Susțineri privind nemotivarea deciziei civile recurate sub aspectul naturii juridice a obligaţiei asumate de către promitenţii-vânzători prin antecontract. Admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel

• NCC: art. 1270
• NCC: art. 1281
• NCC: art. 1400
• NCC: art. 1481 alin. (3) lit. a)
• NCPC: art. 278
• NCPC: art. 404 alin. (2)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 468 alin. (1)
• NCPC: art. 470 alin. (1) şi alin. (3)
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 1-8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 634

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă la 4 martie 2022, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.05.2019 de B.I.N. D., astfel cum a fost modificat prin actul adițional autentificat sub nr. x/28.01.2021 de E., precum și reținerea, cu titlu de daune-interese, a avansului în cuantum de 354.615,40 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională depusă la dosar la 26 aprilie 2022, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat să se dispună, din culpa reclamanților-pârâți, rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.05.2019 de B.I.N. D., astfel cum a fost modificat prin actul adițional autentificat sub nr. x/28.01.2021 de E., precum și obligarea reclamanților-pârâți la plata sumei de 148.948 euro, reprezentând dublul avansului achitat la încheierea antecontractului, stabilită cu titlu de arvună, cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 239 din 1 februarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite apelul spre rejudecare, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurenta a invocat argumente care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. Dintre acestea, logica juridică impune dezlegarea prioritară a acelor critici prin care se susține nemotivarea deciziei civile recurate, dat fiind că argumentele care se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu vizează neregularități ale procedurii desfășurate în apel, ci modalitatea în care instanța de apel a aplicat anumite norme de drept procesual, care au incidență asupra fondului litigiului (art. 634 și art. 404 alin. (2) din C. proc. civ., sub aspectul noțiunii de „finalizare a litigiului”, și art. 278 din C. proc. civ. privind data certă a înscrisului sub semnătură privată – contractul de tranzacție).

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la ipotezele în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Invocând nemotivarea deciziei civile recurate sub anumite aspecte, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Chiar dacă se invocă încălcarea unei obligații stabilite în sarcina instanței prin norme de procedură, totuși nesocotirea obligației de motivare a hotărârii judecătorești constituie un motiv distinct de casare, reglementat expres la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Conform jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80, hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59, hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30).

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de către părți și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de către părți, dar nici ignorarea lor, ci o analiză a argumentelor principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Calitatea hotărârii judecătorești depinde, în principal, de calitatea motivării, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanță a drepturilor enunțate în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în special dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, motivarea hotărârii trebuie să răspundă pretențiilor și apărărilor părților, o atare garanție fiind esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că susținerile i-au fost examinate de către instanță.

În cauză, recurenta a susținut și a argumentat, la par. 22-40 din memoriul de recurs, nemotivarea deciziei civile recurate, sub aspectul naturii juridice a obligației asumate de către promitenții-vânzători prin antecontract.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Sub un prim aspect, recurenta a învederat că instanța de apel a ignorat clauza penală stipulată în antecontract, neanalizând conținutul și impactul acesteia asupra naturii juridice a obligației asumate de promitenții-vânzători.

Susținerile recurentei nu pot fi primite, neputându-se reține nemotivarea deciziei civile recurate din această perspectivă, din moment ce, la par. 16-37 din cererea de apel (prin care s-a argumentat pe larg motivul vizând greșita calificare a obligației promitenților-vânzători ca fiind de diligență), nu s-a invocat, sub nicio formă, existența unei clauze penale în antecontract, nefiind învestită instanța de apel cu analiza conținutului acestei clauze și a efectelor pe care le-ar putea avea asupra naturii juridice a obligației asumate de către promitenții-vânzători. Această realitate a fost recunoscută implicit de către recurentă, care, la par. 27 din memoriul de recurs, a menționat că aspectul vizând compatibilitatea dintre clauza penală și natura juridică a obligației de a finaliza și de a radia litigiul din cartea funciară a fost invocat abia prin concluziile scrise depuse la dosar la 6 iunie 2023, iar nu prin cererea de apel.

Or, în urma coroborării dispozițiilor art. 468 alin. (1) și art. 470 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., rezultă că instanța de apel are obligația de a analiza doar criticile invocate cu respectarea termenului legal de declarare a căii de atac, nu și a celor formulate tardiv, prin concluziile scrise depuse la dosar înainte de pronunțarea soluției asupra apelului. Din moment ce instanța de apel nu a fost legal învestită cu cercetarea motivului privind incompatibilitatea dintre clauza penală și obligația de diligență, recurenta nu poate invoca nemotivarea deciziei civile recurate în această privință.

Sub al doilea aspect, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat argumentele privind modul de interpretare a formulării folosite în antecontract pentru a descrie obligația ce incumbă promitenților-vânzători.

Nici aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât la pag. 9 a deciziei civile recurate au fost analizate argumentele principale dezvoltate prin memoriul de apel cu referire la natura obligației asumate de către promitenții-vânzători.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a avut în vedere modul în care obligația a fost stipulată în antecontract (criteriul prevăzut la art. 1481 alin. (3) lit. a) din C. civ.), precum și gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (criteriul prevăzut la art. 1481 alin. (3) lit. c) din C. civ.), și a apreciat că obligația supusă analizei este una de diligență, reținând că, dincolo de modul de formulare a clauzei în antecontract, promitenții-vânzători „nu puteau să își asume obligația finalizării procesului până la o anumită dată, întrucât la acest lucru concurau o multitudine de factori independenți de voința și controlul lor, atingerea rezultatului presupunând, în mod incontestabil, un grad semnificativ de risc, neexistând certitudinea că alternativa stingerii litigiului pe calea tranzacției ar fi fost viabilă, respectiv că reclamantul din respectivul litigiu ar fi agreat o astfel de posibilitate”.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a stabilit natura juridică a obligației asumate de către promitenții-vânzători doar prin prisma modalității în care a fost formulată clauza în antecontract, ci a avut în vedere principalele argumente învederate prin cererea de apel, pe care le-a înlăturat motivat. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat aceste argumente nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu se decelează, în cuprinsul deciziei civile recurate, considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.

Recurenta a mai susținut și a argumentat, la par. 41-52 din memoriul de recurs, nemotivarea deciziei civile recurate, sub aspectul condiției suspensive.

Înalta Curte constată că această critică este fondată.

Astfel, se constată că, la pct. III.A.2 din cererea de apel, s-a invocat, drept motiv de apel, faptul că, indiferent de calificarea obligației asumate de către promitenții-vânzători, condiția suspensivă stipulată în antecontract nu s-a îndeplinit, astfel că obligația de perfectare a contractului nu este eficace.

În susținerea acestui motiv de apel, reclamanta a dezvoltat mai multe argumente, care au fost ignorate de către instanța de apel, din moment ce, la pag. 10 a deciziei civile recurate, s-a menționat doar că „susținerea apelantei, în sensul că nu ar fi fost îndeplinită condiția suspensivă din antecontract, astfel încât obligația sa de a încheia contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi devenit eficace, nu poate fi primită”, precum și că „în motivarea apelului, reclamanta se prevalează de argumente ce vădesc un formalism excesiv și nejustificat, raportat la situația de fapt și de drept din prezenta cauză”.

În acord cu susținerile recurentei, se apreciază că o atare abordare a criticilor de apel nu satisface cerințele legale și convenționale privind motivarea hotărârii judecătorești, cu atât mai mult cu cât este vorba despre argumente principale, apte a schimba soluția pronunțată de prima instanță.

În rejudecare, având obligația de a analiza aceste argumente, instanța de apel va trebui să constate faptul că existența condiției suspensive a fost stabilită de către prima instanță (la pag. 16 din sentință s-a menționat că „obligația de a cumpăra imobilul obiect al antecontractului este o obligație afectată de condiția suspensivă de finalizare a procesului ce face obiectul dosarului nr. x/2012 și de radiere a acestuia din cartea funciară până la 31.12.2021”), precum și faptul că, întrucât intimații nu au formulat apel la considerente, această chestiune de drept a fost dezlegată în mod definitiv.

Plecând de la acest aspect, instanța de apel va trebui să analizeze critica potrivit căreia, atunci când a apreciat că termenul stabilit de părți pentru îndeplinirea condiției suspensive nu poate fi considerat ca fiind unul esențial, prima instanță a încălcat prevederile art. 1270 din C. civ. (care instituie regula pacta sunt servanda) și, în mod special, pe cele ale art. 1404 alin. (2) din C. civ., conform cărora „când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă”.

În strânsă legătură cu acest aspect, instanța de apel va avea de analizat și critica de apel potrivit căreia, în ceea ce privește îndeplinirea condiției suspensive, singura analiză care se impunea a fi făcută de către prima instanță era aceea de a stabili dacă finalizarea și radierea litigiului din cartea funciară s-au realizat până la 31.12.2021, nicidecum alte aspecte, precum caracterul esențial sau neesențial al termenului convenit de către părțile contractante.

Totodată, instanța de apel va trebui să dezlege dacă, potrivit voinței părților contractante, condiția suspensivă inserată în antecontract are în vedere finalizarea definitivă a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 sau doar soluționarea sa în primă instanță, context în care va lua în considerare și împrejurarea că părțile au convenit nu doar ca litigiul să fie finalizat, ci și ca notarea acestuia să fie radiată din cartea funciară.

Abia după dezlegarea acestor chestiuni de drept esențiale, instanța de apel va proceda la verificarea împrejurării dacă, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză, condiția suspensivă inserată în antecontract a fost sau nu îndeplinită în termenul stabilit de către părțile contractante, cu scopul de a stabili, în final, dacă obligația promitentei-cumpărătoare de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică a devenit eficace, ținând cont de prevederile art. 1400 din C. civ., potrivit cărora condiția suspensivă afectează executarea obligației, din moment ce de îndeplinirea ei depinde eficacitatea obligației. Din această perspectivă, instanța de apel va analiza susținerile din cererea de apel, în sensul că, până la termenul stabilit de către părți (31.12.2021), condiția suspensivă nu s-a realizat, întrucât litigiul nu era soluționat în mod definitiv și nu fusese radiat din cartea funciară.

Din moment ce instanța de apel nu a parcurs un astfel de raționament logico-juridic, limitându-se a reține că „apelanta se prevalează de argumente ce vădesc un formalism excesiv și nejustificat”, se reține nemotivarea deciziei recurate, sub aspectul condiției suspensive. În acord cu susținerile recurentei, se constată că argumentele dezvoltate la par. 40-63 din cererea de apel au consistență juridică și sunt esențiale pentru soluționarea legală a litigiului, dat fiind că în discuție este tocmai aspectul dacă obligația promitentei-cumpărătoare de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică a devenit sau nu eficace, prin raportare la condiția suspensivă inserată în cuprinsul antecontractului. Cu alte cuvinte, în contextul în care părțile au stipulat o condiție suspensivă, litigiul nu poate fi soluționat decât în urma stabilirii împrejurării dacă evenimentele viitoare și incerte, astfel cum au fost convenite de părți (finalizarea litigiului și radierea sa din cartea funciară), s-au îndeplinit sau nu până la termenul convenit (31.12.2021).

Întrucât instanța de apel nu a analizat aceste argumente esențiale pentru soluționarea legală a litigiului, încălcând obligația stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în cauză este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din C. proc. civ., decizia civilă recurată urmând a fi casată, cu consecința trimiterii apelului spre rejudecare.

Dată fiind această soluție, nu se mai impune analiza criticilor de recurs care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul cărora recurenta a învederat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 634, art. 404 alin. (2) și art. 278 din C. proc. civ., precum și ale art. 1281, art. 1270 și art. 1400 și urm. din C. civ., aceste critici urmând a fi avute în vedere, în rejudecare, de către instanța de apel, în scopul pronunțării unei soluții legale și temeinice.

Față de aceste considerente, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa în tot decizia civilă recurată și va trimite apelul, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.