Studentul spectator la procese: „Am văzut judecători care predicau o justiţie infailibilă”

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Studentul George-Cristian Ioan, locul II la concursul de eseuri organizat de Curtea de Apel Cluj pe tema rolului judecătorului în societate, a scris din propria experiență de spectator la procese, din rândul al treilea al sălii de judecată. George Cristian este student în anul II la Facultatea de Drept UBB Cluj. În continuare puteți citi eseul interesant al tânărului, preluat de pe site-ul Clujust.ro:

Nu mă consider un străin al instanțelor de judecată, deși, din fericire, până acum am avut doar simpla onoare de a privi procesele din postura de spectator. Însă ce pot să spun este că, urmărind așa-zisul spectacol juridic de pe undeva din rândul al treilea al sălii, în timp ce îmi aruncam privirea peste două rânduri cu oameni mohorați în robe negre, am avut ocazia să văd câțiva judecători. Sistemul nostru juridic, am de gând să mărturisesc, într-un mod deloc inedit, nu este perfect. Am văzut judecători care, de la siguranța înălțimii scaunului lor, predicau o justiție infailibilă: oamenii din fața lor își desfășoară speța, iar mai departe e nevoie doar de date, sistematizare, probe și un silogism, încât, cu rigoare matematică, soluția este pronunțată. În același timp, am studiat judecători pe a căror grimase, fără să fii vreun un fin observator precum Dostoevski sau Shakespeare, era lesne să obsevi lupta cu subiectivismul inerent ființei noastre, conducând, observând, analizând, notând și poate pe alocuri empatizând în căutarea unui echilibrului care să conducă la adevăr.

N-am să ascund faptul că cei din urmă mi-au câștigat, fără îndoială, cuvenit, aprecierea. De asemenea, nu îmi propun să ascund nici faptul că sunt conștient de scăzuta importanță a respectului meu în sistemul de valori a lumii, obținerea lui nefiind chiar țelul eforturilor susținute în viață ale oamenilor. Totuși, pot să afirm că, în raport cu  sistemul juridic, sunt un om de rând, poate nu neapărat din perspectiva informațiilor pe care le dețin (dat fiind că în mine zac oricând gata să iasă la lumina „vastele cunoștințe” adunate într-un an de drept), ci în simțiri. Iar persoanelor de rând, lipsite de presiunea și neliniștea alimentate timp de patru ani de amenințări cu privire la dificultatea examenelor de admitere în profesie, le e mai facil să vadă, mai laic, întâi omul, abia apoi roba.

Prin vizorul strâmt, dar clar, prin care diverși indivizi, generic numiți Ion, Maria și Vasile, privesc instanța, judecătorul nu face nici jurisprudență, nici judecăți de valoare, nici fine analogii prin care extrage esențialul dintr-o speță încurcată. El e acolo pentru a face dreptate, căile pe care ajunge la ea contând mai puțin. Am îndrăznit să spun mai devreme că urmăresc un spectacol juridic, iar prin acea afirmație nu mi-am propus nici să minimizez, dar nici să glorific demersurile instanțelor, deoarece prin ochii unui profan, neimplicat emoțional într-un proces, de multe ori, la asta se reduce justiția- un spectacol. Poate că romanii nu greșeau atât de mult când vorbeau de actor alături de reus într-un litigiu. De aici se naște un paradox: noi vrem dreptate, atât la nivel general, cât și pentru noi, dar o lăsăm pe toată să apese pe umerii atâtor de puțini oameni.

George Cristian Ioan

Judecătorul are o meserie grea, la asta putem cădea de acord, căci nu este facil să înfăptuiești justiția când la îndemnă ai un sistem probatoriu care e doar pe atât de bun pe cât timpul îi permite. Mai departe, fără a se baza pe instinct, rațiunii sale îi mai rămâne doar apelul la silogism, despre care de pe la Spinoza încoace știm că e un barem pentru corectitudinea logică și nu atât de mult pentru aflarea adevărului. Legiuitorul nu reglementează expres unde mai exact intră și conștiința în procesul decizional, sau care este marja sa de eroare, rămânând astfel la latitudinea fiecărui judecător să „legifereze” pentru sine în privința valorii ei, aceasta fiind, din punctul meu de vedere, poate cea mai mare provocare a acestei meserii.

Justițiarii din vremea de azi au moștenit, fără posibilitatea de a refuza, cruntul testament al istoriei, vreo 50 de ani de abuz totalitar și toate preconcepțiile care vin cu el. Totuși, în ochii insului ordinar, judecătorul, nu așa infailibil cum apare uneori în proprii ochi, primește de multe ori mai mult respect decât justiția română în sine. Stând în fața televizoarelor lor ornate cu mileu și bibelou, Ionii și Măriile pricep ideea unui sistem viciat, pentru care nu cel ce stă în sala de judecată e vinovat, ci cel care stă într-o sală mai mare, unde băncile nu-s tari și legile se nasc din apăsat un buton verde, deseori fără a fi înțelese prealabil transmiterii impulsului nervos către deget.

Totuși, ce îi rămâne atunci judecătorului de făcut în societate? În primul rând să-și facă treaba, exercitându-și prerogativele meseriei așa cum sunt ele menite să fie aplicate, oricât de dificil ar fi, dând hotărâri echitabile în respectul legii. Arbitrii justiției poate n-au puterea de a modifica rezultatul unui proces, ca în Anglia și America (a se citi filmele engleze și americane), dar așa cum sunt ei, lipsiți de ciocănel, au cu siguranță puterea de a conduce prin exemplu, de a revigora morala unei societăți care pare să se fi pierdut undeva între pârât vecinul la Securitate și tușul vărsat prin tabloide.

E rolul dânșior de a face românii să creadă, poate întâia oară, în justețe și echilibru, care să nu fie livrate nici de preot, nici de învățător; de a convinge că menirea justiției nu e să pedepsească, ci să asigure siguranța, chiar dacă asta implică uneori să apere societatea de propriile vicii. Judecătorul are la îndemână un impact uriaș asupra comunității, care poate fi benefic sau dăunător, un impact care vine însă, în profunda simbioză cu o responsabilitate proporțională, pe care conștient și-o asumă. În egală măsură el are, în vârful pixului (tastaturii) o extraordinară oportunitate de a schimba, de a instiga la evoluție, de a clădi o justiție tânără, care încă are beneficiul încrederii oamenilor, mai mult sau mai puțin șubrede, dar îndeajunsă cât să fie cultivată și clădită.

Extinzând afirmațiile lui Sartre la un domeniu nu atât de explorat de acesta, judecătorul nu este ceea ce este, ci ceea ce își propune să fie, iar la urma urmei, ceea ce își propune el să fie ar trebui să fie un vrednic tribut îndreptat facultății în care și-a tocit coatele și tâmplele: Drept.