Stabilirea prețului vânzării. Plată TVA. Recurs (CPC; Legea nr. 571/2003)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 1690/2016

CPC: art. 274 alin. (1) și (3), art. 312 alin. (1), art. 315; Legea nr. 571/2003: art. 127 alin. (1) și (2), Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA): art. 73, art. 78

Recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov

– În ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului TVA, datorată în raport de îndrumările și dezlegarea dată prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexe C249/2012 și C250/2015, Tulică și Plavoșin.

Înalta Curte reține că prin Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în cauzele conexe C 249/2012 și C 250/2012, s-a răspuns la întrebarea preliminară formulată de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA).

Potrivit acestei hotărâri „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoare adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoare adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată”.

În cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceștia ar avea posibilitatea legală faptică să recupereze taxa de la cumpărătorii/dobânditorii imobilelor.

Cu alte cuvinte, suma reprezentând TVA trebuia inclusă în baza impozabilă, prețul total obținut de recurenții-reclamanți, respectiv trebuia aplicat procedeul sutei mărite.

Cu privire la modul de calcul al TVA, ca fiind inclus în prețul de vânzare, se reține că Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexe C 249/2012 și C 250/2012 este obligatorie pentru instanțele naționale, astfel încât atunci când prețul unui lucru a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA.

Posibilitatea ca furnizorul să recupereze de la dobânditor TVA se analizează în mod concret în fiecare caz și nu se raportează, astfel cum susține recurenta A.N.A.F., la inexistența unui text de lege care să interzică reclamantului să recupereze TVA de la dobânditori.

În astfel de situații, jurisprudența Înaltei Curți este constantă în sensul că în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare nu au în conținut mențiuni cu privire la plata TVA de către dobânditori, posibilitatea de a se recupera suma de la aceștia este inexistentă, clauzele contractuale nepermițând o interpretare contrară.

Părțile contractului de vânzare-cumpărare pot să ceară executarea numai asupra clauzelor înscrise în cuprinsul actului și cât timp nu există o clauză contractuală referitoare la o eventuală impunere a vânzătorului, nu poate exista o răspundere solidară asupra plății TVA.

– Cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov

Conform art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. „(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată; (3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Este real faptul că reclamantul nu a respectat prevederile legale privind înregistrarea ca plătitor de TVA determinând stabilirea în sarcina sa a obligațiilor fiscale contestate în prezenta cauză, însă acesta din urmă și-a achitat obligațiile arătate în decizia de impunere la câteva zile după data emiterii acesteia, cheltuielile efectuate pentru stabilirea exactă a cuantumului obligațiilor fiscale și accesoriilor aferente în decursul procesului s-au micșorat de instanța de fond proporțional, în raport de obiectul cauzei, complexitatea acesteia, necesitatea acestora față de previzibilitatea elementelor ce compun munca avocatului prin raportare și la practica existentă în materia de TVA – tranzacții persoane fizice, inclusiv după pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cererile preliminare în materie de TVA.

Prin urmare, cheltuielile de judecată, au fost stabilite de instanța de fond în mod corect, având în vedere elementele privind caracterul necesar și rezonabil al acestora.

Recursul reclamantului A.

– Se reține că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3906 din 21 octombrie 2014 s-a stabilit că vânzările realizate de reclamant în perioada 2007 – 2009 au caracterul unei activități economice în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se stabili cu exactitate cuantumul obligațiilor fiscale datorate prin efectuarea unei noi expertize în cauză.

Așa fiind, motivele de recurs invocate de reclamant în ceea ce privește nelegalitatea stabilirii bazei impozabile și neaplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003, se bucură de autoritatea de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție, cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin prisma aplicării dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. potrivit cu care „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

– Referitor la aspectul încălcării principiului priorității dreptului comunitar în legislația românească, a principiului previzibilității și a protecției încrederii legitime, a principiului proporționalității:

Și această critică antamează fondul stabilirii bazei impozabile în sarcina reclamantei care așa cum s-a arătat mai sus, a fost irevocabil dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituind într-o altă formă motive de recurs la prima soluție a instanței de fond.

– În ceea ce privește nelegala reducere de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată:

Se reține că sunt valabile argumentele aduse de instanța de recurs la motivul invocat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov privind cheltuielile de judecată în sensul că acestea au fost stabilite corect de instanța de fond.

Nu se poate contura în speță îndeplinirea criteriilor invocate de recurentul-reclamant, realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, în măsură mai mare decât a stabilit instanța de fond, având în vedere că deși cauza a durat mai multe cicluri procesuale, apărările formulate au fost aceleași de-a lungul derulării procesului, inclusiv în mare parte motivele de recurs, nu se poate face o proporție rezonabilă pentru onorariul calculat pe bază orară.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate de A. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov ca nefondate, constatând că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Sursa informației: www.scj.ro.