Stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie în limita criticilor formulate prin cererea de apel de către reclamant. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• Legea nr. 165/2013: art. 41 alin. (4)
• Legea nr. 247/2005: art. 13 din Titlul VII
• Legea nr. 500/2002: art. 22
• NCC: art. 223
• NCC: art. 2528 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11.08.2021, reclamantul Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 507.744 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 125.256 RON (prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare) și valoarea de 630.000 RON (prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului stabilit prin raportul de evaluare din data de 03.12.2007), actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Totodată, pârâta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a PFA Muntean Ionel, A. și B., prin care a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei pe care va fi obligată să o plătească reclamantului.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2069 din 9 noiembrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În primul rând, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și alin. (1) al art. 22 din Legea nr. 500/2002, reținându-se, în opinia recurentului, în mod greșit, că Ministerul Finanțelor nu justifică un interes personal pentru a formula acțiunea în nume propriu.

Critica este nefondată, întrucât din examinarea hotărârii atacate nu rezultă că instanța de apel ar fi cercetat cauza sub aspectul lipsei de interes a reclamantului în formularea acțiunii, ci analiza instanței de control judiciar a privit modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva căreia a și fost respinsă cererea de chemare în judecată la fond, ca fiind prescrisă, verificarea instanței de apel limitându-se în acest fel, la stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, în limita criticilor formulate prin cererea de apel de către reclamant, care a susținut că prima instanță a apreciat eronat că trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei de la data emiterii titlurilor de plată, susținând în esență că paguba nu a fost și nu putea fi cunoscută mai devreme de 20.01.2021, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului adresa nr. x/18.01.2021 emisă de intimata-pârâtă, prin care s-a adus la cunoștință existența unei diferențe între valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestui imobil, conform criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Oricum, sub acest aspect, se reține că Statul Român, ca titular de drepturi și obligații proprii, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, în raporturile civile, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, decret aplicabil la data faptei ilicite, anul 2009. De asemenea, reluând prevederile din art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Ministerul Finanțelor Publice rămâne și în reglementarea noului C. civ. persoana care reprezintă Statul Român în raporturile de drept civil, potrivit art. 223 din Noul C. civ., intrat în vigoare la data de 01.10.2011.

Cum Statul este reprezentat, în speță, de Ministerul Finanțelor, iar drepturile solicitate de acesta sunt drepturi proprii ale Statului, întrucât Statul, în procedura administrativă de restituire a imobilelor își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, Înalta Curte reține că susținerile din recurs referitoare la pretinsa lipsă de interes reținută, în opinia reclamantului, de instanța de apel nu au relevanța pretinsă de recurent, nefiind fondate.

În al doilea rând, în susținerea aceluiași motiv de recurs recurentul-reclamant a argumentat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care a învederat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea mai devreme de 19 ianuarie 2021.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reține că momentul la care trebuia să fie cunoscute paguba și pe cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare din data de 03.12.2007 și valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește imobilul situat în București, Șoseaua Operei (în prezent str. x) nr. 51, compus din teren în suprafață de 414 mp și construcții.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. De altfel, această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică și în noul C. civ. (art. 2.528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, aceste este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român își exercită/îndeplinește funcțiile constituționale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează și cărora le atribuie atribuții specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare și de funcționare. În temeiul acestui raport de sorginte constituțională, instituțiile și/sau autoritățile publice au obligația de a acționa în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile/autoritățile pe care le-a creat și organizat.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Astfel, conform dispozițiilor art. 13¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”. Prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

„(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați. (7) Comisia Centrală va desemna evaluatorul care va efectua raportul de evaluare”.

Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, Statul Român trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, neputând invoca faptul că nu a știut despre activitatea și măsurile dispuse de această autoritate publică.

Chiar dacă este o instituție autonomă, aflată sub control parlamentar, totuși Curtea de Conturi este creată tot de Statul Român și funcționează în cadrul normativ stabilit de către acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013. În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop – Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentului că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea până la momentul înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x/18.01.2021, întrucât a accepta o astfel de interpretare juridică înseamnă a permite Statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale.

Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român – care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 – să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuții în procedura de restituire și că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluționare a dosarului de despăgubiri. În realitate, Statul se confundă cu instituțiile/autoritățile publice cărora le-a delegat atribuțiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de față cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv și că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 3540/14.11.2008, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 6024/29.09.2009, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcții și atribuții de control), avea obligația să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparație, cu respectarea cadrului normativ existent.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut „cu certitudine” paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanțelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate până în anul septembrie 2021, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei nr. 3540/14.11.2008, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 6024/29.09.2009, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.