Stadiul tehnicii, concept esențial pentru brevetarea invențiilor

16 mai 2024
Vizualizari: 89
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dintre condițiile de fond prevăzute de lege (atât legea română, Legea nr. 84/1991, cât și Convenția Brevetului European) pentru brevetarea unei invenții, două dintre acestea prezintă un element comun: referirea la „stadiul tehnicii”. Astfel, condiția „noutății” presupune ca o invenție „să nu fie cuprinsă în stadiul tehnicii de la data depozitului cererii”, pentru a putea fi brevetată. Condiția „activității inventive” este îndeplinită atunci când, pentru o persoană de specialitate, invenția „nu rezultă în mod evident din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii”.

Ce reprezintă, așadar, stadiul tehnicii, element atât de important pentru brevetarea invenției? Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, în acord cu Convenția Brevetului European, prevede că „stadiul tehnicii cuprinde toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenție”. Desigur, este vorba de toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului la nivel global, iar nu doar la nivelul statului în care se urmărește acordarea brevetului. Totodată, este lipsită de relevanță limba prin intermediul căreia sunt exprimate cunoștințele ce alcătuiesc stadiul tehnicii, în raport cu limba în care este formulată cererea de brevet.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 („Regulamentul”), în acord cu Orientările și practica Oficiului European de Brevete („OEB”), aduce o serie de elemente suplimentare în ceea ce privește conținutul noțiunii de stadiu al tehnicii. Astfel, „cunoștințe accesibile publicului înseamnă informațiile la care publicul are acces, oriunde în lume, prin: a) prezentarea pe diferite suporturi sau pe diferite canale informaționale a unor documente de brevet ori a altor informații; b) descrierea orală de informații care nu au fost supuse niciunei restricții de confidențialitate privind utilizarea sau diseminarea acestor informații”. Din cele de mai sus rezultă caracterul esențialmente public, transparent, accesibil al cunoștințelor ce ajung să alcătuiască stadiul tehnicii.  Data la care cunoștințele au devenit accesibile publicului trebuie să fie identificabilă, fiind suficientă existența unor indicații doar cu privire la luna dintr-un anumit an sau numai anul respectiv, caz în care se va considera că informațiile au devenit accesibile publicului în ultima zi a lunii, respectiv a anului.

Definițiile prezentate mai sus cuprind cele două elemente cheie pe care le prezintă cunoștințele incluse în stadiul tehnici, respectiv: a) sunt accesibile publicului; b) printr-o modalitate de comunicare.

„Accesibil” publicului nu este totuna cu „accesat” de public. Astfel, este suficient dacă documentul în discuție a fost doar disponibil publicului, fiind indiferent dacă vreun membru al publicului știa sau nu că este disponibil și nici dacă vreo persoană a cerut sau nu să îl vadă, după cum a reținut camera de apel a OEB în cauza T0381/87.

Ce înseamnă „public” pentru stadiul tehnicii? Sub aspectul numărului de persoane, publicul poate fi compus și dintr-una singură, neexistând un număr minim consacrat în lege sau în practica relevantă. În ceea ce privește nivelul calificării publicului, Regulamentul prevede că publicul poate fi alcătuit din orice persoană, indiferent de nivelul de pregătire, iar nu neapărat dintr-o persoană de  specialitate. Cu toate acestea, întrucât practica OEB a analizat, în mai multe hotărâri, conținutul noțiunii de „public”, vom vedea că nivelul de cunoștințe poate prezenta relevanță în funcție de modalitate de comunicare prin care cunoștințele ajung la public.

Astfel, camera de apel a OEB a arătat în cauza T 834/09 că, în cazul unei dezvăluiri scrise, este irelevant dacă persoana care alcătuiește publicul este sau nu calificată în domeniu, deoarece conținutul unei dezvăluiri scrise poate fi reprodus și distribuit în mod liber chiar și fără a fi înțeles. În schimb, în cauza T 0877/90 s-a reținut că dacă dezvăluirea orală a fi avut loc în fața unui cerc de persoane, incapabile să înțeleagă învățătura tehnică, s-ar putea reține că într-o asemenea situație dezvăluirea nu a fost pusă la dispoziția publicului.

Există însă o cerință specifică pentru a reține existența unui „public”, respectiv persoana sau persoanele în cauză să nu fie supuse niciunei restricții de confidențialitate, astfel încât să poată difuza informațiile la rândul lor. Dacă, în schimb, persoana care a fost expusă cunoștințelor este ținută de o obligație de confidențialitate, se presupune că ea nu poate divulga cunoștința mai departe, astfel încât nu se poate vorbi de un public și, implicit, nici de informații incluse în stadiul tehnicii.

În practica OEB (cauza T 830/90) s-a stabilit că obligația de confidențialitate poate fi atât una explicită, prevăzută sub forma unei clauze contractuale, dar și implicită, atunci când existența acesteia rezultă din circumstanțele în care a fost făcută comunicarea informațiilor.  Altfel spus, pentru a stabili dacă există un acord tacit de confidențialitate trebuie să se ia în considerare circumstanțele particulare ale cauzei, în special dacă una sau mai multe părți implicate în comunicare au avut un interes obiectiv recunoscut în păstrarea secretului. Astfel, dacă la momentul primirii informațiilor, destinatarul se află într-o relație specială cu emițătorul acestora, atunci el nu poate fi tratat ca un membru al publicului, iar informațiile nu pot fi considerate ca fiind publicate, după cum s-a reținut în cauza T 1081/01. În aceeași cauză s-a reținut că în cazul informațiilor comunicate sub o restricție contractuală de confidențialitate, încetarea obligației respective nu determină, prin ea însăși, apariția automată a unui caracter „public”. Dimpotrivă, în astfel de situații este necesar un act distinct de comunicare a informațiilor pentru ca acestea să intre în stadiul tehnicii.

Dacă doar una dintre părțile unei comunicări de informații a avut un interes în păstrarea secretului, trebuie stabilit dacă celelalte părți au acceptat implicit să acționeze în consecință. Astfel, pentru stabilirea unui acord tacit aspecte importante care trebuie avute în vedere sunt, printre altele, relația comercială dintre părți și obiectul exact al utilizării prealabile. De exemplu, acesta este cazul când este de așteptat ca celelalte părți să păstreze secretul în conformitate cu practica comercială obișnuită din industria relevantă. În practică s-a considerat următoarele exemple de indicatori ai unui acord tacit de confidențialitate: o relație societate-mamă – filială, o relație de bună-credință și încredere, o asociere în participație, livrarea unor probe pentru testare. În cazul unei utilizări pe o proprietate care nu este deschisă publicului, de exemplu într-o fabrică, aceasta nu este considerată ca o utilizare accesibilă publicului, deoarece angajații fabricilor sunt de obicei obligați să păstreze secretul cu privire la informațiile pe care le dobândesc în cadrul desfășurării activității. Într-un alt exemplu, camera de apel a OEB a reținut în cauza T 541/92 existența unei obligații implicite de confidențialitate în situația în care  un subantreprenor dăduse clientului său schițe ale unui dispozitiv. În opinia camerei de apel, aceasta a constituit o obligație de păstrare a secretului, fiind o practică standard ca părțile unui relații de antrepriză să-și păstreze proiectele secrete.

Probleme interesante privind accesibilitatea publicului s-au pus în practică în raport cu documentele ajunse în păstrarea bibliotecilor. Astfel, în cauza T 314/99, camera de apel a OEB a reținut că, deși o lucrare de diplomă ajunsese în arhiva bibliotecii, aceasta nu a devenit publică prin simpla introducere fizică în arhivă, întrucât acest fapt nu însemna că la acel moment lucrarea a fost catalogată, indexată sau pregătită în alt mod pentru ca publicul să dobândească cunoștințe despre aceasta și deoarece fără astfel de mijloace de informare publicul nu ar putea avea cunoștință de existența sa. Pe de altă parte, în cauza T 0834/09 s-a arătat că persoana responsabilă cu recepția și ștampilarea datei unui document primit la o bibliotecă publică este fără îndoială un membru al publicului deoarece acest membru al personalului nu este în niciun fel legat de nicio obligație de a păstra secretul cu privire la publicațiile pe care le gestionează și conținutul acestora și, la urma urmei, însăși funcția sa de personal membru al unei biblioteci publice presupune că acesta trebuie să pună informațiile la dispoziția publicului.

În ceea ce privește modalitățile de comunicare a informațiilor, am arătat anterior că, pentru a fi incluse în stadiul tehnicii, cunoștințele pot să fi devenit accesibile publicului prin orice modalitate. Legea menționează, însă, în mod particular de o serie de modalități: descrierea scrisă, descrierea orală, folosirea. Dacă la descrierea scrisă ne-am referit deja anterior, o descriere orală poate consta într-o prezentare în cadrul unei conferințe, în emisiuni radiodifuzate sau în cadrul unor înregistrări audio.

Totodată, cunoștințele devin accesibile publicului prin folosire dacă, la data relevantă, orice persoană putea intra în posesia acestora prin expunere sau folosire. În acest sens, Regulamentul prevede că, dacă o persoană vinde unui terț un obiect fără niciun fel de îngrădiri, restricții sau obligații privind confidențialitatea, atunci obiectul este considerat că a fost făcut accesibil public. Chiar dacă în astfel de cazuri, caracteristicile specifice ale obiectului nu pot fi stabilite dintr-o examinare externă, ci doar printr-o analiză ulterioară, aceste caracteristici trebuie totuși considerate ca fiind puse la dispoziția publicului, tocmai întrucât cumpărătorul a dobândit posibilitatea de analiză nesfârșită a obiectului. Spre exemplu, înmatricularea unui autovehicul dovedește faptul că acesta a devenit accesibil publicului, aceeași concluzie existând și în ce privește piesele componente ale acestuia, aspect reținut în cauza T 1510/2008.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În ceea ce privește cunoașterea prin folosire există însă o importantă limitare, respectiv aceasta se limitează doar la caracteristicile specifice de natură intrinsecă ale obiectului. În schimb, caracteristicile extrinseci, care se manifestă doar atunci când obiectul este supus unei interacțiuni cu elemente exterioare anume alese pentru a oferit un anumit efect sau pentru a descoperi rezultate potențiale, depind de alegeri deliberate și nu pot fi considerate ca fiind dezvăluite în acest mod. Astfel, în cauza T 1833/2017, camera de apel a OEB a stabilit că un produs (un compus chimic, în speță), deși pus pe piață, nu poate  fi considerat accesibil publicului atât timp cât persoana de specialitate nu dispunea de mijloace pentru stabilirea compoziției sau structurii interne a produsului.

În sens contrar, în cauza G1/92, marea cameră de apel a OEB a reținut că structura chimică a unui produs face parte din stadiul tehnicii atunci când produsul ca atare este disponibil publicului și poate fi analizat și reprodus de către persoana de specialitate, indiferent dacă pot fi identificate sau nu motive speciale pentru efectuarea analizei compoziției.

Cele de mai sus sunt doar câteva mostre ale raționamentelor pe baza cărora practica a determinat dacă anumite cunoștințe expuse prin intermediul unor modalități de comunicare au devenit accesibile publicului. Importanța acestui examen este consecința faptului că stadiul tehnicii reprezintă un concept juridic esențial în funcție de care se stabilește îndeplinirea sau nu a condițiilor noutății și a activității inventive, astfel încât corecta sa delimitare are un rol esențial în orice procedură de înregistrare sau de atacare (revocare, anulare) a unui brevet de invenție.

Stadiul tehnicii, concept esențial pentru brevetarea invențiilor was last modified: mai 16th, 2024 by Mihai Stănescu

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice