Susținerea faptului că instanţa de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară reţinând că afirmaţiile intimatelor se încadrează în doza de exagerare permisă libertăţii jurnalistice. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• NCC: art. 1357
• NCC: art. 70 alin. (1)
• NCC: art. 71 şi alin. (1)
• NCC: art. 72 alin. (1)
• NCC: art. 75
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și C., solicitând obligarea acestora la plata daunelor morale în cuantum de 350.000 RON, la publicarea, timp de o lună, pe prima pagină a dispozitivului hotărârii judecătorești, dar și la încetarea publicării oricăror articole defăimătoare la adresa sa.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2198 din 16 noiembrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în cauza de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurenta susține că instanța de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, reținând că afirmațiile intimatelor se încadrează în doza de exagerare permisă libertății jurnalistice, însă nu prezintă argumentele ce au stat la baza acestei concluzii. Totodată, se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra susținerilor acesteia în sensul că nu i-ar fi fost solicitat un punct de vedere anterior publicării articolelor și nici nu i-a fost acordat un drept la replică ulterior postării acestora.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, și ținând cont de îndrumările instanței de casare, a răspuns criticilor susținute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prima instanță de control judiciar a analizat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamantă, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cauza dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantei la viață privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâtele și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamanta, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamantă, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe.

Cu privire la fapta ilicită imputată pârâtelor, constând în publicarea celor patru articole pretins calomnioase apărute în ziarul aparținând pârâtei, prin afirmarea de aspecte nereale cu privire la calitatea acesteia într-un dosar de prostituție și proxenetism, instanța de apel a reținut că prin publicarea articolelor, pârâta nu a făcut judecăți de valoare, susținerile la adresa reclamantei fiind, în fapt, preluări ale informațiilor disponibile pe site-ul Tribunalului Argeș, din dosarele nr. x/2017 și nr. y/2017 în care recurenta este menționată în calitate de inculpat/suspect.

A mai reținut curtea de apel că la dosar se află Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a reținut că, în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș s-a dispus extinderea urmăririi penale față de mai mulți suspecți, printre care și recurenta-reclamantă.

Totodată, s-a avut în vedere și faptul că, prin încheierea din 17.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Argeș, s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu a inculpaților din acel dosar, cărora le-a fost interzis să comunice cu ceilalți inculpați/suspecți, printre aceștia aflându-se și recurenta-reclamantă.

Pe baza acestor înscrisuri, prima instanță de control judiciar a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâtele, aceea a bunei-credințe, acestea publicând materialele de presă cu respectarea obligației minime de diligență de a se informa anterior publicării unei știri.

Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conținut și elemente parțiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina intimatelor a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanța de apel a analizat și atitudinea subiectivă a autorului afirmațiilor denunțate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său.

În concret, pornind de la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către reclamantă, inclusiv celor referitoare la pretinsa neverificare a informațiilor prezentate și a relei-credințe a pârâtelor, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, nu poate fi primită nici susținerea în sensul lipsei motivării criticii sale cu privire la neacordarea de către pârâte a dreptului la replică, în condițiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragraful 9 de la pagina 6 din decizia atacată. Instanța a menționat expres, sub acest aspect, că înscrisul de la fila x face dovada că reclamanta a beneficiat de dreptul la replică.

Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Pe cale de consecință, reținând că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recus, ca nefondat.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esență, reclamanta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând inexistența unei atingeri aduse demnității, onoarei și reputației, respectiv, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurenta-reclamantă a reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că serialul de presă criticat are la bază informații trunchiate sau nereale, că publicările s-au realizat fără o verificare a informațiilor prezentate sau, în pofida verificărilor, publicarea s-a realizat prin afirmarea unor date nereale (faptul că anchetarea acesteia s-a realizat pentru mărturie mincinoasă iar nu pentru proxenetism), precum și că pârâtele au fost de rea-credință, urmărind denigrarea reclamatei, prin afectarea imaginii sale publice.

Recurenta consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâtelor rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate, că pârâtele au dat dovadă de rea-credință, fiind întrunite, în același timp, și condițiile referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate existentă între acesta și fapta ilicită reclamată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de acestea, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 și 31 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâtele, aceea a bunei-credințe.

Astfel, s-a reținut că informațiile prezentate în publicația pârâtei au avut la bază constatări ale unor situații de fapt preluate de pe site-urile instituțiilor publice și care fac dovada verificității celor afirmate, respectiv că reclamanta a fost implicată în actele și faptele cercetate în dosarele de proxenetism și prostituție.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În speță, Curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte și judecăți de valoare, a reținut, așa cum s-a arătat deja, că jurnalele de știri incriminate fac o sinteză a unor informații apărute în spațiul public de mai mult timp, și care s-au dovedit a fi reale, astfel că discursul jurnalistic nu depășește marja permisă de Convenție.

Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanța de apel că existența bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâtelor caracterizată de bună-credință – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce le plasează pe acestea în afara sferei ilicitului civil și, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.

Cât privește rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reține că nu întotdeauna, când se fac afirmații referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă mențiunea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiție care în speță este îndeplinită. De aceea, chiar dacă fapta pentru care recurenta-reclamantă a fost cercetată, în calitate de suspect/inculpat, era de mărturie mincinoasă, așa cum și curtea de apel a reținut, aceasta nu schimbă cu nimic situația expusă, având în vedere că obiectul respectivelor dosare și calitatea acesteia rămân cele menționate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna-credință a jurnalistului, în raport cu adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general. Deși a existat o inexactitate a informației, mai exact o omisiune a menționării pentru care dintre fapte fusese reclamanta cercetată în calitate de suspect/inculpat în dosarul de proxenetism, aceasta nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâte fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenței faptei ilicite, condiție obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăție, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acțiunii, Înalta Curte urmează a observa că, în raport cu concluzia mai sus reținută cu privire la inexistența faptei ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte condiții, referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate. În condițiile în care nici instanțele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanțelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanța de control judiciar.

Așadar, câtă vreme, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâtele beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi obligate la despăgubiri.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenta-reclamantă la plata acestor cheltuieli către intimatele-pârâte C. și S.C. B. S.R.L.

Sursa informației: www.scj.ro.