » (4) Dispozițiile art. 179 alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în situația menționată la alin. (2). Art. 181. (1) Structura de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor pe raza căreia se află primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie primește copiile certificatelor de divorț transmise de notarii publici. (2) La primirea copiei certificatului de divorț de la notarii publici, structura de stare civilă prevăzută la alin. (1) înscrie de îndată pe marginea exemplarului II al actului de căsătorie următoarea mențiune: «Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. … .din …. al Biroului notarului public … din … Fostul soț va purta numele de familie …, iar fosta soție numele de familie …» După înscrierea mențiunii, se transmite, de îndată, comunicare de mențiune la exemplarul I al actului de căsătorie. (3) Ofițerul de stare civilă delegat de la primăria unității administrativ‑teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie înscrie mențiunea de divorț și transmite comunicările stabilite la art. 179 alin. (2) și (3). Art. 182. (1) Certificatele de divorț greșit completate se retrag în vederea rectificării. După rectificare, se eliberează certificatul de divorț conform rectificării, iar cel greșit completat se anulează. (2) Certificatele de divorț retrase și anulate se clasează la dosarul de divorț. Art. 183. Dosarele de divorț se arhivează în ordinea numerelor de înregistrare, pe ani calendaristici, și se păstrează în arhiva de stare civilă 50 de ani, după care se predau la Arhivele Naționale”.

OMJ nr. 2333/C/2013 (Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 – M. Of. nr. 479 din 1 august 2013; rectif.): „Cap. IV. Procedura actelor notariale. (…) Secț. a 7‑a. Procedura divorțului pe cale notarială. Art. 267. (1) Procedura divorțului prin acordul soților este de competența notarului public cu sediul biroului în circumscripția judecătoriei sau a Tribunalului București, în a cărei rază teritorială s‑a încheiat căsătoria sau se află ultima locuință comună a soților. (2) La primirea cererii, notarul public are obligația de a verifica, în prealabil, competența teritorială, potrivit legii. Dacă părțile insistă să înregistreze cererea cu încălcarea competenței, notarul public procedează la înregistrarea cererii și pronunță o încheiere de respingere a acesteia. (3) Cererea de divorț primește și un număr de înregistrare unic la nivel național din Registrul național de evidență a certificatelor de divorț (RNECD). (4) În cazul în care stabilește că divorțul prin acordul soților este de competența altui birou notarial, notarul public îndrumă părțile să se adreseze notarului public competent. (5) În cazul în care competente sunt mai multe birouri notariale, compe­tența de îndeplinire a procedurii divorțului prin acordul părților aparține biroului notarial care a înregistrat primul cererea la RNECD. Art. 268. Prin ultima locuință comună se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora, ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarație autentică pe propria răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora. Declarația se va consemna în cererea de divorț și în încheierea de admitere a cererii de divorț.
Art. 269. Soții se vor prezenta personal în fața notarului public pentru depunerea cererii de divorț, precum și ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruința în cererea de divorț și exprimarea consimțământului liber și neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei. Prin excepție, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică, aceasta cuprinzând toate mențiunile necesare, potrivii: legii, la depunerea cererii. Art. 270. (1) Cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți sau prin mandatar, în fața notarului public la care se depune cererea. (2) Cererea de divorț va cuprinde declarația soților că au ori nu copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori, precum și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț. (3) Cererea de divorț va fi însoțită de fotocopii de pe certificatele de naștere ale soților, precum și de pe actele de identitate ale acestora și, după caz, ale copiilor minori. Odată cu depunerea cererii de divorț, soții vor prezenta notarului public originalul certificatului de căsătorie emis de autoritățile române, de pe care se va face copie legalizată, care va fi anexată la cererea de divorț. (4) Originalul certificatului de căsătorie se reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț. (5) La primirea cererii de divorț, notarul public verifică identitatea soților și dacă datele înscrise în cererea de divorț corespund cu datele înscrise în actele anexate cererii. Art. 271. (1) În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de divorțuri, după ce a verificat dacă este competent și dacă a fost plătit onorariul. (2) După înregistrarea cererii, pentru a putea continua procedura de divorț, notarul public verifică în RNECD să nu mai fie înregistrată de către aceiași soți o altă cerere de divorț. (3) Notarul public, după ce efectuează operațiunile prevăzute la alin. (1) și (2), acordă soților un termen de reflecție de 30 de zile și îi informează despre aceasta la momentul înregistrării cererii.
(4) La expirarea termenului prevăzut la alin. (3), în caz de neprezentare a soților și în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorț prin încheiere. (5) Notarul public respinge cererea de divorț dacă soții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor părintești sau la purtarea numelui de familie după divorț. Art. 272. În vederea admiterii cererii de divorț în cazul în care există copii minori, notarul public sesizează autoritatea competentă, atașând cererii proiectul acordului soților cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor personale și stabilirea contribuției fiecăruia dintre părinți la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor după divorț. La dosarul cauzei se depune raportul de anchetă socială, în vederea soluționării procedurii de divorț pe cale notarială. Art. 273. Dacă soții stăruie în cererea de divorț și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, după autentificarea acordului părinților cu privire la copiii minori, notarul public întocmește o încheiere de admitere a cererii de divorț prin acordul părților, încheiere prin care constată că aceștia își exprimă consimțământul liber și neviciat și sunt îndeplinite, cumulativ, și celelalte condiții legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei.
Art. 274. (1) După admiterea cererii de divorț, notarul public eliberează certificatul de divorț prin care constată desfăcută căsătoria prin acordul părților. (2) Certificatul de divorț se întocmește în 6 exemplare originale, din care: câte un exemplar pentru fiecare dintre soți, un exemplar pentru dosarul de divorț, un exemplar pentru mapa de divorțuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la locul în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat și un exemplar pentru registrul stării civile deținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. Art. 275. (1) În vederea eliberării certifi­catului de divorț, notarul public va solicita, prin intermediul administratorului registrelor unice ale Uniunii, alo­carea numărului pentru certificatul de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț, ținut de Ministerul Afacerilor Interne. Numărul alocat de acest registru se înscrie de către notarul public pe certificatul de divorț.
(2) Procedura prin care notarul public cere alocarea numărului certificatului de divorț din Registrul unic al certificatelor de divorț se stabilește prin protocol încheiat între Ministerul Afacerilor Interne și Uniune.
Art. 276. (1) Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soților, precum și a numelui de familie pe care fiecare dintre soți îl va purta după divorț. (2) După eliberarea certificatului de divorț, notarul public comunică, de îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s‑a încheiat căsătoria sau unde s‑a transcris certificatul de căsătorie eliberat într‑un alt stat, spre a se face mențiune despre divorț în actul de căsătorie, și un exemplar la registrul stării civile ținut de direcția județeană de evidență a persoanelor. (3) Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie soților certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: «Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. …/… », urmată de semnătura și sigiliul notarului public instrumentator. (4) În cazul admiterii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția, în vederea închiderii poziției respective din RNECD. Art. 277. Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților; a) nu are competența să soluționeze cererea de divorț; b) unul dintre soți este pus sub interdicție; c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat; d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți personal sau prin mandatar; e) unul dintre soți sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public; f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament; g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei; h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original; i) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț; j) unui dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț, întrucât nu s‑a prezentat în fața notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorț; k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă; l) soții se împacă;
m) soții își retrag cererea de divorț; n) soții nu se înțeleg cu privire la obligațiile pe care le au în legătură cu copiii minori sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorț; o) înainte de finalizarea procedurii de divorț unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod. Art. 278. (1) În cazul respingerii cererii de divorț, notarul public comunică de îndată, în format electronic, soluția pronunțată, în vederea închiderii poziției res­pective în RNECD. (2) Rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor în materie de stare civilă”.

(1) Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s‑a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

(3) În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s‑a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

(1) Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț.

(2) Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

• LPA. Art. 42. (1) În aplicarea art. 379 alin. (1) NCC, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) NCC, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei.

(1) În situația prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soțul recla­mant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț.

(2) Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.

(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s‑a pronunțat divorțul a rămas definitivă.

(2) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit
art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 39 C. fam.
• N.N. Potrivit art. 382 alin. (2) NCC: „Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului”.

Însă, potrivit art. 926 alin. (4) NCPC: „În cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț”.

(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 40 C. fam.
• JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 96/2013 (M. Of. nr. 165 din
  27 martie 2013): „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile art. 16 din L. fundamentală, și cu o motivare similară. Astfel, CC, în jurisprudența sa (spre ex. D.C.C. nr. 1.197/2007 – M. Of. nr. 58 din 24 ianuarie 2008, și nr. 20/2010 – M. Of. nr. 79 din 5 februarie 2010), pronunțându‑se asupra prevederilor art. 40 C. fam., a statuat că aceste prevederi legale, potrivit cărora instanța poate încuviința dreptul soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, se aplică tuturor persoanelor aflate în această situație juridică, fără privilegii și fără discriminări, și nu aduc atingere protecției copiilor și tinerilor, familiei și nici nu constituie un abuz de drept. În prezenta cauză, autorul excepției susține neconstituționalitatea aceleiași soluții legislative, cuprinse de această dată în art. 383 alin. (2) NCC, arătând că încuviințarea dreptului unuia dintre soți de a purta numele dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia aduce atingere dreptului la nume al celuilalt soț și nu este justificată de necesitatea protecției interesului superior al copilului rezultat din căsătorie, dat fiind faptul că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui se poate oricând recăsători. Analizând aceste susțineri, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Dreptul la nume reprezintă o caracteristică distinctivă și de identificare a persoanei fizice, are o funcție socială și exprimă atât individualitatea, cât și identitatea acesteia (a se vedea, în același sens, și jurisprudența CC Federale a Germaniei, și anume deciziile 2BvR 113/81 din 12 ian. 1982 și 1BvL 9/85 și 43/86 din 8 mar. 1988). De aceea, numele persoanei fizice, astfel cum este reglementat și prin prevederile art. 82 NCC, este o componentă esențială a dreptului general al personalității, care își găsește fundamentul ultim în conceptul de «demnitate umană», astfel cum este acesta reglementat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În aceste condiții, Curtea constată că soluția legislativă criticată este justificată de faptul că, de principiu, soțul care păstrează numele dobândit în timpul căsătoriei este cunoscut și identificat în societate cu acest nume. De asemenea, exercitarea autorității părintești asupra copilului rezultat din căsătorie, corelată cu necesitatea protejării interesului superior al minorului, care s‑ar putea regăsi în situații stânjenitoare ca urmare a diferenței de nume dintre acesta și părinții săi, de natură să‑i influențeze în mod negativ dezvoltarea morală și socială, reprezintă motive temeinice, de natură să justifice încuviințarea purtării de către soți a numelui dobândit în timpul căsătoriei, și după desfacerea acesteia. Mai mult, Curtea constată că purtarea aceluiași nume de către părinte și copilul său este de natură să contribuie la dezvoltarea armonioasă a acestuia din urmă în cadrul societății, fiind și o expresie a dreptului și îndatoririi părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. În acest sens s‑a pronunțat și CEDO, spre ex. în Hot. din 22 feb. 1994, pronunțată în cauza Burghartz c. Elveției, par. 24, statuând că numele unei persoane reprezintă un mijloc de identificare personală și de apartenență la o familie. Textul de lege criticat nu este de natură să creeze privilegii sau discriminări, fiind în egală măsură aplicabil tuturor persoanelor care s‑ar regăsi în ipoteza reglementată prin dispoziția legală, respectiv atât soției care a purtat în timpul căsătoriei numele soțului, cât și soțului care s‑a aflat în aceeași situație. Referitor la susținerile privind împrejurarea că soțul căruia i s‑a încuviințat purtarea numelui dobândit în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia, motivat de interesul superior al copilului, s‑ar putea recăsători, ceea ce ar putea determina schimbarea numelui, Curtea reține că aceste motive depășesc sfera controlului de constituționalitate a unei norme legale, fiind probleme de aplicare a acesteia, de către instanțele de judecată, autorul excepției referindu‑se la un fapt juridic viitor și incert, respectiv o nouă căsătorie a soțului căruia i s‑a încuviințat purtarea, după divorț, a numelui dobândit în prima căsătorie, situație în care nu sunt aplicabile prevederile legale criticate în prezenta cauză”.

(1) Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s‑a desfăcut căsătoria.

(2) Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.

(1) Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divor­țului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile rapor­tului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.

(2) Dispozițiile art. 264 sunt aplicabile.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (1) C. fam.

După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.

(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 43 alin. (1) și (3) C. fam.

(1) În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într‑o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

(2) Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (2) și art. 43 alin. (2) C. fam.

(1) În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

(2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.

(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.

(1) Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

(2) Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 42 alin. (3) C. fam.

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 44 C. fam.
• LPA. Art. 46. Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a NCC pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 NCC.
• JURISPRUDENȚĂ. D.C.C. (excepție de neconstituționalitate respinsă) nr. 227/2013 (M. Of. nr. 428 din
  15 iulie 2013): „În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate [art. 403 NCC] contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și art. 49 privind protecția copiilor și tinerilor. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în realitate, aspectele relevate nu se constituie într‑o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci reprezintă chestiuni care țin de modul de interpretare și aplicare a legii. Or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, numai instanțele judecătorești sunt competente a se pronunța asupra interpretării și aplicării legii, revenind ICCJ competența de a unifica practica judiciară. Astfel, se observă că cele arătate în excepția de neconstituționalitate sunt aspecte a căror soluționare excedează competenței instanței constituționale, ceea ce și determină inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate ridicat”.

În cazul prevăzut la art. 293
alin. (2), instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, dispozițiile art. 396‑403 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

(2) Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

(3) Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecă­torească, după caz.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (1), art. 56 și 57 C. fam.

(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.

(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 47 alin. (2) și art. 50 C. fam.

(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

1. a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu‑se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
2. b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
3. c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.

(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.

(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

(3) Cu toate acestea, dacă printr‑o hotărâre judecătorească s‑a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l‑a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 51 C. fam.

(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.

(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într‑o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 61 C. fam.

Dispozițiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile și persoanei majore a cărei filiație este cercetată.

(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 53 alin. (1) și art. 54 alin. (1) C. fam.

(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște
pe copil.

(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recu­noscut de către tatăl său.

(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (1) și art. 57 alin. (1) C. fam.

(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament.

(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor competent, pentru a se face mențiunea cores­punzătoare în registrele de stare civilă.

(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 48 alin. (2) și (3) și art. 57 alin. (2) și (3) C. fam.

Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.

Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:

1. a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
2. b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
3. c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență.

(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a desco­peririi erorii sau dolului.

(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată.

(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 49 și 58 C. fam.

(1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu.

(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condițiile legii, și persoana care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel care dorește să o adopte.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 5 alin. (2)-(3) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).
• LPA. Art. 48. Dispozițiile art. 455 NCC sunt aplicabile și în cazul în care minorul dobândește capacitate de exercițiu anticipată, potrivit art. 40 NCC.

Adopția fraților, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 6 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Adopția între frați, indiferent de sex, este interzisă.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Adopția a 2 soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adop­tatoare, precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (2) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 8 alin. (3) și art. 9 alin. (1) L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.

(2) Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 9 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndepli­nească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.

(2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autoritățile competente, potrivit legii speciale.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 10 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție.

(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:

1. a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
2. b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.

(3) Două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 7 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Pentru încheierea unei adopții este necesar consim­țământul următoarelor persoane:

1. a) părinții firești ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
2. b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
3. c) adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;
4. d) soțul celui care adoptă, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a‑și manifesta voința.

(2) Nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 11 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

(1) Dacă unul dintre părinții firești este necunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a‑și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinți se află în una dintre aceste situații, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.

(2) Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s‑a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În aceste cazuri, consimțământul celui care exercită autoritatea părintească este și el obligatoriu.

(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său. Consimțământul părinților firești nu mai este necesar în acest caz.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 12 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod cores­punzător asupra consecințelor adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.

(1) Consimțământul la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului.

(2) Consimțământul dat în condițiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 16 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

În mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.

• VECHEA REGLEMENTARE: art. 13 L. nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, rep. (M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009; cu modif. ult.).

Condițiile în care își exprimă consimțământul per­soanele chemate să consimtă la adopție sunt reglementate prin lege specială.