Susțineri privind încadrarea greşită a faptelor imputate pârâţilor. Promovarea unei executări silite faţă de o persoană care nu are calitatea de debitor. Anularea recursului declarat

16 dec. 2022
Vizualizari: 664
  • Legea nr. 2/2013: art. XVIII alin. (2)
  • NCC: art 1349
  • NCC: art. 1353
  • NCPC: art. 13
  • NCPC: art. 14 alin. (4)
  • NCPC: art. 149
  • NCPC: art. 174
  • NCPC: art. 175
  • NCPC: art. 177 alin. (3)
  • NCPC: art. 222
  • NCPC: art. 32
  • NCPC: art. 33
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 457 alin. (1)
  • NCPC: art. 477 alin. (1) şi (2)
  • NCPC: art. 478
  • NCPC: art. 479
  • NCPC: art. 483 alin. (1) şi (2)
  • NCPC: art. 485
  • NCPC: art. 488 pct. 5
  • NCPC: art. 489 alin. (3)
  • NCPC: art. 494
  • NCPC: art. 496
  • NCPC: art. 497
  • NCPC: art. 555
  • NCPC: art. 94 alin. (1) lit. k)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Brașov, secția I civilă sub numărul de mai sus, la data de 26.06.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții B. S.A. prin președinte C., C., D., E., F., G.; H.; I.; J.; K., L., Cabinet de avocat M., M., Biroul executorului judecătoresc N. și N. să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 890.435 EURO reprezentând venitul din chirie pe perioada 01.09.2016-01.04.2025, rămasă neexecutată din contractul de închiriere nr. x/2015 (103 luni x 8645 euro/lună), ca urmare a blocării accesului chiriașului la bunul închiriat în baza planului de pază avizat nelegal prin fapta ilicită pârâților; 2.409.358 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,3%/zi de întârziere, calculate conform contractului de închiriere nr. x/2015 pentru neîncasarea chiriei în perioada 01.09.2016-31.05.2019, penalități de care ar fi beneficiat reclamanta dacă se întârzia plata chiriei și obligarea pârâților la plata penalităților în continuare până la data plății efective și integrale a sumelor reprezentând chiriile din perioada 01.09.2016 și până la data plății efective;164.800 RON reprezentând impozit aferent imobilelor ce fac obiectul contractului de locațiune, datorat Biroului Impozite și Taxe Locale al Primăriei Municipiului Târgu-Secuiesc, pentru perioada 01.09.2016-01.04.2025, rămasă neexecutată ca urmare a blocării accesului chiriașului la bunul închiriat, în baza planului de pază avizat nelegal prin fapta ilicită a pârâților; cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 706 din 31 martie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L.:

Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, ce se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu a menționat în dispozitivul hotărârii faptul că împotriva deciziei se poate exercita calea de atac a recursului.

În speță, decizia recurată a fost pronunțată într-o pricină având ca obiect o cerere evaluabilă în bani, soluționată în primă instanță de tribunal, conform art. 94 alin. (1) lit. K) din C. proc. civ., iar obiectul cauzei nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel că este supusă căii de atac a recursului.

Deși susținerea recurentei este fondată, de vreme ce în cuprinsul deciziei civile nr. 284/Ap/2020 a Curții de Apel Brașov se menționează că această hotărâre este definitivă, contrar concluziei ce se desprinde din interpretarea logică a dispozițiilor art. 483 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în speță, viciul procedural astfel constatat nu este de natură să justifice casarea hotărârii recurate.

Înalta Curte constată, că aspectul vizând caracterul definitiv al unei hotărâri judecătorești este reglementat imperativ de legea procesuală, art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. consacrând principiul legalității căilor de atac, iar alin. (2) al acestei norme stabilind că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia, nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Ca atare, calea de atac fiind cea prevăzută de lege, partea este îndreptățită să o exercite independent de mențiunile eronate din cuprinsul hotărârii, fiind în atributul instanței de control judiciar verificarea admisibilității căii de atac astfel exercitate.

Deopotrivă, în speță, recurenta nu a dovedit înregistrarea vreunei vătămări ca efect al mențiunii eronate din cuprinsul deciziei recurate, referitoare la caracterul definitiv al acestei hotărâri, acesta fiind în măsură să exercite, în termenul prevăzut de art. 485 din C. proc. civ., calea de atac a recursului. Or, din interpretarea art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în opinia legiuitorului, sancțiunea procesuală a nulității își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desființarea actului poate remedia vătămarea produsă; rezultă că nulitatea nu îndeplinește exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil.

În raport de cele anterior reliefate, critica recurentei este nefondată, urmând a fi respinsă.

Recurenta susține, circumscris motivelor de casare, prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ., analiza incompletă a criticilor sale din apel întemeiate pe dispozițiile art. 222, art. 13 și art. 174 din C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 149 din C. proc. civ. arătând că, pe de o parte, nu s-ar fi analizat critica sa prin care s-a invocat nesocotirea de către tribunal a dreptului său la apărare, la termenul de judecată din 28.10.2019, și cea vizând nemotivarea soluției dată criticii din apel, care a vizat omisiunea primei instanțe de a proceda la comunicarea notelor scrise depuse de pârâta B. S.A. și a înscrisurilor atașate acestora, respectiv aplicarea eronată, în speță, a acestor norme și a dispozițiilor art. 477 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., ca urmare a ignorării limitelor devoluțiunii stabilite prin cererea sa de apel, precizând că apelul nu a fost limitat la anumite soluții ale primei instanțe din dispozitivul sentinței apelate.

Criticile sunt fondate, în limita considerentelor ce vor succede:

Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este cel „devolutiv”, care constă într-o rejudecare a pricinii în fond.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabilește în mod expres motivele pentru exercitarea apelului și, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum și pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În privința limitelor devoluțiunii, art. 477 – 478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum”, prezentând relevanță din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanței care a judecat fondul, așadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanțe evidențiate în concret și dezvoltate, în consecință, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În speță, recurenta-reclamantă a înțeles să declare apel atât împotriva încheierii din data de 28.10.2019, cât și împotriva sentinței civile nr. 2315/2019, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2019.

Din verificarea cererii de apel, Înalta Curte constată că reclamanta a pretins, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea fondului pricinii de către instanța de apel, în sensul admiterii în integralitate a pretențiilor deduse judecății și obligării tuturor pârâților, în solidar, la acoperirea prejudiciului cauzat acesteia, în sensul obligării acestora la plata sumelor menționate în cererea de chemare în judecată.

În justificarea căii de atac formulate împotriva sentinței civile apelate, reclamanta a susținut încălcarea dreptului său la apărare, prin soluțiile adoptate la termenul de judecată din 28.10.2019, caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței tribunalului, respectiv a criticat, soluția adoptată asupra fondului raportului juridic litigios prin această hotărâre.

Deopotrivă, în contextul în care prima instanță reținuse drept argument decizoriu în justificarea soluției dispuse prin încheierea din 28.10.2019 în privința legitimării procesuale pasive a pârâților C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. și Biroul executorului judecătoresc N., omisiunea reclamantei de a justifica faptele ilicite imputate acestora, se reține că deși motivele de apel nu au fost structurate corespunzător și nu fac trimitere explicită la aspecte circumscrise legitimării procesuale a pârâților indicați în cererea introductivă, în motivarea apelului, reclamanta a înțeles să reitereze susținerile din cererea introductivă referitoare la faptele ilicite pretins a fi fost săvârșite de pârâții chemați în judecată.

Învestirea instanței de apel cu aceste critici presupunea, așadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligației impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esențiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală și substanțială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În speță, instanța de apel a răspuns motivului de apel vizând respingerea cererii pentru lipsă de apărare, respectiv chestiunii vizând încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante ca efect al modalității în care prima instanța a înțeles să supună dezbaterii și să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților menționați anterior, reținând, în esență, că deși cererea reclamantei de amânare pentru angajarea unui avocat, a fost respinsă în ședința publică de la 28.10.2019, când a avut loc cercetarea judecătorească și s-a acordat cuvântul la dezbaterea fondului, prima instanță a dispus amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, respectiv că neprezentarea părții legal citată, personal sau prin împuternicit, nu împiedică judecarea cauzei.

De asemenea, s-a reținut că cercetarea judecătorească implică soluționarea cu prioritate a incidentelor de procedură, iar desfășurarea procesului nu trebuie comunicată părților legal citate care au optat sau și-au asumat judecarea cauzei în lipsa lor, astfel că, s-a concluzionat în sensul că nu au fost încălcate în acest fel principiile oralității, contradictorialității, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Raportat la aceste considerente, reținând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. este incident în situația în care hotărârea atacată nu cuprinde, în considerentele sale, argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază silogismul judiciar, Înalta Curte constată că nu poate fi validată susținerea recurentei în sensul unei omisiuni de a se analiza motivele de apel vizând încălcarea dreptului său la apărare.

Cu toate acestea, din analiza considerentelor deciziei recurate în privința soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților menționați anterior, se observă că, instanța de apel, fără a realiza o apreciere critică în privința limitelor devoluțiunii în apel, în virtutea obligațiilor care îi reveneau potrivit art. 22 alin. (2) și (6) și art. 479 din C. proc. civ. și ignorând criticile reclamantei care nu îi vizau exclusiv pe pârâții în privința cărora tribunalul a reținut legitimarea procesuală pasivă, s-a limitat la a concluziona că reclamanta nu are interesul și posibilitatea de a invoca presupuse nereguli procedurale cu privire la pârâții din cauză pentru a obține anularea unei încheieri de ședință, care o nemulțumește personal, fără a explicita temeiurile de fapt sau de drept care au justificat o atare concluzie, în raport de ansamblul criticilor îndreptate împotriva încheierii din 28.10.2019, ceea ce echivalează cu o necercetare a acestui motiv de apel.

Este real că, părțile au obligația de a urmări desfășurarea procesului, participarea acestora la ședințele de judecată nefiind obligatorie, însă, potrivit art. 14 alin. (4) din C. proc. civ., acestora trebuie să le fie garantat dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.

Trebuie observat, deopotrivă, că, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată – răspunderea civilă delictuală – legitimarea procesuală își are izvorul în dreptul oricărei persoane ce se consideră vătămată printr-un act ilicit să se adreseze instanței pentru a-i fi reparat prejudiciul cauzat. Calitatea procesuală nu poate fi confundată cu caracterul întemeiat al acțiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă pentru dovedirea acestora a fost necesară administrarea acelorași probe.

Ca atare, în măsura în care, reclamanta a înțeles să reitereze, în apel, argumentele expuse în fața primei în privința tuturor pârâților chemați în judecată, era în sarcina instanței de apel, ca instanță devolutivă, să tranșaze, argumentat asupra legalității soluției pronunțate prin încheierea din 28.10.2019 în privința legitimării procesuale pasive a pârâților C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., Cabinetul de avocat M. și Biroul executorului judecătoresc N..

Cum o atare obligație nu a fost îndeplinită, vătămarea procesuală a recurentei-reclamante, de natură să determine afectarea dreptului acesteia la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, continuă să subziste, astfel că se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ.

Nu va fi validată critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 222 și art. 13 din C. proc. civ. – critică ce se impune a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile în care, în speță, la termenul de judecată din 17.03.2021, recurenta reclamantă, prin apărător a învederat că nu înțelege să o mai susțină. De altfel, instanța de apel a reținut corect că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei întrucât, în speță, prima instanță, deși a respins cererea de amânarea judecății, a dispus amânarea pronunțarii. În plus, instanța nu are îndatorirea de a lua concluziile părții absente, părțile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voințe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea la termenul de judecată de care au fost legal încunoștiințate.

Critica recurentei-reclamante vizând încălcarea dispozițiilor art. 149 din C. proc. civ. și cea vizând nemotivarea soluției dată criticii din apel, care a vizat omisiunea primei instanțe de a proceda la comunicarea notelor scrise depuse de pârâta B. S.A. și a înscrisurilor atașate acestora, nu poate fi însă validată, fiind corectă aprecierea instanței anterioare referitoare la inexistența unei obligații legale de comunicare a notelor de ședință depuse de partea adversă.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurenta nu a justificat, în speță, vătămarea sa procesuală dedusă din necomunicarea acestor note, respectiv a probatoriilor anexate notelor scrise, prin raportare la considerente ale sentinței apelate validate de instanța de apel prin care ar fi fost valorificare respectivele înscrisuri, fiind, totodată, evident că aceasta a avut posibilitatea de a prezenta propriile apărări cu privire la susținerile părții adverse și la înscrisurile menționate, în fața instanței de apel, prin chiar calea de atac exercitată, omisiunea de a proceda astfel fiindu-i imputabilă.

Nefondată este și critica recurentei întemeiată pe greșita aplicare în speță, prin decizia recurată, a prevederilor art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva caracterului contradictoriu al considerentelor sentinței apelate, în contextul în care, în mod judicios a reținut curtea de apel, că cele două considerente ale tribunalului criticate ca fiind contradictorii, nu fac decât să exprime aceeași teză – anume că, în speță, pârâta B. S.A. s-a prevalat de dreptul de proprietate recunoscut prin sentința penală nr. 232/2006 a Judecătoriei Campina – iar nu concluzii care nu se pot concilia.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de acest raționament pe care îl consideră nelegal, nu justifică incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând soluția asupra fondului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, recurenta-reclamantă susține că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a răspuns, în mod real, criticilor vizând fondul raportului juridic litigios expuse pe larg în cuprinsul motivelor sale de apel, această instanță omițând să analizeze faptele și argumentele în drept invocate în susținerea pretențiilor deduse judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În speță, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor materiale pentru atingerea adusă prerogativelor dreptului său de proprietate, constând în sumele neîncasate din contractul de locațiune nr. x/2015 denunțat de S.C. O. S.R.L., urmare a faptelor ilicite ale pârâților.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 1349 C. civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; să există culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În ceea ce privește fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acele acțiuni sau inacțiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce privește prejudiciul, prin acesta se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenția directă, când făptuitorul își dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă; dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecințele acesteia, și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod ușuratic că ele nu se vor produce; neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

În speță, în fundamentarea pretențiilor deduse judecății, reclamanta a făcut trimitere la următoarele fapte pretins ilicite:

– emiterea notificărilor nr. x/2019 și nr. y/2016 transmise chiriașului S.C. O. S.R.L. prin care acestuia i se solicita să încheie contract de locațiune cu B. S.A. și să procedeze la blocarea accesului firmei de pază în spațiulînchiriat;

– blocarea accesului S.C. O. S.R.L. la bunul imobil închiriat și blocarea accesului reclamantei la acest imobil în data de. 14.07.2016;

– demararea unei proceduri de executare silită de către executorul judecătoresc N. cu ascunderea faptului că cererea de executare silită a fost făcută de B. S.A. și nu de către societatea B. S.A. – societate inexistentă la data formulării cererii de executare silită;

– declanșarea procedurii de executare silită împotriva reclamantei, cu rea-credință, prin ignorarea efectelor dizolvării B. S.A. și a radierii acesteia din Registrul Comerțului, de către pârâta B. S.A.;

– realizarea de către executorul judecătoresc a procedurii de executare silită împotriva reclamantei S.C. A. S.R.L., în lipsa încuviințării executării silite împotriva acestei societăți;

– continuarea executării silite deși aceasta fusese suspendată la data de 16.06.2020.

Astfel învestită, prima instanță a apreciat că faptele imputate pârâților de către reclamantă, fie nu au caracter ilicit (reținând că pârâta B. S.A. nu a acționat cu rea-credință, ci a săvârșit o evicțiune, sens în care s-a prevalat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-o cauză penală – titlu executoriu pentru care a obținut încuviințarea executării silite), fie reprezintă acte îndeplinite în exercitarea unei atribuții stabilite de lege (în privința notificărilor nr. x/2016 și nr. y/2016 apreciate ca neavând valoarea unor acte de executare), fie că promovarea ori instrumentarea cererii de executare silită nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât reprezintă valorificarea unei posibilități recunoscute de lege, or, constatarea caracterului abuziv al acesteia trebuia cerută în dosarul care a avut ca obiect contestația la executare.

Prin cererea de apel, reclamanta a criticat aceste considerente, susținând că hotărârea apelată conține o încadrare greșită a faptelor imputate pârâților ca fiind evicțiune, deși ele se circumscriu faptei prevăzute de art. 280^3 din Legea 31/1990 respectiv, unor fapte săvârșite cu intenția prejudicierii reclamantei și diminuării patrimoniului acesteia, cum este cazul promovării unei executări silite față de o persoană care nu are calitatea de debitor de altă persoană decât creditorul.

Reclamanta a argumentat această critică susținând că ar fi putut fi evinsă de către S.C. B. S.A. doar anterior datei închiderii procedurii falimentului declanșată împotriva acesteia, că s-a ignorat faptul că sentința penală invocată drept titlu executoriu nu era opozabilă reclamantei și nici asociații fondatori nu au avut nicio calitate în dosarul penal, că această hotărâre nu reprezintă un titlu împotriva reclamantei, că acționarii societății pârâte nu au calitatea de succesori ai societății radiate B. S.A., că blocarea accesului chiriașului la imobilul în litigiu s-a realizat la data la care executarea silită era suspendată, respectiv că pârâții nu au dovedit un drept propriu de proprietate asupra imobilelor închiriate de reclamantă în calitate de continuatori ai societății S.C. B. S.A., iar nelegalitatea executării silite a fost confirmată de Judecătoria Brașov, prin hotărâre definitivă.

Învestirea instanței de apel cu aceste critici presupunea, așadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligației impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esențiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală și substanțială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006).

În speță, prin decizia recurată s-a reținut că, prin sentința penală nr. 232/30.03.2006 a Judecătoriei Câmpina, s-a dispus anularea mai multor acte civile și restabilirea situației anterioare comiterii unor infracțiuni, în sensul reîntoarcerii, în patrimoniul S.C. B. S.A., a tuturor activelor înstrăinate în mod fraudulos, respectiv: activ hala monobloc și teren CF nr. x Tg. Secuiesc, soluția pe latură civilă fiind păstrată prin decizia penală nr. 97/10.04.2009 a Tribunalului Prahova.

Având în vedere calitatea de apelant în dosarul penal a numitei W., s-a reținut că, la data pronunțării deciziei Tribunalului Prahova, prin care a fost respins apelul declarat de partea civilă W., aceasta avea cunoștință de restituirea bunului închiriat în patrimoniul S.C. B. S.A. și de riscul evicțiunii.

În acest context factual, curtea de apel a apreciat că tulburarea de fapt și de drept a chiriașului, încadrată de prima instanță în dispozițiile art. 1793-1794 C. civ., a avut în vedere faptul că asociația pârâtă a invocat dreptul de proprietate asupra bunului închiriat în patrimoniul S.C. B. S.A. în baza sentinței penale 232/30.03.2006 a Judecătoriei Câmpina și că bunul a fost predat asociației pârâte în temeiul unui proces-verbal încheiat în dosarul execuțional 47/2016 al BEJ N..

Instanța de apel a apreciat că, invocarea unui drept în temeiul unei hotărâri judecătorești penale irevocabile, în calitate de foști acționari ai societății desființate, nu poate constitui o faptă ilicită, raportat la calitatea pârâților de foști acționari ai societății proprietare a imobilului și a asociației pârâte de reprezentantă a acesteia. În acest context a apreciat că evicțiunea a fost posibilă ulterior închiderii procedurii falimentului, astfel că nu se poate reține nici existența unei fapte ilicite și nici vinovăția asociației pârâte, raportat la data anulării executării silite prin sentința civilă 1335/21.02.2017 a Judecătoriei Brașov, reținând că este lipsită de relevanță, sub acest aspect, perioada suspendării executării.

Înalta Curte reține că instanța de apel avea obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, având în vedere limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la integralitatea faptelor distincte imputate pârâților în conținutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei. În acest punct, se poate observa că instanța de apel a analizat de o manieră nediferențiată faptele imputate pârâților, apreciind că ele reprezintă o tulburare de fapt și de drept a proprietății reclamantei, deși circumstanțele particulare ale cauzei impuneau, în acest caz, verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale cu luarea în considerare a naturii diferite a faptelor imputate și a modului în care acestea au fost configurate prin acțiunea introductivă.

În plus, deși exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, potrivit jurisprudenței obligatorii a CEDO nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune, hotărârea trebuie însă să facă referire la argumentele esențiale pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere.

În speță, însă, instanța de apel nu a analizat chestiunile litigioase vizând opozabilitatea față de reclamantă a sentinței penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, a lipsei caracterului executoriu al acestei hotărâri în raport cu reclamanta și al inexistenței unei încuviințări, de către o instanță de executare, a executării silite realizate împotriva reclamantei, așadar, lipsa calității reclamantei de debitoare în dosarul execuțional, ca și cele vizând neparticiparea, în procesul penal soluționat prin această hotărâre, a asociaților fondatori al S.C. B. S.A., respectiv nu a verificat apărarea recurentei reclamante, în sensul că actul de adjudecare imobiliară din dosar execuțional nr. x/2009 din 14.08.2012 emis de BEJ P. și procesul-verbal de licitație imobiliară, în baza căruia reclamanta s-a întabulat în cartea funciară, nu se regăsesc printre actele juridice a căror anulare s-a dispus de instanța penală.

Or, aceste chestiuni litigioase, relevante din perspectiva decelării caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților și al vinovăției acestora se constituiau în argumente esențiale în analiza cererii deduse judecății, în contextul în care prin decizia recurată s-a reținut îndreptățirea pârâților de a invoca un drept de proprietate în temeiul hotărârii penale și lipsa relevanței anulării executării silite, prin raportare la momentul constatării acestei nulități, ulterior săvârșirii faptelor pretins ilicite.

Aceeași omisiune este identificată și în ceea ce privește susținerile apelatei-reclamante vizând faptul că radierea S.C. B. S.A. din registrul comerțului s-a realizat la data de 15.10.2013, respectiv că, încetarea personalității juridice a acestei societăți și lipsa calității pârâților B. S.A., C., D., E., F., G., H. I. J., K., L., de continuatori ai S.C. B. S.A. fusese deja constatată, la data declanșării executării silite împotriva sa prin mai multe hotărâri judecătorești cu autoritate de lucru judecat (sentința civilă nr. 755/22.02.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, decizia civilă nr. 726/22.03.2010 a Curții de Apel Cluj, decizia civilă nr. 3361/30.102014 a Înaltei Curți, decizia civilă nr. 721/Ap/22.10.2014 a Curții de Apel Brașov, sentința civilă nr. 347/2013 a Tribunalului Specializat Cluj).

De asemenea, instanța de apel nu a răspuns apărării reclamantei vizând calitatea acesteia de proprietar tabular al imobilelor situate în Mun. Targu Secuiesc, str. x, Jud. Covasna, bunuri dobândite în temeiul unui act de adjudecare, ipoteză care excludea, în opinia acestei părți, posibilitatea evingerii, conform art. 555 C. civ.

Pe de altă parte, răspunzând criticii ce viza greșita apreciere a caracterului ilicit și a vinovăției pârâților, raportat la faptul luării în posesie a imobilelor deși executarea silită fusese, la acel moment, suspendată, instanța de apel, deși a reținut în cadrul situației de fapt, că bunul închiriat de reclamantă a fost predat asociației pârâte în temeiul unui proces-verbal încheiat în dosarul de executare nr. x/2016 al BEJ N., respectiv că, la data de 14.07.2016, asociația pârâtă a încheiat cu chiriașul, S.C. O. S.R.L., o convenție prin care s-a reglementat accesul acestuia în bunul închiriat, condiționat de plata unor sume pentru utilizare, s-a limitat la a considera nerelevantă această susținere, fără a justifica de o manieră coerentă și rațională aprecierea acesteia în sensul că nu se impune a se da eficiență juridică soluțiilor dispuse prin încheierile din 27.06.2016 și, respectiv din 16.06.2016, pronunțate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a procedat la suspendarea executării silite pornite împotriva reclamantei.

Or, în măsura în care o parte litigantă invocă un argument suficient de clar și de precis, de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, cum este și cazul în speță, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific, cerința motivării hotărârii judecătorești prezentând o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Întrucât absența acestei examinări a lipsit-o pe recurenta-reclamantă de un mijloc de apărare, evidențiat ca atare în cuprinsul cererii de apel, omisiunea instanței de apel de a justifica, printr-o motivare coerentă și adecvată cazului particular al speței, soluția adoptată echivalează cu necercetarea fondului pricinii și impune concluzia că decizia recurată este afectată de viciul procedural al nemotivării.

Toate aceste aspecte atrag nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe temeiul căruia, coroborat și cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., hotărârea va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În privința celuilalt aspect de nelegalitate, vizând aceeași soluție – de respingere a pretențiilor deduse judecății, validată prin decizia recurată – fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta vizează fondul raportului juridic, neputând face obiect de analiză în acest stadiu procesual, față de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicționale în recurs, legat de maniera de redactare a considerentelor deciziei atacate.

Astfel, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a tuturor faptelor deduse judecății, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a intimaților, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

În rejudecare, instanța de apel va verifica, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei relevate de probatoriile administrate, luând în considerare argumentele esențiale ale părților litigante, dacă formularea și instrumentarea cererii de executare silită din dosarul execuțional nr. x/2016 a constituit o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 1349 din C. civ., acțiunile imputate pârâților fiind săvârșite în afara oricărui drept subiectiv, sau, dimpotrivă, a reprezentat o exercitare a unor drepturi subiective substanțiale/drepturi subiective procedurale prevăzute de lege cu bună credință, respectiv, în contextul în care reclamanta pretinde că pârâții care au declanșat o procedură de executare silită împotriva acesteia, au acționat, cu rea credință, respectiv cu intenția de a o vătăma, dacă fapta imputată acestora îmbracă forma abuzului de drept procesual, raportat la natura și condițiile acestei instituții juridice. În acest sens se va avea în vedere că răspunderea pentru abuzul de drept constituie, conform art. 1353 din C. civ., o formă particulară de manifestare a răspunderii civile, sancțiunea abuzului de drept atunci când acesta se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, putând antrena răspunderea civilă prin plata de daune interese, după regulile delictului civil, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției și a prejudiciului cauzat unei alte persoane.

Deopotrivă, se va avea în vedere faptul că sancțiunea nulității actelor de procedură, chiar în ipoteza unei nulități extrinseci, nu intervine de drept, ci ea trebuie invocată și apoi declarată de către instanță, în urma verificării condițiilor impuse de art. 175 din C. proc. civ., după dezbateri contradictorii, fiind astfel, esențială distincția între momentul în care operează nulitatea și momentul de la care se produc efectele acestei sancțiuni, cu relevanță în ceea ce privește buna credință a părții care declanșează procedura judiciară. Astfel, chiar dacă nulitatea produce efecte retroactive, în speță, este esențial a se determina, în raport de toate argumentele aduse de părțile litigante, în calea de atac, dacă, la data declanșării procedurii de executare silită, respectiv la data prelurii bunurilor executare silit în posesie, pârâții aveau reprezentarea nelegalității acestei proceduri și ar fi putut să prevadă că ulterior, această procedură va fi anulată prin hotărâre judecătorească.

În referire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.:

Înalta Curte, având a verifica, prioritar, respectarea cerințelor de formă impuse prin art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din C. proc. civ., ce vizează legala sa învestire cu analiza acestei căi de atac, constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină, nefiind respectate dispozițiile legale anterior menționate care dispun în sensul că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, deși lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate este sancționată de lege cu nulitatea căii de atac.

Astfel, în cauză, prin decizia civilă nr. 284/Ap/2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, a fost respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinței civile 231S/04.11.2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, și cererile formulate de această apelantă în calea de atac, respectiv a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile 231S/04.11.2019 și împotriva încheierii de ședință din data de 28.10.2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

Or, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat instanței casarea deciziei recurate, fără a aduce însă argumente de nelegalitate cu privire la soluția pronunțată și fără a invoca și justifica, raportat la raționamentul instanței de apel, incidența vreunuia dintre cazurile de casare, expres și limitativ, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, recurenta, s-a limitat la a solicita să se constate nulitatea absolută a considerentelor hotărârilor recurate și a acțiunii civile introdusă de reclamantă, pretinzând că desființarea executării silite efectuate nu modifică dreptul de proprietate și situația juridică a imobilului, respectiv că a fost notată existența sentinței penale nr. 232/2006, definitivă prin decizia penală nr. 316/2013, în cartea funciară, iar reclamanta nu justifică interes, potrivit dispozițiilor art. 32 și art. 33 din C. proc. civ., cu concesința că aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cauză.

Înalta Curte reține însă că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, în speță, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reținut că, deși apelul este îndreptat împotriva considerentelor sentinței, apelanta-pârâtă nu a arătat în concret care parte din motivarea instanței de fond o critică și considerentele pentru care apreciază că aceasta este greșită, că hotărârea instanței de fond cuprinde toate motivele pe care se sprijină soluția, aceasta fiind motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv că, în mod corect, prima instanță a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de S.C. B. S.A. – societate dizolvată în dosarul de față, dat fiind faptul că acestea provin de la societatea radiată din Registrul Comerțului în baza sentinței civile 347/06.02.2013 a Tribunalului Specializat Cluj.

Ca atare, susținerile din recursul declarat în cauză de către recurenta-pârâtă, vizând consecințele desființării executării silite respectiv, cele ce reliefează notarea în cartea funciară a sentinței penale nr. 232/2006 a Judecătoriei Câmpina, nu numai că nu au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., dar nici nu conțin critici care să poată fi încadrate în textul legal menționat și care să se circumscrie raționamentului expus de instanța de apel în justificarea soluției date apelului formulat de pârâtă.

Pe de altă parte, deși recurenta invocă lipsa de interes a reclamantei, o atare susținere nu este motivată, recurenta limitându-se la a susține că interesul nu este legitim prin raportare la propria sa viziune asupra situației conflictuale care a generat prezentul litigiu și în privința apartenenței dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

În același sens, Înalta Curte constată că solicitările recurentei-pârâte, formulate ulterior împlinirii termenului de recurs, nu pot fi calificate drept motive de ordine publică, de vreme ce prin intermediul acestora pârâtă urmărește fie reformarea altor hotărâri judecătorești pronunțate în materie civilă decât cea care constituie obiect al recursului (necompetența instanței civile de a soluționa contestația la executare formulată de reclamantă), fie tinde la a formula cereri care nu au fost în mod legal deduse analizei instanțelor anterioare (constatarea nulității actelor constitutive ale societății reclamante/altor societăți având aceeași acționari, nulitatea unor acte emise de OCPI/hotărâri referitoare la înscrierea în cartea funciară a imobilului executat silit, obligarea părții adverse la plata unor despăgubiri, restabilirea situației anterioare contestațiilor formulate în cadrul dosarului execuțional nr. x/2016 al BEJ N. și înmatricularea societății B. SA) și care sunt inadmisibile întrucât încalcă prevederile art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 284/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimatul pârât F. având ca obiect obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

Sursa informației: www.scj.ro.

Susțineri privind încadrarea greșită a faptelor imputate pârâților. Promovarea unei executări silite față de o persoană care nu are calitatea de debitor. Anularea recursului declarat was last modified: decembrie 14th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.