Stabilirea momentului la care s-a împlinit termenul de prescripţie. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• Legea 78/2000: art. 18^1
• NCP: art. 148
• NCP: art. 154 alin. (1) lit. c)
• NCP: art. 155 alin. (1)
• NCP: art. 5
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e)-j)
• NCPP: art. 275 alin. (3)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1)
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• NCPP: art. 475

Prin sentința penală nr. 126 din data de 30 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj, în temeiul art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum și art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpata A., la pedeapsa de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 616/RC din 12 octombrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, reține că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Situația de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că, inculpata A., reprezentant legal al inculpatei S.C. B. S.R.L., acționând în numele persoanei juridice și în realizarea obiectului său de activitate, a depus și folosit la data de 08.05.2013, la Oficiul Județean de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit Cluj mai multe documente false, care au fost înregistrate la Oficiu sub numărul x/08.05.2013 – „dosar de achiziții bunuri”, în scopul obținerii finanțării nerambursabile din fonduri europene pentru implementare proiectului prin măsura 312 „Consultanță în afaceri și management”, finanțare ce a și fost obținută la data de 11.12.2013, când autoritatea contractantă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit – Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 6 Satu Mare a virat în contul beneficiarului S.C. B. S.R.L. suma totală de 210.458,04 RON (reprezentând 47.442,13 EUR), din care suma de 202.037,74 RON aferentă achizițiilor de bunuri (cu privire la care au fost depuse înscrisurile falsificate), fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei prev. de art. 18^1 alin. (1) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În ce privește cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, instanța de apel a constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

În concret, curtea de apel a reținut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatelor este legea penală care nu mai conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, și anume 26 iunie 2018, și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituționalității acestora și a lipsei de intervenție a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecința inexistenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Ca atare, curtea de apel a constatat că inculpatelor le este aplicabil termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. – respectiv 8 ani – termenul stabilit când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. Acest termen este aplicabil și inculpatei persoană juridică, în baza art. 148 din C. pen. care face trimitere la art. 154 din C. pen.

Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracțiunii ce fac obiectul judecății, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 și 7 ani închisoare.

Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la data săvârșirii infracțiunilor, respectiv 12.12.2013, data la care autoritatea contractantă a virat suma de bani în contul inculpatei B. S.R.L., potrivit înscrisului de la dosar urmărire penală și a constatat că acest termen s-a împlinit la data de 11.02.2021. Pentru stabilirea momentului la care s-a împlinit termenul de prescripție au fost luate în considerare și cele 60 de zile în care cursul prescripției a fost suspendat potrivit decretelor prezidențiale nr. 195/2020 și nr. 240/2020 prin care s-a instituit, respectiv s-a prelungit starea de urgență, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj a criticat decizia apelată arătând în esență că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripție al actelor de urmărire penală efectuate și care au fost comunicate inculpatelor.

Examinând critica formulată în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel Cluj a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă în luna decembrie 2013, data consumării infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, în luna februarie 2022, având în vedere și suspendarea cursului termenului prescripției pe durata stării de urgență instituite pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, în baza art. 43 alin. (2) și (8) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (5), (13) din Decretul nr. 240/2020, astfel că soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme la care am făcut referire.

Înalta Curte reține că procurorul de ședință a invocat în susținerea motivelor de recurs hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.

Cu privire la acest aspect se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare sau contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare din data de 4 mai 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate, dimpotrivă.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că „Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”.

De altfel, acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanță națională a standardului național de protecție care repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, punctul 212).

Cât privește obligativitatea deciziei menționate care impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Astfel, deși infracțiunea ce a făcut obiectul acuzației intră sub incidența dreptului Uniunii, frauda în legătură cu utilizarea sau prezentarea de documente false, incorecte sau incomplet, având ca efect obținerea necuvenită de fonduri de la bugetul Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (convenția PIF), situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF (paragrafele 91-92), iar standardul național de protecție astfel cum a fost stabilit de instanța supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curții dată în cauza evocată de parchet, de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorității de lucru judecat nu permite remedierea unei eventuale încălcări.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun „ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă” (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă „Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?”, fiind relevantă mutatis mutandis și în cauza de față.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 820/A din data de 4 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Sursa informației: www.scj.ro.