Statul de drept – o perspectivă europeană

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Gânduri de început…

Stăruie în mintea noastră, a tuturor celor care ne-am implicat, într-o măsură mai mare sau mai mică, dintr-o perspectivă sau alta, în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, etapele parcurse și riguros fundamentate începând de la statutul de stat asociat și până la cel de stat membru cu drepturi și obligații depline. Între aceste două statute, rețin atenția altele două, esențiale pentru devenirea noastră europeană, având caracter intermediar. Este vorba despre statutele de stat candidat la aderare și cel de stat în curs de aderare.

Fără a ne propune să analizăm specificitatea fiecărui statut în parte, cu exigențele impuse de legislația Uniunii Europene și acceptate la nivel constituțional, inclusiv de țara noastră, în demersul nostru vom avea în vedere exclusiv acele detalii care au legătură cu tema supusă atenției. Condițiile în mod necesar a fi îndeplinite pentru a dobândi calitatea de stat membru al Uniunii Europene (UE) sunt cele arhicunoscute în doctrina și practica domeniului ca purtând denumirea de „criteriile de la Copenhaga”. Stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept^[1], drepturile omului, precum și respectarea și protejarea minorităților era unul din cele trei^[2] criterii pe care toate statele care doreau să obțină acest statut era necesar să le îndeplinească, adică să facă dovada că sunt state de drept, în care legea să fie cea care să domnească, în spiritul și litera ei.

La vremea respectivă, ne-a reținut atenția tuturor faptul că, din punctul de vedere al statutului de stat candidat la aderare (2000-2004), caracterizat de derularea negocierilor în vederea aderării, unele dintre cele 31 de capitole de negociere^[3] s-au închis mai ușor, altele mai greu. Între capitolele care au înregistrat dificultăți consistente, în sensul îndeplinirii condițiilor pentru a fi declarate închise, s-a remarcat capitolul „Justiție și afaceri interne”, la care s-a adăugat cel referitor la „Concurență”. Cele două capitole s-au închis sub rezerva îndeplinirii a 11 măsuri (7 măsuri vizau domeniul „Justiție și afaceri interne”^[4] și 4 măsuri vizau „Concurența”^[5]), făcând, astfel, posibilă semnarea și ratificarea Tratatului de aderare a țării noastre la Uniunea Europeană^[6].

În mod firesc, măsurile care au intrat sub incidența domeniului „Justiție și afaceri interne” au relevanță pentru statul de drept, deși aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, era condiționată de îndeplinirea tuturor celor 11. Neîndeplinirea acestora ar fi determinat „activarea clauzei de salvgardare” și, în mod implicit, amânarea aderării.

Din perspectivă conceptuală, analiza statului de drept presupune raportarea permanentă la legislația care guvernează un domeniu sau altul, atât cu prilejul edictării și adoptării acesteia, cât, mai ales, cu prilejul aplicării. Statul de drept actual reprezintă, deopotrivă, conștientizarea pe care factorii responsabili, implicați în derularea activităților de edictare și adoptare a legilor interne (legislativ, executiv și putere judecătorească) să aibă în vedere, permanent, îndeplinirea angajamentelor asumate în plan internațional general (ca state membre ale ONU, NATO ș.a.), dar și în plan european (ca state membre ale Consiliului Europei și ale Uniunii Europene). Toate aceste angajamente vizează aplicarea legislației europene și internaționale, inclusiv în cazul în care cele două categorii de norme, care instituie veritabile ordini juridice, vin în concurs cu normele de drept intern, potrivit Constituției^[7], Codurilor civil și de procedură civilă^[8], și nu numai^[9].

Pe lângă dimensiunea juridică, statul de drept îmbracă „haine” dintre cele mai diferite, cum ar fi: cea istorică, filosofică, politologică, teologică, sociologică, psihologică, dar și economică. Nefiind posibilă prezentarea tuturor acestor „haine” pe care le poate „îmbrăca” statul de drept, pentru o cât mai bună înțelegere și acceptare a acesteia, indiferent de „modă” (etapa parcursă de societatea internă, europeană și internațională), considerăm ca fiind relevante acele informații care fac recurs la istorie și filosofie cu unele accente chiar religioase. Analiștii profunzi ai statului de drept plasează originile acestuia încă din Antichitate, trimițând chiar la Aristotel și la superioritatea legilor în raport cu voința indivizilor. De altfel, „ius” în Roma antică se găsește la originile dreptului pe care se așază, cu robustețea-i caracteristică, un veritabil sistem juridic, la care se adaugă procedurile judiciare.

Sistemul de commun law din Marea Britanie, respectiv Magna Charta Libertatum (1215) (foto) din Anglia, se constituie în tot atâtea garanții în materia drepturilor fundamentale, ca drepturi ale celor mulți, consacrate prin norme, nu doar cu luarea în considerare a voinței monarhilor. În timp, protecția drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului a evoluat, urmărind un echilibru relativ între forța de coerciție și prevenirea abuzurilor de putere. Reformele realizate au dobândit forme definitorii prin adoptarea Habeas Corpus Act (1679) (foto ) și a Bill of Rights (1689) (foto) în spațiul englez, consolidând statul de drept.

Istoricește analizând, nu putem ignora veritabilele curente ideologice incidente statului de drept conturate și dezvoltate de Montesquieu, John Locke și Jean-Jacques Rousseau, cu trimitere la separația puterilor în stat, protecția drepturilor naturale și noțiunea de stat de drept.

2. Viziunea europeană asupra statului de drept

Revenind în zilele noastre, statul de drept reunește trei elemente esențiale, și anume: supremația legii; separarea puterilor în stat și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.

Ca stat membru al Uniunii Europene, dar și al Consiliului Europei, și nu numai, luând în considerare eforturile care se fac pentru a dobândi statutul de stat membru al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), de exemplu, supremația legii, în general, vizează, deopotrivă legislația internă, europeană (UE și Consiliul Europei) ori internațională (ONU, NATO ș.a.).

Totodată, arhicunoscutul principiu „nimeni nu este mai presus de lege” are în vedere cele trei niveluri, potrivit angajamentelor asumate prin legea fundamentală, coduri și legile interne în materie. Egalitatea în fața legislației de la aceste niveluri și imparțialitatea în aplicarea lor, nu pot fi ignorate, inclusiv din punctul de vedere al cunoașterii, înțelegerii, aprofundării, acceptării și aplicării normelor care compun ordinile juridice de mai sus, în existența lor tridimensională.

Separația puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) în stat, așa cum se întâmplă și la nivelul UE, reprezintă o primă componentă a principiului echilibrului care este necesar să guverneze întreaga activitate a instituțiilor unui stat. Cea de-a doua componentă a principiului echilibrului nereprezentând nimic altceva decât cooperarea între instituțiile care au rolul de a reprezenta cele trei puteri în stat. La o analiză atentă a componentei referitoare la separația puterilor în stat constatăm că aceasta se concretizează în absența raporturilor de subordonare. Materializarea se regăsește în faptul că o instituție (care are rolul de a reprezenta una sau alta dintre cele trei puteri) nu poate delega atribuții unei alte instituții cu de la sine putere și invers, adică nu poate accepta astfel de atribuții, în temeiul propriilor prerogative. În egală măsură, în activitatea pe care o instituție o desfășoară nu trebuie să împiedice o altă instituție să-și îndeplinească atribuțiile, și invers.

În ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale ale omului, raportate la cele trei niveluri, acestea sunt protejate printr-o conduită conformă a instituțiilor statului de drept cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 (nivelul internațional)^[10], ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din 1950 (foto) și ale legislației fundamentale a Uniunii Europene (Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE, Tratatul privind funcționarea UE – TFUE și Carta drepturilor fundamentale a UE) – nivelul european, la care se adaugă legislația internă care trebuie să fie în deplină concordanță cu cea existentă la celelalte două niveluri, în caz contrar, instanțele europene și internaționale având un rol esențial.

Perspectiva europeană a analizei noastre, chiar dacă are fundamente filosofice, sociale, adânc înrădăcinate în timp, în istoria societății omenești, ne obligă să luăm în considerare unul dintre tratatele fundamentale ale UE, prin care statele membre ale Uniunii, din anii ’90, au decis extinderea către Europa Centrală și de Est, cu toate consecințele pozitive ori negative. Este vorba despre Tratatul de la Maastricht (1992), căruia i-au urmat Tratatele de la Amsterdam (1997), Nisa (2001) și cel mai recent – cel de la Lisabona (2007). Toate acestea prevăd faptul că UE „se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept^[11], precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”^[12].

În cazul în care se constată (prin mecanismele instituite la nivelul Uniunii: Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European) „existența unei încălcări grave și persistente a valorilor [de mai sus], de către un stat membru”, parcurgând etapa procedurală a prezentării observațiilor de către statul în cauză, potrivit art. 7, alin. (2) TUE, se poate decide aplicarea unei sancțiuni, în acord cu prevederile alin. (3) din art. 7 TUE. Sancțiunea se referă la suspendarea anumitor „drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru”. Cu atât mai mult, o astfel de sancțiune devine aplicabilă și cu privire la exercitarea președinției Consiliului UE, „ca veritabil colegislativ al Parlamentului European”, așa cum s-a vehiculat, ca propunere, în anul 2018, cu privire la exercitarea președinției din primul semestru al anului 2019 de către țara noastră. Chiar și Carta drepturilor fundamentale a UE, în preambul, statuează faptul că UE „se întemeiază pe principiile democrației și ale statului de drept”, titlul VI, „Justiție”, dezvoltând, alături de celelalte principii și pe cel referitor la statul de drept.

 3. „Gardienii” Uniunii Europene în materia statului de drept

Între mecanismele instituite la nivelul UE cu privire la respectarea principiului statului de drept, din perspectiva aplicării legislației, un loc important îl ocupă „procedura de infringement”, procedură care se declanșează în cazul în care un stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate cu privire la aplicarea uniformă a dreptului UE. Potrivit ultimului raport al Comisiei Europene referitor la „Monitorizarea aplicării dreptului Uniunii Europene”^[13], în perioada 2018-2022, au fost deschise 3.742 de noi proceduri de infringement la nivelul întregii Uniuni Europene (dintre care 164 împotriva României), care s-au adăugat celor deja existente, astfel încât, la finele anului 2022, numărul total al acestora a ajuns la 7.272. Dintre acestea reține atenția, având relevanță pentru subiectul nostru, procedura inițiată de Comisia Europeană, la 22 decembrie 2021, împotriva Poloniei, pe considerentul potrivit căruia anumite hotărâri ale Tribunalului Constituțional din acest stat încalcă art. 19, alin. (1) din TUE, care garantează dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, dându-i acestuia o interpretare, în mod nejustificat, restrictivă. Printr-o astfel de interpretare, Comisia a considerat că hotărârile în cauză privează persoanele fizice implicate în proceduri în fața instanțelor poloneze de setul complet de garanții prevăzute la articolul respectiv.

Alături de procedura de infringement, Uniunea a dezvoltat și un mecanism european privind statul de drept. În cadrul acestuia, se desfășoară un proces pentru un dialog anual la care participă Comisia, Consiliul și Parlamentul European, alături de statele membre, parlamentele naționale, societatea civilă și alte părți interesate din domeniul statului de drept. Raportul privind statul de drept este baza acestui nou proces.

Dacă procedura de infringement și mecanismul european privind statul de drept sunt modalități de control având caracter permanent, în timp, la nivelul Uniunii, a fost reglementat și un altfel de control, realizat prin arhicunoscutul Mecanism de cooperare și verificare (MCV). Acesta s-a constituit într-un instrument eficient de monitorizare și asigurare a asistenței, inclusiv pentru țara noastră, dar nu numai^[14], pentru realizarea și, ulterior, susținerea reformelor judiciare, îndeosebi în domeniul luptei împotriva corupției (începând de la frontierele țării noastre și până în partea centrală a țării).

Edificatoare din punctul de vedere al conținutului, dar și al evoluțiilor înregistrate de statul de drept la nivelul UE, sunt rapoartele anuale realizate de Comisia Europeană. Raportul din anul 2023 privind statul de drept „examinează evoluțiile statului de drept din statele membre în cadrul a patru piloni: justiție, combaterea corupției, libertatea și pluralismul mass-mediei și unele aspecte instituționale mai ample legate de sistemul de control și echilibru”^[15].

La un studiu atent al Raportului, observăm că, la secțiunea dedicată „asigurării responsabilității și garantării independenței în cadrul procedurilor disciplinare care implică judecători și procurori”, România este nominalizată, în sens pozitiv, cu privire la faptul că „modificările aduse regimurilor de răspundere civilă și disciplinară au consolidat independența sistemului judiciar”^[16].

Cu privire la percepția asupra corupției în UE, rezultatele indicelui de percepție a corupției arată că nouă state membre ale UE se află în primele 20 de țări percepute ca fiind cel mai puțin corupte din lume^[17]. Din păcate, România nu se plasează între aceste state, ci, dimpotrivă, este situată la polul opus al clasamentului, având un punctaj sub nivelul mediu al UE (64/100), adică 46/100, alături de Bulgaria (43/100) și Ungaria (42/100).

Din punctul de vedere al eliminării obstacolelor din calea investigării și a urmăririi penale și stabilirea de sancțiuni disuasive pentru corupția la nivel înalt, țara noastră înregistrează încă o apreciere pozitivă, potrivit căreia „Senatul a adoptat norme care prevăd criterii obiective pentru luarea deciziilor cu privire la cererile de ridicare a imunităților parlamentare, reflectând normele deja adoptate în 2019 de către Camera Deputaților”^[18], România continuând să mențină un bilanț pozitiv în ceea ce privește combaterea corupției, inclusiv la nivel înalt.

Alături de alte 7 state^[19], și în România, se precizează în Raport că reglementările specifice activităților de lobby ar putea fi îmbunătățite, spre deosebire de Slovacia, unde acestea lipsesc. Aceste aprecieri intră sub cupola asigurării transparenței activităților de lobby și reglementării practicii „ușilor turnante”.

Referitor la declararea averilor și a intereselor, România, alături de Letonia, continuă să implementeze, cu succes, sistemul electronic al declarațiilor de avere.

Consemnarea României în Raport vizează domeniile: sistemelor de acordare a cetățeniei și a dreptului de ședere pentru investitori care creează riscuri de corupție; consolidării funcționării independente a autorităților de reglementare în domeniul mass-media („resursele sunt, în continuare, insuficiente pentru ca autoritățile să își îndeplinească pe deplin sarcinile”); calitatea și transparența procesului de legiferare și a legislației (în România, „pot fi realizate, în continuare progrese în ceea ce privește asigurarea unei consultări publice eficiente, iar guvernul s-a angajat să îmbunătățească procesul”^[20]).

De remarcat este faptul că în cele mai multe dintre domeniile care au făcut obiectul Raportului, țara noastră nu a fost menționată nici în sens pozitiv, nici negativ.

Interesantă, din punctul de vedere al evoluțiilor înregistrate de țara noastră, ar fi o privire în ordine cronologică a acestor rapoarte, în cadrul domeniilor consacrate, privire la care încurajăm cititorul să procedeze.

4. Statul de drept în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Analizând jurisprudența Curții de Justiției, observăm și aici o serie de aspecte care sunt de natură să identifice eventualele probleme legate de statul de drept. În rapoartele anuale elaborate de instanța de la Luxemburg referitoare la activitatea acesteia, apreciem ca fiind de interes Raportul elaborat pentru anul 2021, deoarece, la capitolul I – „Valorile Uniunii”; punctul 1 – „Respectarea statului de drept”, nu putem să nu constatăm interesul existent în domeniu. Concretizarea acestui interes a îmbrăcat forma unor hotărâri pronunțate în materia întrebărilor preliminare, șapte cauze având ca obiect interpretarea art. 2 TUE – valorile fundamentale ale UE privind respectarea statului de drept. Două dintre aceste hotărâri se referă la reforma în domeniile justiției și al luptei împotriva corupției din țara noastră, patru la reforma judiciară din Polonia și o hotărâre este cu privire la procedura de numire a judecătorilor în Malta.

În ceea ce privește România, în una dintre hotărâri a fost vorba despre șase cereri de interpretare care au fost formulate în fața Curții de Justiție de instanțe române în cadrul unor litigii care reunesc persoane juridice sau fizice, pe de o parte, și autorități sau organe judiciare (de exemplu, Inspecția judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), pe de altă parte^[21]. Contextul apariției litigiilor a fost dat de reforma în domeniile justiției și al luptei împotriva corupției din România, reformă care, din anul 2007, a făcut obiectul MCV-ului. Aprecierile Curții de Justiție de la Luxemburg s-au referit la: numirea interimară în funcțiile de conducere ale inspecției judiciare; înființarea unei secții speciale de urmărire penală care are competența exclusivă pentru infracțiunile săvârșite de magistrați; răspunderea patrimonială a statului și răspunderea personală a judecătorilor pentru erori judiciare și principiul supremației dreptului Uniunii.

Cea de-a doua hotărâre, din 2 decembrie 2021^[22], a vizat o cauză referitoare la reforma justiției în domeniul luptei împotriva corupției din România supusă MCV. În acest caz, aprecierile Curții au vizat: caracterul obligatoriu al MCV-ului; obligația de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiunile de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupție; garanția de independență a judecătorilor și supremația dreptului UE.

5. În loc de concluzii…, reflecții

Comisia de la Veneția întregește imaginea europeană asupra statului de drept odată cu prezentarea, în anul 2011, pentru prima dată, a unui raport în care analiza problema statului de drept.

Pornind de la ideea susținută de Comisia de la Veneția, potrivit căreia „asigurarea respectării principiilor statului de drept este un proces complex, statul de drept realizându-se în etape succesive și niciodată complet”, conchidem prin a evidenția faptul că problema statului de drept, la nivelul societății interne, este una vie, prezentă permanent în viața cetății, în general, și a membrilor acesteia, în special.

Dinamica existențială a acestui concept a evoluat de la simplu la complex, raportându-se cu toată forța la evoluțiile, aflate și acestea într-o continuă dinamică, ale legislației interne, europene și internaționale, precum și ale jurisprudenței domeniului.

Contextul actual, determinat de consecințele postpandemice, de conflictele derulate în apropierea frontierelor țării noastre sau mai îndepărtate, la care se adaugă criza energetică, dar și consecințele dezvoltării, fără precedent, a digitalizării și a inteligenței artificiale, nu face altceva decât să consolideze rolul statului de drept care, la rându-i, este necesar să evolueze, să se adapteze și, bineînțeles, să performeze, în mod obiectiv necesar.

Finalitatea unui astfel de demers, în echilibrul său, ar trebui să se concretizeze în ceea ce înseamnă încrederea în statul de drept, dar, mai ales, încrederea în toți cei care au rolul și rostul de a-l reprezenta în substanțialitatea sa legislativă, executivă și judecătorească. Este vorba despre încrederea cetățeanului, a excelenței sale justițiabilul, în statul de drept, respectiv în faptul că statul este drept/corect în relația cu el atunci când, pentru el statul edictează, adoptă sau aplică legea.

---