Temeiul mandatului european de arestare. Lipsa unui mandat național de arestare (NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 427/2017

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6); Legea nr. 302/2004: art. 96 alin. (1) pct. 14 teza I, art. 101, art. 103; TUE: art. 6; CEDO: art. 5 parag. 1

Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în speță cea română, în vederea arestării și predării către un alt stat membru, respectiv Ungaria (Judecătoria Nyiregyhaza), a unei persoane solicitate, în acest caz, în vederea urmăririi penale, care se execută în baza principiului recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei – cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002, cât și cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă cât și în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum acestea sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.

Conform Deciziei cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.

Înalta Curte constată că infracțiunea pentru care s-a cerut predarea persoanei solicitate A., respectiv cea omor se regăsește printre cele 32 de infracțiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 14, teza I din Legea nr. 302/2004.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște, asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, la existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații ce se constituie în motive de refuz. A proceda altfel ar însemna să se încalce principiul recunoașterii și încrederii reciproce, ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

Art. 103 din Legea nr. 302/2004 prevede că, dacă persoana a fost reținută potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, arestarea provizorie a persoanei solicitate, în vederea predării.

În conformitate cu dispozițiile art. 5, parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5, parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Analizând actele și lucrările din dosar Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, în sensul că în mod corect s-a dispus arestarea provizorie a persoanei solicitate A. în scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare și a împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la această procedură.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată critica persoanei solicitate în sensul că situația actelor procedurale din prezenta cauză ar fi identică cu aceea din cauza care a obiectul Dosarului nr. x/35/2017 al Curții de Apel Oradea în care s-a pronunțat sentința nr. 29/2017.

Așa cum a arătat și instanța de fond, în Dosarul nr. x/35/2017, instanța a respins solicitarea autorităților maghiare de executare a mandatului european de arestare nr. 3.B.838/2015/20 emis în data de 05 iulie 2016, deoarece inițial la rubrica hotărârii pe care se întemeiază mandatul de arestare era menționat „procesul verbal nr. 3.B.838/2015/20” (ceea ce echivala cu lipsa unui mandat național de arestare).

Ulterior autorităților judiciare maghiare au precizat că mandatul național în cauza a fost emis în data de 05 septembrie 2017, adică după momentul emiterii mandatului european de arestare ce făcea obiectul sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Or, în prezenta cauză s-a solicitat executarea mandatului european de arestare emis de Tribunalul Nyiregyhaza, în Dosar nr. x/2015/20, la data de 05 septembrie 2016, față de persoana solicitată A. în temeiul mandatului național emis la aceeași dată.

Pentru considerentele expuse, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 50/PI/2017 din data de 07 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, urmează a fi respinsă ca nefondată.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelantul va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400 lei va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.