Subiecte de la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și în magistratură. Sesiunea iulie-octombrie 2018

6 sept. 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 515

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Iresponsabilitatea autorului la săvârșirea infracțiunii de furt:

a. produce efecte și cu privire la fratele său, care l-a instigat să săvârșească fapta, știind că nu va putea fi tras la răspundere penală;

Conferintele lunii noiembrie
”

b. nu poate fi reținută, dacă s-a stabilit că acesta avea discernământul diminuat la momentul săvârșirii faptei;

c. înlătură răspunderea penală, chiar dacă lipsa discernământului a survenit ulterior săvârșirii faptei.

Varianta a) este greșită, deoarece iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate care produce efecte in personam, astfel că nu se va răsfrânge și asupra celorlalți participanți, în speță, asupra instigatorului. Acesta din urmă va răspunde pentru instigare la infracțiunea de furt. Art. 50 alin. (1) C. pen. prevede următoarele: „Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.”

Varianta b) este corectă. Cauza de neimputabilitate a iresponsabilității presupune anihilarea discernământului. În eventualitatea unei simple diminuări a acestuia, caracterul penal al faptei nu este înlăturat, acest aspect putând fi avut în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.

Varianta c) este greșită, deoarece lipsa discernământului trebuie să subziste în momentul săvârșirii faptei pentru a se reține incidența cauzei de neimputabilitate. Art. 28 C. pen. prevede următoarele: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.” Astfel, pentru ca iresponsabilitatea să producă efectul de înlăturare a răspunderii penale este necesară existență stării de incapacitate psihofizică în momentul săvârșirii faptei, și nu ulterior acestuia.

2. Potrivit actualului Cod penal, actele preparatorii:

a. nu se sancționează în nicio situație;

b. se sancționează doar când sunt asimilate tentativei;

c. se sancționează când sunt incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare.

Varianta c) este corectă. De regulă, actele preparatorii nu au relevanță penală. Se exceptează situațiile în care actele de pregătire sunt asimilate unei tentative pedepsibile ori constituie infracțiuni de sine stătătoare. De pildă, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și a consumului ilicit de droguri prevede următoarele: „Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la alin. (1).”

Varianta a) este greșită, existând excepții de la regula nepedepsirii actelor preparatorii, după cum am exemplificat anterior.

Varianta b) este greșită, deoarece se restrânge sfera excepțiilor doar la situația în care actele preparatorii sunt asimilate unei tentative pedepsibile.

3. Termenul de prescripție a răspunderii penale:

a. se întrerupe prin depunerea plângerii prealabile de către victima unei infracțiuni de viol simplu;

b. nu mai poate fi întrerupt, dacă a fost depășit cu încă o dată de la data săvârșirii faptei de violare de domiciliu;

c. își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Varianta a) este greșită. Art. 155 alin. (1) prevede următoarele: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.” Însă Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 297/2019, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „orice act de procedură” este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, stabilind totodată și că „prin necomunicarea către suspect sau inculpat a actelor procedurale întrerupătoare a cursului prescripției s-ar crea pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale și de aceea s-ar impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal”. Curtea conchide faptul că nu orice act de procedură este de natură a întrerupe cursul prescripției penale, ci doar cele care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, or, plângerea prealabilă nu se comunică suspectului sau inculpatului în cauză, drept pentru care nu ar putea avea efect întreruptiv de prescripție. De regulă, primul act de procedură ce se comunică în acest sens este ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspect (art. 307 C. pr. pen.).

Varianta b) este corectă. Art. 155 alin. (4) C. pen. reglementează efectele prescripției speciale: „Termenele prevăzute la art. 154 C. pen., dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.” Astfel, prescripția va produce efecte oricâte întreruperi ar avea loc, dacă termenul de prescripție prevăzut de lege a fost depășit cu încă o dată.

Varianta c) este corectă. Art. 156 alin. (2) C. pen. prevede următoarele: „Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.”

4. Împăcarea înlătură răspunderea penală atunci când:

a. acordul de voință al inculpatului X și al persoanei vătămate Y se exprimă în fața procurorului care cercetează furtul telefonului lui Y săvârșit de X în timp ce se afla în vizită la persoana vătămată Y, invitat de aceasta la cină;

b. persoana vătămată a unei infracțiuni de distrugere arată că nu mai are nicio pretenție de la inculpat, deoarece a despăgubit-o pentru spargerea geamurilor casei sale;

c. inculpatul prezintă instanței un înscris autentic din care rezultă că el și partea civilă s-au împăcat atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, pentru infracțiunea de șantaj pe care o comisese.

Împăcarea este posibilă doar în cazurile explicit prevăzute de lege pentru infracțiunile la care acțiunea penală se exercită din oficiu. Potrivit Deciziei RIL nr. 11/2019, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe săvârșită asupra unui membru de familie, prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) din Codul penal, atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încetarea procesului penal poate fi dispusă numai ca efect al retragerii plângerii prealabile, și nu ca efect al împăcării. Astfel, în celelalte cazuri, la infracțiunea de violență în familie, când acțiunea penală a fost exercitată din oficiu, împăcarea poate înlătura răspunderea penală, indiferent dacă legea prevedea obligativitatea formulării plângerii prealabile pentru respectiva infracțiune.

Varianta a) este corectă. Art. 231 alin. (2) C. pen. prevede următoarele: „În cazul faptelor prevăzute la art. 228 C. pen., art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) C. pen. și art. 230 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.” Infracțiunea de furt este reglementată de art. 228 C. pen.

Varianta b) este greșită, legea neprevăzând în mod expres posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de distrugere.

Varianta c) este greșită, legea neprevăzând în mod expres posibilitatea împăcării în cazul infracțiunii de șantaj.

5. Primul termen al recidivei poate consta într-o condamnare:

a. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de ucidere din culpă;

b. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracțiunea de lovire și alte violențe, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere;

c. la o pedeapsă de 13 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune, care s-a considerat executată prin deducerea arestului preventiv.

Art. 41 alin. (1) C. pen. prevede următoarele: „Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.”

Astfel, varianta a) este greșită, recidiva nefiind incidentă în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă.

Varianta b) este greșită, deoarece primul termen al recidivei trebuie să constea într-o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, nu de cel puțin 1 an.

În ceea ce privește varianta c), aceasta este corectă. Chiar dacă a fost doar considerată ca executată, condamnarea la 13 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune întrunește condițiile primului termen al recidivei.

6. Termenul de reabilitare de drept începe să curgă de la data:

a. rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere;

b. executării pedepsei de 1 an închisoare pentru infracțiunea de uz de fals;

c. la care executarea pedepsei amenzii s-a prescris.

Varianta a) este greșită. În cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, termenul de reabilitare de drept începe să curgă de la data împlinirii termenului de supraveghere [art. 167 alin. (4) C. pen.].

Potrivit art. 167 C. pen., care reglementează calculul termenului de reabilitare, termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 C. pen. (reabilitarea de drept, respectiv reabilitarea judecătorească) se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Astfel, variantele b) și c) sunt corecte.

7. Sunt incidente dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei atunci când:

a. limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită este mai mică decât cuantumul pedepsei pe care o execută condamnatul;

b. legea nouă nu mai incriminează fapta în modalitatea concretă în care a fost comisă;

c. legea nouă prevede obligativitatea introducerii plângerii prealabile drept condiție pentru tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea sub imperiul legii vechi.

Varianta a) este greșită. Pentru a fi incidente dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, este necesar să nu se pronunțe o hotărâre definitivă de condamnare. Or, în speță, condamnatul se află în executarea unei pedepse aplicate în baza unei hotărâri de condamnare definitive, drept pentru care nu ar putea beneficia de aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., ci, eventual, de cele ale art. 6 C. pen.

Varianta b) este greșită. Legea penală mai favorabilă nu se aplică faptelor dezincriminate, întrucât una dintre condițiile pentru a ne afla sub incidența art. 5 C. pen. este ca toate legile succesive să incrimineze fapta comisă. Dacă legea nouă nu mai incriminează fapta concretă comisă, se vor aplica dispozițiile art. 4 referitoare la legea de dezincriminare, și nu cele ale art. 5 C. pen.

Varianta c) este corectă. Dispozițiile legii penale mai favorabile se vor aplica și atunci când legile succesive conțin reglementări mai favorabile sub aspectul altor instituții în raport de care se angajează răspunderea penală, nu doar al condițiilor de sancționare, al individualizării pedepselor sau a executării lor ori al tratamentului sancționator.

8. Infracțiunea se săvârșește în forma tentativei atunci când:

a. făptuitorul țintește pieptul victimei cu o armă, dar, din cauza emoției, nu o nimerește în momentul în care execută focul;

b. studentul promite unui profesor că îi va da o sumă de bani pentru promovarea unui examen, dar ulterior nu îi mai remite banii, considerând că răspunsul dat la examinare era suficient de argumentat pentru obținerea unei note de trecere;

c. făptuitorul amenință victima că o să o lovească, dar nu a mai reușit, fiindcă victima a fugit.

Varianta a) este corectă. Potrivit art. 32 alin. (1) C. pen., „tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.” În speță, executarea nu și-a produs efectul din cauza stării de emoție sub imperiul căreia se afla făptuitorul, astfel că tentativa este pedepsibilă.

Varianta b) este greșită. Infracțiunea de dare de mită (art. 290 C. pen.), fiind o infracțiune de consumare anticipată, s-a consumat în momentul emiterii promisiunii de bani de student către profesor. Astfel, fapta este pedepsibilă în formă consumată.

Varianta c) este greșită. Infracțiunea de amenințare este pedepsibilă în formă consumată. Neaplicarea loviturilor nu are influență asupra reținerii infracțiunii de amenințare, producerea stării de temere realizându-se în momentul exercitării propriu-zise a amenințării.

 

9. Suntem în prezența infracțiunii continuate atunci când actele materiale se săvârșesc în următoarele circumstanțe:

a. la interval de câteva zile, inculpatul, șofer profesionist, din cauza neacordării priorității la trecerea de pietoni, a produs două accidente de circulație, soldate cu vătămarea a trei persoane (una în primul accident și altele două în cel de-al doilea accident);

b. în cursul aceleiași zile, inculpatul a pătruns și a sustras bunuri din două apartamente situate în blocuri de pe aceeași stradă, după ce s-a asigurat că proprietarii nu sunt acasă, dar nu a mai reușit să ajungă la cea de-a treia locuință vizată, deoarece, la părăsirea celui de-al doilea apartament, a fost surprins de un vecin, care a reușit să îl imobilizeze, deși inculpatul l-a lovit de mai multe ori pentru a-și asigura scăparea;

c. casiera unui magazin și-a propus să sustragă din casa de marcat, la închiderea magazinului, orice sumă de bani care era în plus, ceea ce face timp de o săptămână, sustrăgând de 4 ori sume de bani, până când a fost surprinsă de un alt angajat al magazinului.

Varianta a) este greșită. Infracțiunea a fost săvârșită cu forma de vinovăție a culpei, ceea ce împiedică reținerea unității de rezoluție infracțională, sedimentată pe intenție directă sau indirectă.

Varianta b) este greșită. Nu se poate reține unitate de conținut, întrucât cele două fapte nu întrunesc conținutul aceleiași infracțiuni. Prima faptă reprezintă furt în varianta simplă, iar cea de-a doua întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie săvârșită în modalitatea întrebuințării de violențe în vederea asigurării scăpării.

Varianta c) este corectă. Sunt întrunite condițiile pentru a reține o infracțiune continuată – fapta a fost săvârșită de același subiect activ, casiera, în baza aceleiași rezoluții infracționale, aceasta având reprezentarea ansamblului activității infracționale, dorind să realizeze cu intenție conținutul aceleiași infracțiuni (în speță, delapidare), întrunindu-se astfel și unitatea de conținut a faptelor ce au fost realizate la diferite intervale de timp (de 4 ori în interval de o săptămână).

10. Sancționarea unui concurs de infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepse de 2 ani, 3 ani și, respectiv, 4 ani închisoare se va face astfel:

a. se va aplica pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care va adăuga 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare, în total inculpatul urmând să execute 5 ani închisoare, atunci când pedeapsa de 2 ani închisoare a fost grațiată total;

b. se va aplica pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care va adăuga 1/3 din pedeapsa de 2 ani închisoare, în total inculpatul urmând să execute 3 ani și 8 luni închisoare, atunci când instanța de apel a luat act de retragerea plângerii de către persoana vătămată, victimă a infracțiunii de viol, pentru care instanța de fond aplicase pedeapsa de 4 ani închisoare;

c. vor fi cumulate cele trei pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare.

Varianta a) este corectă. Instanța va face aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.: „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: (…) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”, „potrivit sistemului cumului juridic cu spor obligatoriu și fix”[1].

Varianta b) este corectă. Art. 158 prevede următoarele: „Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive” și are drept efect înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale era condiționată de introducerea plângerii prealabile. Modificarea soluției de instanța de apel prin dispunerea încetării procesului penal pentru infracțiunea de viol ca urmare a retragerii plângerii prealabile [art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen.] va avea ca urmare neluarea în considerare la calculul rezultantei a pedepsei aplicate de instanța de fond pentru această infracțiune. Rămân incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b). C. pen.

Varianta c) este greșită, luând în considerare cele enunțate anterior.

11. Complicele la săvârșirea unei infracțiuni de omor:

a. se pedepsește între limite de pedeapsă mai reduse decât cele ale instigatorului, deoarece complicitatea este o formă de participație mai puțin gravă în raport cu instigarea;

b. nu se pedepsește dacă se constată că X, căruia i-a dat un pistol ca să își ucidă vecinul, nu a mai comis fapta, deoarece X a pierdut pistolul înainte de a începe comiterea ei;

c. poate primi o pedeapsă mai mică decât autorul, chiar și în cazul în care complicele este și recidivist.

Varianta a) este greșită. Potrivit art. 49 C. pen., „coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 74.” Regimul sancționator al participanților pornește de la reguli comune.

Varianta b) este corectă. Fapta săvârșită de X a rămas în faza actelor de pregătire, neincriminate drept infracțiuni de sine stătătoare ori tentativă pedepsibilă din cauza unei imposibilități materiale de punere în executare a intenției de a săvârși infracțiunea. Pentru ca X să poată fi tras la răspundere în calitate de complice, este necesar ca autorul să fi săvârșit cel puțin o tentativă pedepsibilă la infracțiunea de omor, nu doar acte de pregătire.

Varianta c) este corectă. Instanța va face aplicarea art. 49 C. pen. Se aplică sistemul parității pedepselor, cu mențiunea că se va lua în considerare la individualizarea pedepsei starea de agravare a recidivei pentru complice.

12. Infracțiunea de hărțuire:

a. nu se poate reține atunci când este comisă între soți;

b. se poate reține în concurs cu infracțiunea de violare de domiciliu, cu privire la același subiect pasiv;

c. se poate reține în sarcina făptuitorului chiar și atunci când acțiunile sale sunt de natură a cauza o stare de temere persoanei urmărite în mod repetat, lucru care nu s-a produs, deoarece victima este o persoană care nu se teme de nimic.

Varianta a) este greșită. Subiectul activ al infracțiunii de hărțuire poate fi orice persoană cu capacitate penală, iar în cazul subiectului pasiv orice persoană fizică în viață. Lipsa cerinței unui subiect activ/pasiv calificat implică posibilitatea realizării infracțiunii de hărțuire inclusiv între soți.

Varianta b) este corectă. Se poate reține infracțiunea de hărțuire în concurs cu infracțiunea de violare de domiciliu împotriva aceluiași subiect pasiv când se realizează în modalitatea efectuării de apeluri telefonice sau comunicării prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere persoanei, ori în modalitatea urmăririi repetate, fără drept sau fără interes legitim, ori a supravegherii locuinței, dar fără a pătrunde în lipsa unui drept. Concursul poate exista având în vedere conținutul constitutiv distinct al infracțiunilor și, totodată, imposibilitatea materială de absorbție în una dintre modalitățile amintite.

Varianta c) este greșită. Infracțiunea de hărțuire este o infracțiune de pericol concret, consumându-se în momentul producerii stării de pericol pentru libertatea psihică a persoanei. Neproducerea temerii conduce la imposibilitatea reținerii infracțiunii de hărțuire.

13. Infracțiunea de favorizare a făptuitorului:

a. se poate reține în concurs cu infracțiunea de omor calificat săvârșit în scopul sustragerii pe altul de la tragerea la răspundere penală;

b. se poate comite cu intenție depășită;

c. nu se poate reține niciodată în concurs cu o altă infracțiune de favorizare a făptuitorului, atunci când X favorizează în repetate rânduri aceeași persoană.

Varianta a) este corectă. Omorul calificat săvârșit în scopul sustragerii pe altul de la tragerea la răspundere penală privește sustragerea de la urmărire penală în cazul infracțiunilor flagrante, de la aducerea cu mandat la organele de urmărire penală, precum și sustragerea de la activitatea de urmărire penală, de la procedura de arestare preventivă/arest la domiciliu, sustragerea de la judecata în primă instanță ori în căile de atac. Se observă că nu există identitate de conținut între omorul calificat săvârșit în scopul sustragerii pe altul de la tragerea la răspundere penală și favorizarea făptuitorului, această din urmă infracțiune putând fi săvârșită și în alte modalități, nu în mod necesar în ajutorul dat făptuitorului pentru a se sustrage de la tragerea la răspunderea penală. De exemplu, aceeași persoană poate, în cadrul ajutorului dat altuia pentru sustragerea de la răspundere penală, să ajute făptuitorul să distrugă pistolul folosit la săvârșirea infracțiunii (ce poate fi folosit în viitorul proces ca mijloc material de probă, săvârșind infracțiunea de favorizare a făptuitorului) și într-o altă împrejurare să ucidă persoana care punea în executare un mandat de arestare preventivă față de cel pentru care a distrus mijloacele de probă.

Varianta b) este greșită. Infracțiunea de favorizare a făptuitorului se săvârșește cu forma de vinovăție a intenției, directă sau indirectă. Fapta trebuie să fie comisă în vreunul din scopurile alternative reglementate de lege – al împiedicării sau îngreunării – fie a cercetărilor într-o cauză penală, fie a tragerii la răspundere penală ori a executării unei pedepse, a executării unei măsuri preventive privative de libertate, a executării unei măsuri educative privative de libertate. Făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea activității infracționale în realizarea scopului, starea de pericol pentru înfăptuirea actului de justiție penală neproducându-se din culpă, ci prevăzând și urmărind ori acceptând indiferent producerea ei de către făptuitor.

Varianta c) este greșită. Favorizarea reprezintă ajutorul dat de către o persoană la săvârșirea unei infracțiuni, însă nu reprezintă o formă de participație, deoarece ajutorul favorizatorului este dat ulterior consumării infracțiunii. În speță, varianta este greșită, deoarece este posibil ca favorizatorul să ajute aceeași persoană, care, la diferite intervale de timp, săvârșește mai multe infracțiuni cu sau fără legătură între ele. Astfel, când favorizatorul ajută în repetate rânduri aceeași persoană, care, la diferite intervale de timp, săvârșește mai multe infracțiuni cu sau fără legătură între ele, se vor reține mai multe infracțiuni de favorizare a făptuitorului în concurs.

 

14. Infracțiunea de viol:

a. se poate reține în sarcina autorului chiar și atunci când actul de penetrare vaginală nu s-a realizat prin constrângerea victimei;

b. se va reține întotdeauna în concurs cu infracțiunea de șantaj, atunci când X o amenință pe victimă să întrețină un raport sexual firesc;

c. se va reține întotdeauna, atunci când consimțământul victimei cu privire la raportul sexual este viciat din orice motiv.

Varianta a) este corectă. Violul se poate săvârși, potrivit art. 218 C. pen., în următoarele modalități alternative – „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare”, constrângerea, astfel, nefiind unica posibilitate de comitere a infracțiunii.

Varianta b) este greșită. Infracțiunea de viol nu va fi reținută întotdeauna în concurs cu infracțiunea de șantaj dacă suntem în prezența unei simple amenințări exercitate asupra victimei în scopul întreținerii unui raport sexual firesc. Așa cum s-a stabilit în doctrină, „diferența dintre viol și șantaj este, în primul rând, legată de concomitența sau nu a actului de constrângere cu cel al agresării sexuale a victimei”.[2] Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie situația în care autorul amenință cu moartea victima în eventualitatea în care aceasta nu se va prezenta peste 2 zile într-un anumit loc, indicat de autor, pentru a realiza un act sexual cu acesta. Fapta va fi încadrată pe infracțiunea de șantaj, indiferent dacă ulterior victima va realiza sau nu conduita sexuală cu care a fost constrânsă.

Varianta c) este greșită. Vicierea consimțământului prin orice modalitate nu presupune în mod necesar imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Acest aspect trebuie analizat în concret, în raport de vârsta celor două persoane, pregătirea profesională, experiența și alte aspecte similare. De exemplu, un minor în vârstă de 13 ani, chiar aflat sub influența băuturilor alcoolice, poate avea consimțământul viciat când consimte să întrețină un raport sexual cu un alt minor de aceeași vârstă, de asemenea, aflat la rându-i sub influența băuturilor alcoolice. În acest caz nu poate fi vorba despre săvârșirea unei infracțiuni de viol.

15. Infracțiunea de nedenunțare:

a. se poate reține în sarcina celui care nu denunță o infracțiune de ucidere la cererea victimei;

b. se va reține întotdeauna în concurs ideal cu infracțiunea de favorizare a făptuitorului, întrucât orice nedenunțare este un act de favorizare;

c. se poate reține în sarcina celui care nu denunță o infracțiune de tâlhărie calificată.

Varianta a) este corectă. Potrivit art. 266 C. pen., nedenunțarea reprezintă „fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile”, astfel că infracțiunea de ucidere la cererea victimei se încadrează în categoria faptelor prevăzute de legea penală a căror omisiune de încunoștințare poate atrage săvârșirea infracțiunii de nedenunțare.

Varianta b) este greșită. Dacă o persoană nu denunță săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile enunțate anterior și comite deopotrivă și acte de favorizare a făptuitorului, se va reține numai infracțiunea de favorizare a făptuitorului. Infracțiunea de nedenunțare va fi absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii de favorizare a făptuitorului.

Varianta c) este greșită. Tâlhăria calificată nu se încadrează în categoria faptelor prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane. În acest sens, art. 234 C. pen. reglementează tâlhăria calificată ca fiind săvârșită în următoarele împrejurări: a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calități oficiale; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopții; e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional. Alin. (1) nu limitează valoarea socială lezată la viața persoanei ori la relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață, iar obiectul juridic identificat în alin. (3) al aceluiași articol, în cazul tâlhăriei calificate care a avut ca urmare vătămarea corporală, este integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu aceasta.

16. Infracțiunea de abuz de încredere:

a. se va reține în concurs cu infracțiunea de fals în declarații în sarcina lui X, care, după ce a vândut unui terț un autoturism pe care îl deținea în baza unui contract de leasing, a declarat în scris în fața societății de leasing cu capital privat că autoturismul a fost, de fapt, furat;

b. se poate reține în concurs ideal cu infracțiunea de distrugere;

c. se va reține întotdeauna în concurs cu infracțiunea de înșelăciune, atunci când fapta este comisă în modalitatea dispunerii pe nedrept de un bun mobil.

Varianta a) este greșită. Abuzul de încredere a fost săvârșit în modalitatea alternativă a dispunerii pe nedrept de bunul mobil, autoturismul, încredințat în baza contractului de leasing. Elementul material s-a obiectivat prin încheierea fără drept de acte juridice de dispoziție, în speță – vânzarea. Potrivit art. 326 C. pen., falsul în declarații constituie declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe. În situația prezentată, societatea de leasing cu capital privat nu se încadrează pe art. 175 C. pen., din care, coroborat cu art. 326 C. pen., se naște concluzia că falsul în declarații se realizează în fața funcționarului public.

Varianta b) este corectă. Infracțiunea de abuz de încredere se poate reține în concurs ideal cu infracțiunea de distrugere. Practic, este posibilă comiterea unei singure acțiuni/inacțiuni care, față de urmările pe care le-a produs, să întrunească simultan atât conținutul constitutiv al abuzului de încredere, cât și al distrugerii. De pildă, fapta unei persoane care primește în baza unei convenții un obiect de mobilier cu scopul de a-l vopsi, urmând ca la terminarea lucrării să i se achite valoarea lucrării, și care dispune pe nedrept de acel obiect de mobilier, săvârșind ilicit un act de dispoziție materială asupra lui, afectându-i integritatea materială total și piesele sale componente, reprezintă două fapte, aflate în concurs ideal: abuz de încredere și distrugere.

Varianta c) este greșită. Săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere în modalitatea dispunerii pe nedrept nu va intra întotdeauna în concurs cu infracțiunea de înșelăciune, întrucât dispunerea pe nedrept nu presupune în mod necesar inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, pricinuindu-se o pagubă. De exemplu, o persoană încredințează un autoturism vechi, de colecție, unui mecanic, în baza unei convenții, în vederea reparării motorului, însă acesta îl transformă radical, vopsindu-l, adăugându-i un set nou de jante, modificându-i farurile cu ajutorul unui sistem de lumini și neoane. Abuzul de încredere a fost săvârșit în modalitatea dispunerii pe nedrept prin transformare, fără a se pune problema incidenței infracțiunii de înșelăciune.

 

17. Infracțiunea de tâlhărie:

a. se va reține în sarcina lui X, care, după ce a furat un frigider, revine a doua zi și șterge urmele infracțiunii de furt și, fiind surprins de persoana vătămată, o îmbrâncește și fuge;

b. se va reține în forma complicității în sarcina lui X, care îi aplică o lovitură lui Y pentru a-l ajuta astfel pe Z să-i sustragă lui Y telefonul mobil;

c. săvârșită în modalitatea tâlhăriei calificate de către o persoană travestită se poate reține în formă continuată.

Varianta a) este greșită. Furtul frigiderului nu a fost imediat urmat de aplicarea loviturilor și a violențelor în forma îmbrâncelii pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, această activitate ilicită realizându-se în baza unei rezoluții infracționale distincte, la interval de o zi. Nu se poate vorbi de existența unei unități legale de infracțiune, și anume tâlhăria, ci de o infracțiune de furt săvârșită în ziua precedentă celei în care s-a săvârșit infracțiunea de loviri sau alte violențe.

Varianta b) este greșită. X va răspunde în forma coautoratului la infracțiunea de tâlhărie, și nu a complicității, dat fiind caracterul esențial al contribuției sale la săvârșirea faptei și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Se observă unitatea de acțiune a autorilor care acționează în baza aceleiași rezoluții infracționale, urmărind un scop comun, sustragerea telefonului mobil. Loviturile au fost aplicate tocmai în considerarea atingerii acestui obiectiv infracțional însușit atât de X, cât și de Z.

Varianta c) este corectă. Fapta se încadrează pe art. 234 alin. (1) lit. c) C. pen. – tâlhăria săvârșită de către o persoană travestită este tâlhărie calificată și poate fi săvârșită în formă continuată – de pildă, se poate avea în vedere situația în care o persoană travestită, la diferite intervale de timp, pe o rază de câțiva km, smulge lănțișoarele de la gâtul unor persoane aflate în trecere pe stradă.

18. Infracțiunea de purtare abuzivă săvârșită de un polițist:

a. este o infracțiune complexă care poate absorbi infracțiunea de vătămare corporală;

b. se va reține și atunci când X, supărat pe un coleg, Y, care refuzase să îi restituie bicicleta împrumutată, întocmește în fals un înscris care conține expresii jignitoare la adresa lui Y, îl semnează cu numele șefului lui Y și apoi îl pune pe biroul acestuia din urmă, ca să îl poată citi;

c. se poate reține în concurs cu infracțiunea de complicitate la înșelăciune.

Varianta a) este greșită. Potrivit art. 296 alin. (2) C. pen., amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1), mai precis, față de o persoană, de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu face trimitere și la infracțiunea de vătămare corporală. Absorbția poate opera în varianta agravată prevăzută la alin. (2) doar cu privire la amenințare ori loviri sau alte violențe, nu și în legătură cu vătămarea corporală. Săvârșirea celei din urmă infracțiuni va atrage reținerea unui concurs de infracțiuni – purtare abuzivă, respectiv vătămare corporală.

Varianta b) este greșită. Nu se poate reține infracțiunea de purtare abuzivă în sarcina lui X, deoarece făptuitorul nu a comis fapta în exercitarea atribuțiilor de serviciu stabilite potrivit fișei postului ori reglementărilor în domeniu.

Varianta c) este corectă. Infracțiunea de purtare abuzivă poate fi reținută în concurs cu infracțiunea de complicitate la înșelăciune. De pildă, fapta persoanei care este de profesie designer de interior și care ajută un prieten să vândă un apartament, promovându-l, în legătură cu care acesta din urmă pretinde că are calitatea de proprietar (designerul cunoscând acest fapt mincinos susținut de prietenul său) și care, cu această ocazie, întrebuințează expresii jignitoare față de cumpărător (sosit pentru a viziona imobilul), în timp ce se afla în respectivul apartament și făcea schițele mobilierului, întrucât cumpărătorul a decis cu întârziere să-și manifeste opțiunea de a achiziționa acel apartament, reprezintă un concurs de infracțiuni: purtare abuzivă, respectiv complicitate la înșelăciune (art. 296 C. pen., art. 244 C. pen.).

19. Infracțiunea de omor calificat:

a. se va reține întotdeauna atunci când X administrează o substanță victimei pentru a o pune în imposibilitatea de a se apăra, în scopul realizării unui raport sexual cu aceasta, iar victima decedează din cauza unei reacții alergice la substanța administrată;

b. se poate reține în formă de tentativă în concurs cu infracțiunea de viol în formă consumată, chiar dacă cele două infracțiuni sunt comise asupra aceluiași subiect pasiv și în aceeași împrejurare;

c. în varianta omorului comis de o persoană care a mai comis un omor, se reține și atunci când prima faptă constă într-o tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei.

Varianta a) este greșită. Administrarea substanței, despre care speța nu oferă date cum că ar fi fost letală, a fost exercitată pentru a înlesni violul săvârșit în modalitatea punerii în imposibilitate de se apăra ori de a-și exprima voința. Făptuitorul nu a acționat cu intenția de a omorî victima, astfel că nu se poate reține incidența omorului calificat săvârșit pentru a înlesni comiterea infracțiunii de viol. Decesul s-a produs în urma unei reacții alergice a substanței injectate, rezultând faptul că, în mod normal, aceasta nu ar fi fost aptă să provoace moartea persoanei. În sarcina persoanei s-ar putea reține loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori, dacă violul a avut loc, viol urmat de moartea victimei.

Varianta b) este corectă. Infracțiunea de tentativă la omor calificat poate fi săvârșită în concurs cu viol în formă consumată asupra aceluiași subiect pasiv, în aceeași împrejurare. De pildă, făptuitorul violează victima și, ulterior, cunoscând starea de graviditate a acesteia, încearcă să o omoare prin aplicarea de multiple lovituri cu un scaun în zona capului.

Varianta c) este greșită. Pentru a fi în prezența circumstanței în care o persoană a săvârșit un omor calificat ca urmare a faptului că a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor, sunt avute în vedere infracțiunile de omor, omor calificat ori o altă infracțiune complexă care absoarbe omorul ori omorul calificat, fie în forma tentativei, fie ca infracțiune consumată. Infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei (de pildă, tâlhărie urmată de moartea victimei, viol urmat de moartea victimei) nu se încadrează în această categorie, întrucât latura subiectivă a omorului calificat presupune săvârșirea infracțiunii cu intenție directă sau indirectă, nu și intenție depășită, drept pentru care rezultatul nu se poate produce din culpă.

20. X, medic la un spital de stat, a efectuat asupra lui Y o intervenție chirurgicală. La scurt timp după această intervenție chirurgicală, X a ieșit la pensie. Pentru a-l recompensa pentru modul în care l-a tratat ca pacient, Y i-a remis lui X suma de 1.000 de euro. X a primit suma de 1.000 de euro și i-a spus lui Y că o va dona spitalului în care a lucrat, fapt ce s-a și întâmplat ulterior. În aceste condiții, X:

a. nu va răspunde pentru infracțiunea de trafic de influență;

b. ar putea răspunde pentru infracțiunea de luare de mită în forma acceptării promisiunii, dacă între X și Y a existat o înțelegere în acest sens, anterioară pensionării sale;

c. va răspunde pentru infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece acesta a primit o sumă de bani în legătură cu exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Varianta a) este corectă. Nu sunt întrunite elementele constitutive pentru ca X să răspundă pentru infracțiunea de trafic de influență, al cărei element material constă în „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri” [art. 291 alin. (1) C. pen.].

Varianta b) este corectă. Infracțiunea de luare de mită ar putea fi reținută în ipoteza acceptării promisiunii de bani anterior pensionării, deoarece medicul trebuia să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu pentru ca acceptarea promisiunii să vizeze „îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri” [art. 289 alin. (1) C. pen.].

Varianta c) este greșită. Abuzul în serviciu vizează neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzând o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei. Or, în speță, nu se pune problema unui rezultat păgubitor sau a unei vătămări, ci, dimpotrivă, a recompensei pentru îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale medicului.

21. X a sustras un telefon mobil de la Y în scopul de a efectua două convorbiri telefonice scurte. Observând actul de sustragere, Y l-a urmărit pe X câțiva metri și a încercat să-și ia înapoi telefonul mobil din buzunarul lui X. Acesta a ripostat cu o lovitură de pumn în zona feței, moment în care Y s-a dezechilibrat, s-a lovit la cap și a decedat. X va răspunde pentru:

a. un concurs între infracțiunea de furt de folosință și infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei;

b. un concurs între infracțiunea de furt de folosință și lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte;

c. pentru infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei.

Fapta lui X de a sustrage telefonul mobil de la Y poate fi încadrată la infracțiunea de furt simplu, întrucât furtul în scop de folosință are un obiect material special – alin. (1) al art. 230 C. pen. are în vedere vehiculele (O.U.G. nr. 195/2002 definește noțiunea de „vehicul” în art. 6 pct. 25 drept „sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări”), iar alin. (2) privește varianta asimilată – „folosirea fără drept a terminalului de comunicații ale altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea”, prin asimilarea impulsurilor utilizate în comunicații cu energia care are o valoare economică. Un al doilea argument pentru care fapta nu poate fi încadrată în infracțiunea de furt în scop de folosință este lipsa intenției de a abandona ori restitui bunul ulterior utilizării acestuia, din datele speței rezultând că sustragerea a fost săvârșită în scopul însușirii pe nedrept. În speță, furtul a fost urmat de întrebuințarea de violențe pentru păstrarea bunului furat, drept pentru care fapta se încadrează pe infracțiunea complexă de tâlhărie. Făptuitorul nu a urmărit uciderea cu intenție a victimei, rezultatul mai grav s-a produs din culpă, astfel că tâlhăria a fost săvârșită în varianta agravată, având ca urmare moartea victimei (art. 236 C. pen.).

Având în vedere cele enunțate, variantele a) și b) sunt greșite, iar varianta c) este corectă.

22. Infracțiunea de corupere sexuală a minorilor se poate reține:

a. și atunci când persoana vătămată a împlinit vârsta de 13 ani și făptuitorul are vârsta de 17 ani;

b. și atunci când un major îl constrânge pe un minor în vârstă de 13 ani să asiste la acte cu caracter exhibiționist;

c. în concurs cu infracțiunea de racolare a minorilor în scop sexual.

Art. 221 C. pen. impune condiția neîmplinirii vârstei de 13 ani de către minor pentru a ne afla sub incidența infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, astfel că variantele a) și b) sunt greșite.

Varianta c) este corectă. Infracțiunea de corupere sexuală a minorilor poate intra în concurs cu infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale. Pentru a ilustra această situație, poate fi avută în vedere fapta unei persoane majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească în scopul comiterii unui raport sexual, precum și punerea la dispoziția acestuia, cu aceeași ocazie, de materiale cu caracter pornografic.

23. Infracțiunea de ucidere din culpă:

a. se va reține în formă agravată în sarcina medicului X, care, cu prilejul efectuării unei intervenții chirurgicale, pentru a se răzbuna pe Y, fosta sa amantă, lasă în corpul acesteia un pansament, Y decedând o săptămână mai târziu ca urmare a infecției generate de pansament;

b. este imprescriptibilă, deoarece este o infracțiune care are ca urmare moartea victimei;

c. se poate reține chiar dacă victima a contribuit alături de autor la producerea decesului său.

Varianta a) este greșită. Fapta medicului nu poate fi încadrată pe infracțiunea de ucidere din culpă, întrucât plasarea pansamentului a fost realizată cu o intenție calificată prin scop. Poziția subiectivă a făptuitorului nu a fost caracterizată de culpă, ci, profitând de exercitarea profesiei sale, a acționat urmărind și prevăzând rezultatul ce avea să se producă împotriva fostei amante, mobilul infracțiunii fiind răzbunarea.

În considerarea pregătirii profesionale a acestuia, nu s-ar admite nici măcar o eventuală acceptare indiferentă a rezultatului.

Varianta b) este greșită. Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 C. pen. (omor, respectiv omor calificat) și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Astfel, infracțiunea de ucidere din culpă, dată fiind forma de vinovăție cu care este săvârșită, și anume culpa, nu este imprescriptibilă.

Varianta c) este corectă. Infracțiunea de ucidere din culpă poate fi reținută chiar și în ipoteza culpei comune, rezultatul fiind urmarea activității culpabile atât a făptuitorului, cât și a persoanei vătămate. Acest aspect va fi luat în calcul la individualizarea pedepsei pentru autor. De pildă, fapta șoferului de a ucide o persoană care traversa printr-un loc neautorizat prin pierderea controlului asupra direcției de deplasare, neadaptând viteza corespunzător, reprezintă ucidere din culpă. La individualizarea pedepsei se va lua în considerare și culpa persoanei vătămate de a traversa neregulamentar.

24. Infracțiunea de lipsire de libertate:

a. poate fi comisă în formă continuată de o persoană juridică în calitate de autor;

b. se va reține în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală în ipoteza în care, ca urmare a condițiilor în care a fost ținută victima, viața acesteia este pusă în pericol, fără a se produce și alte urmări;

c. nu se va putea absorbi în conținutul infracțiunii de tâlhărie, deoarece cele două infracțiuni protejează valori sociale diferite.

Varianta a) este corectă. Lipsirea de libertate în mod ilegal nu are un subiect activ calificat, ea poate fi săvârșită atât de persoana fizică, cât și de persoana juridică, participația fiind posibilă în toate formele. De exemplu, în cazul unui club de noapte ce se ocupă și cu activități ilegale de proxenetism, unul dintre manageri închide într-o încăpere a clubului respectiv pentru câteva zile o persoană de sex feminin, fără a fi îndeplinite condițiile reținerii altei infracțiuni (de exemplu, trafic de persoane). Făptuitorul a acționat în numele și pe seama persoanei juridice, angajându-se răspunderea penală a acesteia din urmă pentru lipsirea de libertate în mod ilegal.

Varianta b) este greșită. Lipsirea de libertate în mod ilegal nu va fi reținută în concurs cu vătămarea corporală în circumstanța punerii în primejdie a vieții victimei, întrucât din datele speței rezultă că pericolul a fost urmarea inerentă a consumării infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Aceasta din urmă s-ar putea reține în concurs cu vătămarea corporală doar dacă punerea în pericol a vieții persoanei ar fi fost rezultatul loviturilor ori violențelor exercitate. În absența acestora ori a unei legături de cauzalitate între aplicarea lor și starea de pericol nu se poate vorbi despre incidența infracțiunii de vătămare corporală. Lipsa reținerii altor urmări, în concret, a leziunilor, conduce la ideea unei infracțiuni unice de lipsire de libertate în mod ilegal în variantă agravată [art. 205 alin. (3) lit. c) C. pen.].

Varianta c) este greșită. Infracțiunea de lipsire de libertate poate fi absorbită în infracțiunea de tâlhărie. Obiectul juridic al infracțiunii de tâlhărie este unul special complex, cel principal fiind reprezentat de relațiile sociale referitoare la posesia sau detenția bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane, iar cel secundar se referă la libertatea fizică sau psihică, integritatea corporală și sănătatea sau viața persoanei. Obiectul juridic al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal îl reprezintă libertatea fizică de acțiune, de mișcare și deplasare a persoanei; în cazul variantelor agravate, există și un obiect juridic adiacent, care constă în sănătatea sau viața persoanei. Astfel, se observă că, dintr-o anumită perspectivă, valorile sociale protejate se pot intersecta. De exemplu, punerea victimei în neputința de a se apăra prin legarea acesteia de un copac în scopul sustragerii unor bunuri de valoare pe care le avea asupra sa constituie infracțiunea de tâlhărie. Lipsirea de libertate în mod ilegal va fi absorbită în aceasta, ea fiind săvârșită în vederea înlesnirii sustragerii. Pentru a fi absorbită, infracțiunea de lipsire de libertate nu trebuie să depășească limitele necesare sustragerii bunurilor și asigurării scăpării făptuitorului, în caz contrar reținându-se în concurs cu infracțiunea de tâlhărie.

25. Infracțiunea de ultraj judiciar:

a. se poate comite de către un magistrat;

b. nu se poate reține niciodată atunci când victima este un judecător care este lovit în timp ce se afla în vacanță pe pârtia de schi;

c. se sancționează între aceleași limite de pedeapsă, indiferent dacă infracțiunea absorbită este omorul simplu sau omorul calificat.

Varianta a) este corectă. Ultrajul judiciar nu are un subiect activ calificat, fapta putând fi comisă atât de o persoană fizică, cât și de una juridică, ci doar un subiect pasiv circumstanțiat (judecător, procuror, avocat).

Varianta b) este greșită. S-ar putea reține infracțiunea de ultraj judiciar împotriva unui judecător aflat pe pârtie la schi dacă a fost săvârșită în scop de intimidare sau răzbunare în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu [art. 279 alin. (2) C. pen.]. Astfel, nu este necesar ca judecătorul să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Varianta c) este greșită. Ultrajul judiciar se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care se raportează, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate [art. 279 alin. (1) C. pen.]. Pedeapsa prevăzută de lege pentru omor este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru omorul calificat este detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 și interzicerea exercitării unor drepturi. Prin urmare, ultrajul judiciar nu se va sancționa între aceleași limite de pedeapsă dacă se raportează la infracțiunea de omor simplu sau omor calificat.


[1] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 325.

[2] S. Bogdan, D.A. Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 241.

Subiecte de la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și în magistratură. Sesiunea iulie-octombrie 2018 was last modified: septembrie 9th, 2019 by Giulia Șologon
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter