Stabilirea corectă de către prima instanţă a situaţiei de fapt şi a corectei aplicări a normelor legale incidente. Întrunirea cerinţelor legale în raport de care poate fi angajată răspunderea civilă a pârâţilor

25 oct. 2022
Vizualizari: 838
  • Constituţia României: art. 30 alin. (6)
  • Constituţia României: art. 57
  • NCC: art. 75 alin. (2)
  • NCPC: art. 174
  • NCPC: art. 175
  • NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
  • NCPC: art. 453 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
  • NCPC: art. 492
  • NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 13 noiembrie 2017, reclamanții A. și B. S.A. au chemat în judecată pe pârâtul C. și D. S.R.L., solicitând următoarele: să se constate că acțiunile pârâților constând în publicarea unei serii de articole defăimătoare la adresa reclamanților în pagina on-line de știri www.x.ro, reprezintă fapte ilicite ce au adus atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamanților, prin desfășurarea unei campanii de defăimare; să se dispună obligarea pârâților la plata, în solidar, de daune morale în cuantum de 25.000 euro și daune materiale de 1 leu pentru prejudiciul cauzat reclamantului A.; obligarea pârâților la plata, în solidar, a daunelor morale de 50.000 euro pentru reclamanta B.; obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la încetarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale prin retragerea din presa electronică a articolelor incriminate; obligarea pârâților, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii judecătorești ce se va pronunța în două numere consecutive a trei cotidiene naționale cu aceleași caractere folosite la tipărirea articolelor de fond; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2121 din 19 noiembrie 2019)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

2. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte – uneori și implicit, însă îndeajuns de clar – care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție.

Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea.

3. Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte și prin alte decizii ale sale, recurenții înșiși evocând decizia nr. 1954/30 mai 2014 prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția.

4. Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, „(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

5. Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susțin recurenții că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanța de apel și-a sprijinit soluția trimite, cu îndestulătoare evidență, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar și pertinent, totodată suficient și adecvat, motivele care i-au fondat raționamentul și îi susțin soluția.

6. Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenții, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe (inclusiv prin raportare la probe administrate direct în apel) elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

7. Este de avut în vedere, sub acest aspect, că instanța de apel a făcut o examinare a fiecăruia dintre articolele de presă invocate de reclamanți, evidențiindu-le particularizările utile în planul judecății, analizând, totodată, și alte chestiuni de fapt precum acelea privitoare la: (in)existența unei legături între pârâtul C., pe de o parte, și F. și E., pe de altă parte, în scopul de a-l denigra și discredita pe reclamantul A., slăbindu-i poziția de conducere în cadrul B. S.A.; influența articolelor reclamate asupra cotațiilor bursiere ale acțiunilor B. S.A..

8. Concluzia instanței de apel privitoare la stabilirea corectă de către prima instanță a situației de fapt și la corecta aplicare a normelor legale incidente, nefiind întrunite cerințele legale în raport de care putea fi angajată răspunderea civilă a pârâților, apare, așadar, ca suficient motivată și având un grad îndeajuns de ridicat de concretețe și pertinență, neputându-se considera că aceasta se mărginește la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.

9. Nu există, așadar, temeiuri pentru a considera că decizia instanței de apel ar fi lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 174 și 175 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

10. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Tot astfel, art. 30 alin. (6) din Constituția României stabilește că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

11. Este acceptat că noțiunea de viață privată are un conținut care variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține.

12. Conform interpretărilor oferite acestei noțiuni în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, viața privată cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.

13. În sensul C.E.D.O., noțiunea de viață privată este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică.

14. În domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. intră și dreptul la reputație, acesta fiind înțeles ca o componentă a vieții private a persoanei.

15. Sub aspectul manierei de reglementare a libertății de exprimare, sunt de avut în vedere dispozițiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. (1) stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

16. Întrucât nici exercițiul libertății de exprimare nu este unul absolut, alin. (2) al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecției reputației sau a drepturilor altora.

17. Cum adeseori s-a menționat în jurisprudența C.E.D.O. (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunțată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. (1) al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, o condiție primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. (2) al articolului, libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind o exigență a pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică.

18. Libertatea de exprimare este, prin urmare, înțeleasă ca având o importanță crucială pentru buna funcționare a democrației; în același timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din C.E.D.O. instituie și unele restricții, instanța europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie își asumă inclusiv îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate și de alți factori de circumstanțiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de C.E.D.O., libertatea de exprimare – deci și libertatea de opinie – trebuind supusă cerinței de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.

19. În planul relației dintre libertatea de exprimare și necesitatea protejării reputației și drepturilor altor persoane, instanța europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informații, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesul public și să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 09 noiembrie 2006).

20. Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la problemele de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, C.E.D.O. a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunțată în cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei).

21. Mai este util a reține, subsumat aceleiași analize cu valoare de principiu, că și în hotărârea „Morar contra României” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat aceste considerații, arătând, între altele, că „presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deși nu trebuie să depășească anumite limite, legate în special de protecția reputației și a drepturilor altora, aceasta are totuși obligația de a comunica, respectând îndatoririle și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la chestiunile de interes general” (paragraful 52), precum și că ziariștilor „… le este permis totuși să recurgă la o anumită doză de exagerare” (paragraful 58).

22. Complementar celor de mai sus, Înalta Curte apreciază că deși, în mod obișnuit, limitele criticii considerate admisibile sunt mai largi în cazul oamenilor politici, în calitatea lor de persoane publice a căror activitate, implicând învestire cu încredere din partea societății (ori a unei părți a acesteia), poate fi supusă unei examinări mai severe, nu poate fi totuși respinsă nici teza potrivit căreia atunci când o persoană ocupă o poziție profesională sau de conducere proeminentă, de natură a implica și, după caz, afecta interesele unui mare număr de persoane, intensificarea atenției presei asupra unei asemenea persoane, precum și concentrarea asupra activității acesteia, apar ca justificate.

23. În astfel de situații, faptul că persoana vizată nu are calitatea de om politic nu este, prin ea însăși, suficientă concluziei că libertatea de exprimare prin presă și exigențele asociate acesteia rămân comparabile cu acelea asociate omului obișnuit; dimpotrivă, existența unui interes public semnificativ în legătură cu respectiva persoană, rezultată din împrejurarea că aceasta deține prerogative de decizie care pot influența interesele legitime ale unui număr mare de oameni, trimite la concluzia că aceasta se află într-o situație care, deși nu este în totul comparabilă cu a omului politic, justifică o înțelegere mai largă a limitelor de libertate de exprimare prin presă, deci un plus de permisivitate în înțelegerea acestor limite.

24. Trebuie, de asemenea, înțeles ca aceasta nu poate totuși să însemne abolirea ori măcar lărgirea excesivă a unor asemenea limite și nici renunțarea la imperativul informării cu bună-credință a publicului, datoria fundamentală a presei rămânând, în toate circumstanțele, aceea de a servi interesul public și de a contribui la dezbaterea unor probleme de ordin general, într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.

25. În prezentul proces, instanța de apel a reținut, ca element de fapt relevant, că reclamanta B. S.A. are circa 7.500.000 de acționari, deci un număr foarte mare de acționari, în vreme ce reclamantul A. are calitatea de președinte al directoratului din cadrul B. S.A.. În aceste circumstanțe, dat fiind interesul public rezultat, instanța de apel, în armonie cu prima instanță, a apreciat în mod corect că maniera de exprimare prin presă și mijloacele folosite cu privire la ambii reclamanți se înscriu în limite de toleranță mai largi, astfel cum sunt acestea acceptate în practica CEDO (cauzele Brasilier contra Franței; Permont contra Franței; Handyside contra U.K.).

26. În măsura în care, în urma analizării probelor administrate, instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că există o conivență frauduloasă între pârâți și alte persoane (precum cele indicate de reclamanți, respectiv F. și E.) având ca scop denigrarea cu rea-credință a reclamanților, în scopul preluării de către ele a conducerii B. S.A., s-ar fi putut considera că rațiunile și limitele libertății de exprimare prin presă au fost încălcate, abandonându-se obligația de exercitare a acesteia cu bună-credință, în sensul prevederilor art. 75 alin. (2) C. civ. și ale art. 57 din Constituția României.

27. Or, în cauză instanța de apel a stabilit că „(…) nu se confirmă susținerile apelanților în sensul că cele 21 articole publicate în perioada 2015-2017 pe programe de știri on-line www.x.ro sub semnătura lui C. ar reprezenta o denigrare a apelantului A. (…)”, precum și că „(…) nu s-a dovedit existența unor legături directe între pârâtul C. și martori și cu atât mai puțin a unei înțelegeri ilicite între aceștia, în scopul preluării conducerii B. în mod abuziv”.

28. Toate aceste aserțiuni au semnificația unor chestiuni de fapt, deci cu privire la care doar prima instanță și cea de apel (ca instanțe zise de fond) aveau prerogativa legală de a le stabili, Înalta Curte ca instanță de recurs, neavând ea însăși dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanța de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta și în condițiile în care în recurs nu au fost înfățișate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reținerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanța de apel s-a oprit.

29. Deși în motivarea cererii de recurs reclamanții au afirmat că nu înțeleg să critice modalitatea în care instanța de judecată a reținut situația de fapt raportat la probele ce au fost administrate în dosar, în realitate criticile tind la a-i solicita instanței de recurs să conchidă că, în fapt, ar fi existat o înțelegere între pârâtul C. și martorii F. și E. având ca scop discreditarea reclamantului A. și preluarea de către martori/alte persoane a conducerii B. S.A.. Or, a-i cere Înaltei Curți, ca instanță de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanță și apel, ceea ce legea, așa cum s-a precizat mai sus, nu permite.

30. Față de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că în raport de starea de fapt reținută de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate și, totodată, în urma luării în considerare a existenței unui interes public semnificativ și legitim în legătură cu activitatea reclamanților, instanța de apel a statuat în mod corect că nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâților și admiterea acțiunii promovate de reclamanți. Este, deci, nefondat și cel de-al doilea motiv al recursului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

31. În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, așadar, ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanți.

32. Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea recurenților la a-i plăti intimatului C. suma de 595 RON, iar intimatei S.C. D. S.R.L. suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

Sursa informației: www.scj.ro.

Stabilirea corectă de către prima instanță a situației de fapt și a corectei aplicări a normelor legale incidente. Întrunirea cerințelor legale în raport de care poate fi angajată răspunderea civilă a pârâților was last modified: octombrie 24th, 2022 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.