Subiecte de la examenul de admitere în profesia de avocat, pentru dobândirea calității de avocat stagiar. Sesiunea august 2018

10 sept. 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 98

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Desistarea ori împiedicarea producerii rezultatului constituie cauze de nepedepsire dacă făptuitorul:

a. a acționat din culpă;

Conferintele lunii noiembrie
”

b. a acționat mai înainte de descoperirea faptei;

c. a acționat sub imperiul unei constrângeri.

Varianta a) este greșită. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire a tentativei ce operează sub imperiul intenției autorului de la care emană. Este necesară existența unui act volitiv, fie printr-o omisiune, fie printr-o comisiune. Desistarea trebuie să fie benevolă, astfel că nu se va reține desistare în favoarea celui care a întrerupt activitatea infracțională din cauza intervenției organelor judiciare ori a surprinderii în fapt de către altă persoană. Aceasta reprezintă un act de renunțare voluntară de către autor la continuarea actelor de executare nemijlocită a infracțiunii deja începute, atitudine subiectivă ce justifică în mod necesar intenția. Împiedicarea producerii rezultatului se realizează fie prin intervenția personală a autorului, fie prin încunoștințarea autorităților de către autor, ceea ce exclude în mod automat culpa.

Varianta b) este corectă. Potrivit art. 34 alin. (1) C. pen., „nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii”. Renunțarea la executarea infracțiunii trebuie să fie eficientă și să se realizeze anterior finalizării executării acțiunii tipice și anterior descoperirii faptei. Totodată, este necesar ca urmarea socialmente periculoasă să nu se producă. Împiedicarea producerii rezultatului, în ambele modalități, se realizează după executarea în întregime a activității infracționale, însă mai înainte de descoperirea faptei, astfel încât consumarea să fie împiedicată.

Varianta c) este greșită.  În cazul desistării, întreruperea actului de executare nu trebuie să fie urmarea unei constrângeri (fizice sau morale) sau a unui obstacol de neînlăturat.

2. Fapta inculpatului care a strigat către alți inculpați care loveau cu bâtele o persoană căzută la pământ că „aceasta trebuie omorâtă”, iar în urma loviturilor primite, victima a încetat din viață, constituie:

a. o contribuție de instigator la infracțiunea de omor;

b. o contribuție de complice la infracțiunea de omor;

c. o faptă fără semnificație penală.

Varianta a) este greșită. Inculpatul nu va răspunde pentru instigare, deoarece nu se pune problema determinării făptuitorilor la săvârșirea infracțiunii, contribuția acestora realizându-se pe parcursul executării, și nu anterior. Rezoluția infracțională a făptuitorilor a fost luată înainte ca inculpatul să acorde sprijinul moral făptuitorilor.

În baza art. 34 alin. (1) C. pen., varianta b) este corectă, ajutorul inculpatului fiind unul de natură morală, dat în timpul săvârșirii infracțiunii.

Varianta c) este greșită, dată fiind analiza variantei b).

3. Fapta inculpatului care a săvârșit acte de complicitate la infracțiunea de delapidare sub amenințarea autorului faptei că va dezvălui antecedentele sale penale și îl va îndepărta din serviciu:

a. nu este infracțiune, fiind săvârșită în condițiile constrângerii morale;

b. nu este infracțiune, fiind săvârșită în condițiile stării de necesitate;

c. este infracțiune.

Varianta a) este greșită, fapta nu este săvârșită în condițiile art. 25 C. pen. Amenințarea ar trebui să privească un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu ar putea fi înlăturat în alt mod. În cazul constrângerii morale, persoana nu are opțiunea de a realiza sau nu acțiunea, trebuind să comită fapta prevăzută de legea penală, iar în speță săvârșirea actelor de complicitate la infracțiunea de delapidare nu reprezenta unica alternativă de îndepărtare a amenințării. De exemplu, pentru înlăturarea acesteia, inculpatul avea posibilitatea depunerii unei plângeri pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Varianta b) este greșită. Inculpatul nu poate beneficia de cauza justificativă a stării de necesitate. Art. 20 alin. (2) C. pen. reglementează condițiile în care este incidentă cauza – „este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.” În speță, amenințarea nu viza niciuna dintre valorile enunțate, ci buna reputație a persoanei în cauză, iar fapta penală nu constituia unicul mijloc de înlăturare a pericolului.

Varianta c) este corectă, făptuitorul va răspunde în calitate de complice la infracțiunea de delapidare.

4. Pentru a exista concurs ideal de infracțiuni, este necesar ca:

a. infracțiunile comise să fie săvârșite doar cu intenție sau doar din culpă;

b. infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană, chiar și cu forme de vinovăție diferite;

c. să existe unitate de subiect pasiv secundar.

Varianta b) este corectă, infracțiunile care formează concursul ideal de infracțiuni pot fi comise cu orice formă de vinovăție de către autor – intenție, culpă, intenție depășită. Implicit, varianta a) este greșită.

Varianta c) este greșită. Nu este necesară existența unității de subiect pasiv secundar, infracțiunile se pot îndrepta împotriva unor subiecți pasivi secundari distincți. De pildă, în cazul infracțiunii de ultraj, subiectul pasiv secundar este funcționarul public. În vederea reținerii unui concurs de infracțiuni, infracțiunile pot fi săvârșite împotriva mai multor funcționari publici care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții. De exemplu, făptuitorul care a pătruns fără drept, noaptea, în curtea unei case și este surprins în fapt de către un polițist ce veghea prin împrejurimi la respectarea ordinii și a liniștii publice amenință cu arma pe respectivul polițist pentru a-și asigura scăparea și care, în următoarea zi, lovește un jandarm ce încerca să-l imobilizeze în timp ce era prins într-o încăierare poate fi tras la răspundere penală pentru două infracțiuni de ultraj săvârșite în concurs împotriva a unor subiecți pasivi secundari diferiți.

5. În cazul în care în cauză sunt incidente două circumstanțe atenuante, una legală și cealaltă judiciară:

a. maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduce cu o treime;

b. limitele de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime;

c. limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea săvârșită se pot reduce cu câte o treime în mod succesiv, ca efect al fiecărei circumstanțe.

Varianta b) este corectă în baza art. 76 alin. (1) C. pen.: „În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.” Implicit, varianta a) este greșită.

Varianta c) este greșită. Alin. (3) al art. 76 C. pen. prevede: „Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.” Astfel, numărul de circumstanțe atenuante nu va avea influență asupra reducerii limitelor de pedeapsă, care va opera o singură dată.

6. În cazul în care instanța pronunță o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, a cărei executare este suspendată sub supraveghere:

a. este obligatorie aplicarea unei pedepse accesorii;

b. este obligatorie impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații dintre cele prevăzute de art. 93 alin. (2) C. pen.;

c. pedepsele complementare urmează să fie executate după împlinirea termenului de supraveghere.

Varianta a) este greșită. Pedepsele accesorii pot fi aplicate pe lângă pedeapsa principală doar dacă instanța aplică și pedepse complementare. În acest caz, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedepsele complementare se vor executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pedepsele accesorii nu se vor mai executa decât în eventualitatea revocării suspendării sub supraveghere.

Varianta b) este corectă. Potrivit art. 93 alin. (2) C. pen., instanța este obligată să impună condamnatului executarea uneia sau mai multor obligații, dacă a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Varianta c) este greșită. Potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., pedepsele complementare se vor executa de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

7. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, dacă aceasta:

a. este făcută personal de persoana vătămată care are capacitate de exercițiu restrânsă;

b. este făcută personal de persoana vătămată și este însușită de procuror, atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu;

c. este făcută personal de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă cu încuviințarea reprezentantului legal.

Varianta a) este greșită. Potrivit art. 158 alin. (3) C. pen., în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege, nu personal de către acestea.

Varianta b) este corectă. Alin. (4) al art. 158 C. pen. prevede următoarele: „În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.”

Varianta c) este corectă. Art. 158 alin. (3) C. pen. prevede următoarele: „Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali.”

8. Participația penală este improprie când:

a. toți participanții contribuie din culpă la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

b. autorul acționează cu intenție și complicele fără vinovăție;

c. complicele acționează cu intenție, iar autorul fără vinovăție.

Varianta a) este greșită. Dacă toți participanții contribuie din culpă la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, participația este proprie, reținându-se săvârșirea unei infracțiuni din culpă în sarcina autorilor. Complicitatea și instigarea pot fi săvârșite numai cu intenție.

Varianta b) este greșită. În baza art. 48 C. pen., complicele este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. În lipsa reținerii formei de vinovăție a intenției, persoana nu poate răspunde pentru complicitate.

Varianta c) este corectă în baza alin. (3) al aceluiași articol: „Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.”

9. Revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este facultativă:

a. dacă în termenul de supraveghere se săvârșește o infracțiune intenționată, descoperită în același termen, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii;

b. dacă în termenul de supraveghere se săvârșește o infracțiune din culpă, descoperită în același termen, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă, indiferent de natura pedepsei;

c. dacă infracțiunea săvârșită în termenul de supraveghere este descoperită ulterior expirării acestuia.

Varianta a) este greșită. Alin. (6) al art. 96 C. pen., care reglementează cazul de revocare facultativă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, face trimite la alin. (4) al aceluiași articol, ce se va aplica în mod corespunzător. Coroborând alineatele, observăm că, în cazul revocării facultative a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, continuă să subziste condiția ca pentru noua infracțiune să se fi pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, nu și la cea a amenzii. Diferența care se face între revocarea obligatorie și cea facultativă este trasată de forma de vinovăție cu care este săvârșită noua infracțiune, în cazul celei facultative fiind incidentă culpa.

Varianta b) este corectă în baza art. 96 alin. (6) C. pen., potrivit căruia, „dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”. Suntem în prezența unui caz de revocare facultativă a suspendării executării sub supraveghere.

Varianta c) este greșită, deoarece revocarea suspendării operează dacă noua infracțiune săvârșită de condamnat a fost descoperită în interiorul termenului de supraveghere, chiar dacă pronunțarea condamnării a avut loc după expirarea acestui termen [art. 96 alin. (4) C. pen.].

10. Circumstanțele reale:

a. spre deosebire de circumstanțele personale, se răsfrâng atât asupra autorului, cât și asupra participanților, numai dacă le-au cunoscut sau prevăzut;

b. pot duce la o încadrare juridică pentru o infracțiune mai gravă, atunci când sunt prevăzute ca element constitutiv al acesteia;

c. nu au niciun efect, dacă puteau fi prevăzute de către făptuitor, dar acesta a ales să le ignore.

Varianta a) este corectă în baza art. 50 alin. (2) C. pen.: „Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.” Implicit, varianta c) este greșită. În măsura în care le-au prevăzut, se vor răsfrânge și asupra lor.

Varianta b) este corectă. Circumstanțele reale pot duce la o încadrare juridică mai gravă atunci când sunt prevăzute ca element constitutiv al acesteia. De pildă, săvârșirea infracțiunii de omor calificat prin cruzimi presupune elementul constitutiv al ferocității acțiunii de ucidere, prin procedee cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate care depășesc cu mult suferințele inerente acțiunii de ucidere. Spre exemplu, fapta de a ucide o persoană prin aplicarea unor multiple și intense lovituri de curea poate fi încadrată drept omor calificat săvârșit prin cruzimi din cauza unei aptitudini reduse de a conduce la moarte a instrumentului cu care au fost aplicate loviturile. În acest context, rezultatul putea fi atins doar prin săvârșirea faptei cu ferocitate, brutalitate și, implicit, provocarea sentimentului de oroare. Aceasta este o circumstanță agravantă reală ce se răsfrânge asupra tuturor participanților, în măsura în care au cunoscut-o, dar care va conduce la o încadrare juridică mai gravă, fiind prevăzută ca element constitutiv al infracțiunii de omor calificat prin cruzimi.

Grila nr. 11 a fost anulată.

12. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că pe timp de noapte a pătruns fără drept în apartamentul lui X. În timp ce sustrăgea bunuri pe care le punea într-o geantă, a fost surprins de X, pe care l-a amenințat cu un cuțit, reușind astfel să fugă cu bunurile sustrase. Pe casa scărilor urca Y, locatar în același imobil, care și-a dat seama că ceva nu este în regulă și a încercat să-l oprească pe inculpat, cerându-i explicații, context în care inculpatul i-a aplicat lui Y o lovitură cu pumnul în față, acesta s-a dezechilibrat și a căzut, lovindu-se la cap, apoi decedând. Față de această stare de fapt, inculpatul va răspunde pentru:

a. o infracțiune de tâlhărie agravată în concurs cu o infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;

b. o infracțiune de tâlhărie în forma agravată;

c. două infracțiuni de tâlhărie în forma agravată.

Fapta inculpatului se încadrează pe tâlhărie calificată săvârșită prin violare de domiciliu, în formă agravată, întrucât a avut ca urmare moartea victimei. Astfel, violarea de domiciliu realizată în modalitatea pătrunderii fără drept, în timpul nopții, va fi absorbită în infracțiunea complexă de tâlhărie calificată. Furtul a fost urmat de întrebuințarea unei amenințări cu cuțitul asupra victimei X în vederea păstrării bunului și asigurării scăpării, ceea ce ne direcționează încadrarea către tâlhărie. Art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. reglementează o infracțiune unică dacă tâlhăria a fost săvârșită în circumstanța violării de domiciliu, astfel că tâlhăria este una calificată. Avansând în speță, urmarea imediată a infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută la art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. a fost moartea victimei Y. Forma de vinovăție cu care a fost săvârșită lovitura asupra lui Y este intenția depășită, în sensul că violența a fost exercitată cu intenție, dar rezultatul mai grav, constând în decesul lui Y, s-a produs din culpă, inculpatul neurmărind uciderea victimei, ci doar păstrarea bunurilor furate și asigurarea scăpării. Victima violențelor poate fi atât posesorul inițial al bunurilor, în speță, X, dar poate fi și o altă persoană care a venit în sprijinul acestuia, întrucât obiectul juridic secundar, respectiv valoarea socială pe care norma încălcată urmărește să o protejeze, are aceeași valență, indiferent de subiectul pasiv secundar lezat în mod direct (X sau Y), și anume viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață. Astfel, în practică s-a reținut această variantă agravată, a tâlhăriei calificate urmate de moartea victimei, reglementată la art. 236 C. pen., și în ipoteza unei conexiuni indirecte, mediate, între violențele exercitate și decesul victimei. „În concret, varianta agravată va fi incidentă chiar și în situația în care persoana decedată este o victimă colaterală”[1]. Norma penală vine să asigure protecție indiferent de lipsa de identitate între subiectul pasiv secundar al infracțiunii de tâlhărie și cel decedat, în măsura în care există o legătură între violențele exercitate asupra unei persoane în contextul furtului și decesul celeilalte.

În speță se va reține o singură infracțiune de tâlhărie în formă agravată, și nu două, chiar dacă vorbim despre doi subiecți pasivi secundari lezați. Rezultatul mai grav, și anume decesul, s-a produs doar cu privire la unul dintre ei, astfel că inculpatul va răspunde pentru o infracțiune unică, tâlhărie în formă agravată (art. 236 C. pen., tâlhărie urmată de moartea victimei), raportată la circumstanța violării de domiciliu [art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen., tâlhărie calificată]. Astfel, varianta b) este corectă, iar varianta c) este greșită. Varianta a) este greșită, întrucât, după cum s-a arătat și până acum, tâlhăria calificată nu s-ar putea reține în concurs cu loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, dată fiind legătura strânsă între violențele aplicate lui X și decesul lui Y, Y intervenind în sprijinul lui X. Codul penal reglementează o infracțiune unică la art. 236, permițându-se reținerea ei chiar și în ipoteza victimei colaterale.

13. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că, fiind angajat ca șofer al unei societăți, a fost trimis de patronul societății angajatoare la primarul localității, urmând să-i predea acestuia suma de 5.000 de euro, pentru ca primarul să emită o autorizație de construire conform unei înțelegeri prealabile între primar și patronul societății. Din probele administrate a rezultat că documentația pentru eliberarea autorizației nu era completă, dar primarul era dispus să treacă cu vederea acest lucru contra unor foloase, discuțiile fiind purtate în prezența inculpatului. Inculpatul a remis suma de bani, iar la întoarcere a fost reținut de organele de poliție, care au supravegheat întreaga derulare a faptelor. Față de această stare de fapt:

a. inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de dare de mită;

b. inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită;

c. inculpatul nu va răspunde pentru nicio infracțiune, fiind apărat de cauza justificativă reglementată de art. 21 C. pen.

Varianta a) este greșită, iar varianta b) este corectă. Inculpatul nu va răspunde pentru infracțiunea de dare de mită în calitate de autor, ci în calitate de complice. Mituitorul, în speță – patronul, a recurs la persoana interpusă, inculpatul. Persoana interpusă poate îndeplini calitatea de instigator sau complice, după caz. Intermediarul nu se poate substitui autorului în răspundere. În speță, patronul este persoana de la care provin banii și căruia i se procură un beneficiu prin eliberarea autorizației în regim neconcordant cu realitatea. Astfel că patronul ar trebui să răspundă în calitate de autor, iar inculpatul în calitate de complice, cunoscând atât existența activității frauduloase prin participarea la discuție, cât și scopul remiterii sumei de bani. Contribuția acestuia poate fi încadrată cu succes în sprijinul material adus de complice la săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

Varianta c) este greșită. Art. 21 C. pen. reglementează cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligații – alin. (1 ) prevede: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta”, iar alin. (2) prevede: „Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.” În speță nu se poate vorbi despre îndeplinirea unei obligații impuse de lege ori de autoritatea competentă, ci despre o sarcină impusă angajatului de către patronul unei societăți (exercitată în afara limitelor atribuțiilor de serviciu), care avea un caracter vădit nelegal. Inculpatul nu se poate prevala de această cauză justificativă.

14. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că a luat „la ocazie” persoana vătămată, pe care a transportat-o aproximativ 40 km. Fiind nemulțumit de suma de 7 lei oferită la destinație de persoana vătămată, inculpatul a blocat ușile autoturismului și a transportat-o împotriva voinței sale încă aproximativ 30 km până în satul unde domicilia inculpatul. Aici inculpatul a forțat persoana vătămată, căreia i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii și picioarele, să intre într-o pivniță, spunându-i că în zilele următoare o să-i păzească oile, până o să considere că și-a plătit transportul. După mai mult de 6 ore, persoana vătămată a fost eliberată prin intervenția organelor de poliție, alertate de vecinii care au auzit strigătele de ajutor ale acesteia. Din certificatul medico-legal a rezultat că persoana vătămată a suferit leziuni vindecabile în 30-35 de zile de îngrijiri medicale. Față de această stare de fapt, inculpatul va răspunde pentru:

a. infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, șantaj și lovire sau alte violențe;

b. infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și lovire sau alte violențe;

c. infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în forma agravată și lovire sau alte violențe.

Inculpatul va răspunde pentru lipsire de libertate în mod ilegal. Transportarea victimei împotriva voinței sale pe raza de 30 de km și închiderea acesteia în pivniță a adus atingere libertății fizice, libertății de acțiune a victimei în concurs cu loviri sau alte violențe, dat fiind numărul de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor traumatice, acesta nedepășind 90 de zile [art. 193 alin. (2) C. pen.]. Varianta b) este corectă.

Varianta a) este greșită. În speță nu se poate reține și șantajul în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate, întrucât făptuitorul nu a cerut să i se procure un folos patrimonial în schimbul eliberării victimei.

Varianta c) este greșită. Din datele speței nu rezultă că lipsirea de libertate ar fi pus în pericol viața sau sănătatea persoanei pentru a reține varianta agravată prevăzută la art. 205 alin. (2) lit. c) C. pen.

15. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că, în urma unei vizite la un văr primar, a aflat că acesta venise recent din Italia, de unde și-a adus mai multe obiecte de îmbrăcăminte, pe care, de altfel, chiar i le-a arătat. În zilele următoare, s-a dus din nou în vizită la vărul său și a intrat în casă pe ușa deschisă, constatând că înăuntru nu se afla nimeni. Inculpatul a sustras blugi, tricouri, 3 perechi de pantofi și un telefon mobil, pe care le-a dus la domiciliul său. Dându-și seama că va fi suspectat, inculpatul a aruncat toate bunurile în foc, pentru a șterge orice urmă. Față de această stare de fapt:

a. inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de furt;

b. inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de furt și distrugere, aflate în concurs;

c. se va dispune încetarea procesului penal dacă lipsește plângerea prealabilă necesară.

Fapta inculpatului se încadrează la infracțiunea de furt între membrii de familie, în speță aceasta fiind săvârșită între veri primari. Art. 231 C. pen. reglementează condiția depunerii plângerii prealabile a persoanei vătămate în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale. În acest sens, art. 16. alin. (1) lit. e) C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (6) C. pr. pen. conduc la ideea că instanța va dispune încetarea procesului penal dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Varianta c) este corectă.

Sustragerea hainelor și a telefonului mobil în vederea însușirii lor pe nedrept nu va intra în concurs cu infracțiunea de distrugere. Ulterior consumării infracțiunii de furt, hoțul a distrus bunul sustras prin incendiere. În acest caz, infracțiunea de distrugere va fi absorbită în infracțiunea de furt, reținându-se doar aceasta din urmă, cu excepția situației în care distrugerea este comisă în vreuna dintre variantele agravate prevăzute de art. 253 alin. (3) și (4) C. pen., când va fi reținută în concurs cu furtul. Alin. (3) face referire la bunurile din patrimoniul cultural, situație neincidentă în speță, însă o eventuală problemă poate fi pusă de alin. (4), întrucât distrugerea bunurilor s-a realizat prin incendiere. Soluția ne este dată de lipsa urmării imediate care să constea în potențialitatea stării de pericol adusă altor persoane ori bunuri, speța neoferind date în acest sens. Alin. (4) face următoarele referiri: „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri (…)”. Stabilind că în speță nu este vizibilă potențialitatea creării stării de pericol ca urmare a distrugerii bunurilor sustrase prin incendiere, nu se poate reține în sine infracțiunea de distrugere în aceasta variantă agravată, drept pentru care nu este posibil a se naște nici concursul între furt și distrugere. Distrugerea în varianta tip [alin. (1) al art. 253 C. pen.] va fi absorbită în infracțiunea de furt.

Având în vedere aceste aspecte, varianta a) este corectă, iar varianta b) este greșită.

16. Inculpații AB și CD au determinat victima să-i însoțească la apartamentul unuia dintre ei, după care au întreținut fiecare raporturi sexuale cu victima prin constrângere, în sensul că fiecare a imobilizat victima pentru ca celălalt inculpat să întrețină raporturi sexuale cu aceasta. În această situație:

a. fiecare inculpat va răspunde pentru o infracțiune de viol în formă agravată și o infracțiune de complicitate la viol în formă agravată;

b. fiecare inculpat va răspunde pentru o infracțiune de viol în formă agravată;

c. fiecare inculpat va răspunde pentru o infracțiune de viol în formă agravată și lipsire de libertate în mod ilegal.

Varianta b) este corectă. În sarcina fiecărui inculpat se va reține infracțiunea de viol în formă agravată, în circumstanța reglementată la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., fapta fiind săvârșită de către două sau mai multe persoane împreună. Fiecare va răspunde separat pentru această infracțiune, dată fiind protecția asigurată de lege libertății sexuale și faptului că aceasta se manifestă și este ocrotită în raport cu fiecare altă persoană ce i-ar putea aduce atingere. Fiecare dintre autori comite o faptă unică pentru că lezează în mod individual libertatea sexuală a victimei. Ajutorul dat de făptuitori, constând în imobilizarea victimei, urmat de realizarea actului în mod succesiv de către aceștia, sunt culminate de atingerea rezultatului final, lezarea libertății sexuale a persoanei vătămate, ceea ce conduce la reținerea infracțiunii de viol în formă agravată în sarcina fiecăruia dintre autori. S-ar fi pus problema reținerii de viol în variantă agravată în sarcina unui autor și complicitate la viol în formă agravată în sarcina celuilalt, dacă acesta din urmă ar fi contribuit doar la imobilizarea victimei, iar primul ar fi săvârșit actul sexual, dar în speță nu este incidentă situația.

Actele de complicitate reciprocă vor fi absorbite în autorat, sprijinul pe care și l-au acordat făptuitorii succesiv se va materializa în comiterea violului de către fiecare în parte a infracțiunii de viol, drept pentru care varianta a) este greșită.

Varianta c) este greșită. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal va fi absorbită în fiecare infracțiune de viol în formă agravată, deoarece imobilizarea a fost săvârșită în considerarea realizării raportului sexual, anterior și concomitent acestuia. Lipsirea de libertate nu a depășit limitele necesare săvârșirii infracțiunii de viol, astfel că nu vor fi reținute în concurs.

 17. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că și-a încredințat cartea de identitate unui prieten care avea o fizionomie asemănătoare, în vederea folosirii acesteia în fața poliției locale, pentru întocmirea unui proces-verbal de contravenție. Față de această stare de fapt, inculpatul va răspunde:

a. pentru instigare la fals privind identitatea;

b. pentru fals privind identitatea;

c. pentru complicitate la fals privind identitatea.

Inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de fals privind identitatea, în calitate de autor, în baza alin. (3) al art. 327 C. pen., acțiunea acestuia identificându-se cu verbum regens: „Încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit fără drept ”. În acest sens, varianta b) este corectă.

Variantele a) și c) sunt greșite, deoarece nu se poate vorbi despre o determinare la săvârșirea infracțiunii ori de un simplu sprijin. Legea pune în sarcina autorului săvârșirea elementului material de încredințare a cărții de identitate, activitate care s-a realizat în speță de către titularul acesteia pentru a-i folosi, fără drept, prietenului său.

18. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că a încheiat cu persoana vătămată AB un contract prin care AB îi punea la dispoziție sumele de bani necesare achiziționării lunare a cel puțin 200 de capete de ovine de pe tot cuprinsul țării, inculpatul urmând a fi plătit cu o sumă fixă lunară și un comision în funcție de realizări. După 5 luni în care inculpatul și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări de servicii, acesta a primit de la AB suma de 50.000 de lei pentru achizițiile preconizate, bani pe care inculpatul și i-a însușit și cheltuit în interes personal. Față de această stare de fapt, inculpatul va răspunde pentru:

a. infracțiunea de abuz de încredere;

b. infracțiunea de înșelăciune;

c. infracțiunea de delapidare.

Varianta a) este corectă, inculpatul va răspunde pentru infracțiunea de abuz de încredere. Suma de bani i-a fost încredințată în baza unui contract, cu un anumit scop, acela al achiziționării lunare a cel puțin 200 de capete de ovine de pe tot cuprinsul țării. Însușirea și dispunerea de cei 50.000 de lei în interes personal se încadrează pe art. 238 C. pen.

Varianta b) este greșită, fapta nu poate fi încadrată pe infracțiunea de înșelăciune pentru că în speță nu se regăsește elementul material al inducerii în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate.

Varianta c) este greșită. Fapta nu se poate încadra la infracțiunea de delapidare, întrucât nu suntem în prezența unui subiect activ care să aibă calitatea de funcționar public/privat, administrator sau gestionar al sumelor de bani [art. 295 alin. (1) C. pen.].

19. Legea penală română nu poate fi aplicată în baza principiului realității:

a. dacă pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracțiunea săvârșită de un cetățean român în afara teritoriului țării este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață;

b. dacă infracțiunea săvârșită în afara teritoriului țării a fost comisă contra unui cetățean străin;

c. dacă infracțiunea săvârșită în afara teritoriului țării a fost comisă de un cetățean străin sau fără cetățenie, împotriva unui cetățean român.

Varianta a) este corectă. Legea română nu se va aplica în cazul acesta în baza principiului realității, ci în baza principiului personalității, reglementat la art. 9 alin. (1) C. pen.: „Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. ”

Varianta b) este corectă. Legea română nu se va aplica în baza principiului realității, ci potrivit principiului universalității. Conform art. 11 alin. (1) C. pen., „legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie…”.

Varianta c) este greșită în virtutea art. 10 alin. (1) C. pen., care prevede următoarele: „Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române. ”

20. Inculpatul a fost trimis în judecată, reținându-se că împotriva acestuia a formulat plângere penală fosta soție pentru abandon de familie, deoarece în perioada mai-august 2016, pe parcursul a 4 luni, acesta nu a achitat pensia de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea celor doi copii minori ai inculpatului, în vârstă de 11, respectiv 12 ani. Inculpatul a arătat și s-a dovedit că în cele 4 luni copiii au fost în grija sa, mama lor fiind plecată la muncă în străinătate. Față de această stare de fapt:

a. inculpatul răspunde pentru o singură infracțiune de abandon de familie în formă continuă;

b. inculpatul răspunde pentru două infracțiuni de abandon de familie;

c. inculpatul ar putea fi achitat, pentru că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Varianta a) este corectă. Inculpatul răspunde pentru o singură infracțiune de abandon de familie, în formă continuă, deoarece există unitate de rezoluție infracțională, unitate de subiect activ, elementul material al neîndeplinirii obligației de întreținere față de copiii minori prin neplata pensiei stabilite prin hotărâre judecătorească se prelungește pe o perioadă de 4 luni, păstrându-se unitatea elementului material până la momentul epuizării faptei. Implicit, varianta b) este greșită. Inculpatul nu va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, dată fiind obligația de plată a pensiei de întreținere pentru cei doi copii din considerentele expuse mai sus.

Varianta c) este corectă. Fapta de abandon de familie nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție a intenției directe sau indirecte. Totodată, luarea în grijă a copiilor minori pe perioada plecării mamei în străinătate conduce la ideea că latura subiectivă nu poate fi întregită de cerința relei-credințe. Preocuparea tatălui în acest sens exclude o eventuală pasivitate aptă a înlătura reaua-credință. Probarea eforturilor serioase și reale depuse de inculpat pe parcursul celor 4 luni în a asigura întreținerea copiilor poate conduce cu succes la pronunțarea unei soluții de achitare în baza argumentului că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. coroborat cu art. 396 alin. (5) C. pr. pen.].

De altfel, din circumstanțele prezentate, soluția de achitare este singura ce ar putea fi pronunțată în speță. Cât timp inculpatul a executat în natură obligația de întreținere nu i se putea pretinde în mod rezonabil să execute aceeași obligație și în echivalent.


[1] V. Cioclei, Drept penal. Partea Specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 301.

Subiecte de la examenul de admitere în profesia de avocat, pentru dobândirea calității de avocat stagiar. Sesiunea august 2018 was last modified: septembrie 10th, 2019 by Cristian Bălan
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter