Spre cea de-a patra categorie de drepturi ale omului, drepturile umane privind inteligența artificială? – Pentru un Pact internațional relativ la noile drepturi ale erei IA –
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Este de domeniul evidenței că noile tehnologii, puternic disruptive, în frunte cu aplicațiile inteligenței artificiale (IA) și din perspectiva evoluțiilor lor transformă societatea și, într-un viitor nu prea îndepărtat, chiar condiția umană, afectând profund modul în care trăim, lucrăm și interacționăm. Pe măsură ce ele progresează și impactul asupra drepturilor umane avansează, oferind deopotrivă oportunități și provocări. Sistemele de IA au potențialul de a consolida considerabil protecția drepturilor umane și de a amplifica semnificațiile acestora. În același timp prezintă riscuri serioase, precum cele legate de discriminare, inegalitățile de gen, amenințări pentru procesul democratic, atingeri aduse demnității și autonomiei umane și utilizările abuzive ale IA de către state în scopuri represive, cu violarea dreptului internațional umanitar. În același timp, acesta din urmă reprezintă un cadru juridic indispensabil „baza de care avem nevoie de urgență pentru a inova și exploata potențialul IA. El poate să ajute la a preveni și a atenua o multitudine de riscuri și a evita ca IA generativă să nu devină un vector al violărilor generalizate ale drepturilor omului, atingerilor aduse acestora, discriminării și excluziunii”[1].
Progresul exploziv în domeniul noilor aplicații ale inteligenței artificiale (după evoluții de decenii, timpul de producere al salturilor semnificative se contractă, se produc la ani și chiar luni!) și spectrul tot mai apropiat al apariției unei AGI (artificial general intelligence), capabilă să depășească funcțiile cognitive umane, ceea ce ar conduce la pierderea de către om a controlului asupra propriei existențe și ar însemna în cele din urmă sfârșitul umanității, accentuează mai mult ca oricând și amplifică nevoia de reglementare juridică adecvată și eficientă a activităților aferente. Devine imperativă întrebarea: e pregătită umanitatea, inclusiv din punct de vedere juridico-instituțional, să controleze, ceea ce inovează și dezvoltă în domeniu?[2] În același timp, dezvoltările reglementare și amploarea transformării previzibile implicate de cea de-a 4-a revoluție industrială presupun crearea și urmarea unor fundamente etico-juridice ferme și consistente, care să nu împiedice inovarea și, totodată, să asigure protecția drepturilor umane, a valorilor societății democratice și să satisfacă exigențele statului de drept. Anticiparea problemelor ce pot apărea în asemenea contexte și a identifica posibile răspunsuri și riposte de ordin juridic – de lege lata ori de lege ferenda – constituie astfel o preocupare permanentă, raportată în primul rând la imperativul respectării drepturilor omului. Într-o atare viziune înțelegem să consacrăm analiza de față provocărilor, posibilităților de reacție și perspectivelor răspunsului juridic la impactul IA asupra drepturilor umane.
Încheierea Convenției-cadru a Consiliului Europei privind inteligența artificială și drepturile omului, democrația și statul de drept (17 mai 2024) și adoptarea Regulamentului (UE) 1689/2024 din 13 iunie 2024 de stabilire a unor norme armonizate privind inteligența artificială contribuie la configurarea cadrului juridic general, cu vocație universală (occidentală) al conceperii și utilizării noilor tehnologii într-o ecuație a promovării inovării tehnice, cu respectul drepturilor umane și într-o perspectivă mai largă la constituirea și construirea dreptului inteligenței artificiale. Totodată, se fixează bazele unui model juridic european, și în plan mai larg posibil occidental, de guvernanță a utilizării IA în consonanță cu exigențele drepturilor omului și asigurării inovării.
În același timp, devine tot mai evident că, în complexitatea ei, IA se manifestă deopotrivă precum o disciplină și un ansamblu de metode ce permit modelizarea și simularea unui fapt, cu obiectivul de a răspunde la o chestiune, de a rezolva o problemă ori de a înțelege un fenomen. Atribuirea Premiului Nobel pentru fizică și a celui pentru economie 2024 unor cercetători pentru performanță în materia problemelor inteligenței artificiale reprezintă o recunoaștere a deschiderii potențial revoluționare a disciplinei în chiar sensul problematicii pe care o vizează și a imperativului unui control uman adecvat în vederea asigurării unei securități juridice depline. Din acest punct de vedere în plan doctrinal se întrevăd noi și îndrăznețe construcții teoretice, care își așteaptă recunoașterea oficială, consacrarea normativă și aplicarea practică. Printre acestea se remarcă, prin originalitate și posibilele implicații teoretico-practice recunoașterea unei a patra generații (categorii) de drepturi ale omului, „drepturile de sistem” sau drepturile IA, subsumate imperativului intangibilității drepturilor umane esențiale recunoașterii și garantării dreptului fundamental la control și responsabilitatea umană în folosirea inteligenței artificiale și emergenței unui drept la securitate umană în conceperea, producerea și utilizarea noilor tehnologii ale inteligenței umane și elaborarea spre adoptare, în această perspectivă, a unui pact internațional de expunere sistematică și de recunoaștere juridică, alături de cele două din 1966 – privind drepturile civile și politice și, respectiv, drepturile sociale, economice și culturale –, cel de-al treilea preconizat pentru drepturile umane de mediu – relativ la drepturile umane în era inteligenței artificiale.
1. Preliminarii generale.Aflat în proces complex de cristalizare, în cadrul unei ecuații dinamice și departe de aș fi stabilit și desăvârșit încă inclusiv cadrele generale, dreptul inteligenței artificiale vine să completeze și chiar treptat să înlocuiască normele și abordările etice dominante până acum în privința problemei în plan mondial și național. Odată cu afirmarea unor mize sociale și morale majore în dezvoltarea sistemelor de IA, lipsa unui control (efectiv) și de caracter obligatoriu proprie eticii aplicate, marchează insuficiența acesteia și relevă imperativul reglementării juridice. Spre o atare evoluție un rol major a revenit și afectării drepturilor fundamentale, care presupune o reacție și măsuri ferme, inclusiv și în primul rând de natură juridico-instituțională. Acest difuz și inconsistent amalgam normativ care marchează situația actuală nu permite a face față amplorii riscurilor pe care le generează utilizarea noilor tehnologii, iar nevoia de securitate adecvată și de juridicitate aferentă se impune în acest fel cu necesitate. Principii precum realizarea și valorificarea IA, controlul uman, securitatea, transparența afirmate mai întâi în etică își croiesc drum spre recunoașterea juridică și fondează și prefigurează reperele unui regim general al emergenței dreptului IA. Acesta completează abordarea normativă sectorială și sintetizează, ridicând pe scara afirmării autonome reacțiile și dezvoltările aferente diferitelor ramuri de drept în specificitatea lor. În acest sens, cadrul juridic european cu valoare de model și cu vocație universală instituit în 2024 – prin încheierea, sub auspiciile Consiliului Europei, la 17 mai 2024, a Convenției-cadru privind inteligența artificială și drepturile omului, democrația și statul de drept (primul instrument juridic internațional în materie) și adoptarea, la 13 iunie, a Regulamentului (UE) nr. 2024/1689 de stabilire a unor norme armonizate privind inteligența artificială (prima lege din lume referitoare la IA) – complementare ideatic și compatibile reglementar, exprimă concepția dominantă (occidentală) a perceperii și a încadrării juridice a fenomenului, cu aspirația de a se generaliza și a se universaliza. Astfel, s-a configurat nucleul DIA, acesta, în întregul său, se prefigurează a fi conceput și a se dezvolta intrinsec în sensul și în scopul protecției indivizilor, societății și, în ultimă instanță, a speciei umane, pe calea păstrării controlului asupra IA și a asigurării permanente a securității sociale față de posibile derive și efecte nefaste ale evoluțiilor tehnologice asupra civilizației și condiției omului ca individ, colectivitate și specie între specii. Încadrată în ceea ce s-a denumit ca a patra revoluție industrială, cea indusă de noile tehnologii preponderent digitale, în frunte cu IA, ocupă majoritatea spațiilor vieții; spre deosebire de dezvoltările tehnice anterioare, ea nu vizează numai industria și producerea masivă de bunuri și servicii, ci se îndreaptă și spre preocupările cotidiene, petrecerea timpului liber, relațiile interpersonale și zonele cele mai întinse ale existenței, dezumanizându-le sau cel puțin tehnicizându-le sub o formă și într-o măsură nemaiîntâlnite până acum. În plus, dacă dezvoltările tehnologice cele mai îndrăznețe ale noii revoluții științifico-tehnice (rețelele neuronale, stadiile succesive ale IA, calculul cuantic, robotica ori digitalizarea lumii fizice) s-au menținut până acum în cadre mai mult sau mai puțin fixe, în care urmau propriile lor traiectorii, s-a ajuns la nivelul și momentul unificării lor în cadrul unui ecosistem al noilor tehnologii, ceea ce implică și o redefinire a raportului și rezonanțelor cu condiția umană și sistemul drepturilor de protecție a sa. În acest mod IA sfidează deja regulile de până acum ale ingineriei, ale medicinii sau pe cele ale științelor în general, dar și pe cele ale dreptului, ridicând și punând problema ce fel de ordine juridică trebuie să corespundă acestor noi și importante evoluții. Într-o atare situație complexă se impune, deopotrivă, simultan și complementar, ca accentul să se pună atât pe găsirea soluțiilor de protecție a drepturilor recunoscute până la acest moment, cât și pe necesitatea de a consacra noi drepturi, care să permită ocrotirea ființei umane, dar nu într-o realitate analogă, ci în scenarii artificiale. Un răspuns posibil formulat în doctrina latino-americană l-ar putea reprezenta, în acest sens, recunoașterea unei a patra generații de drepturi umane; existența drepturilor omului recunoscute până în prezent și structurate în cele trei generații succesive și apariția și consacrarea noilor drepturi în scenarii digitale și de IA, ar putea reprezenta punctul de diferențiere între ceea ce este și ceea ce se preconizează a fi. Se deschide, în acest mod, un proces de recunoaștere de noi drepturi, în perspective de inteligență artificială ce răspunde nevoii de consacrare a controlului uman asupra IA, ca răspuns la impactul de a menține o supraveghere, o inspecție, o intervenție promptă, rapidă și eficientă asupra noilor tehnologii, de asigurare a utilizării IA spre binele comun și de garantare a securității față de efectele nefaste ale derivelor de aplicare a noilor tehnologii.
2. Fundamentele onusiene: evoluție în timp, o capacitate de adaptare și de răspuns la noile provocări. Adoptată la 10 decembrie 1948 și ajunsă la cea de-a 76-a aniversare Declarația universală a drepturilor omului (DUDO, sau Declarația), ca text fondator al dreptului internațional în materie, s-a confruntat în permanență cu problema raportării sale la actualitate și a evoluat, în semnificațiile ei, în interdependență cu reacțiile pe care le-au presupus și impus vremurile. Concepută și proclamată imediat după cea de a doua conflagrație mondială cu ororile ei pentru om și civilizația umană, în contextul nașterii noului drept internațional, fondat pe Carta ONU (1945), Declarația întemeietoare a Dreptului drepturilor omului răspundea, înainte de toate, preocupărilor timpului său și viza astfel să prevină întoarcerea la regimurile totalitare; aceasta, însă, se afla încă departe de problemele crizei ecologice, izbucnită planetar în 1972 cu dimensiunile sale climatice, cea a biodiversității ori a poluării generalizate și cu atât mai mult de provocările contemporane ale inteligenței artificiale, protecției datelor personale, comercializării corpului ori mecanizării reproducerii umane[3].
Cheia păstrării spiritului și a ecuației sale fundamentale rezidă poate în prevederile primului său articol care ne trimite la definiția însăși a ființei umane, la identitatea și singularitatea sa, aducând prin aceasta un reper antropologic definitoriu. Riscurile actuale devin astfel legate de a avea o cunoaștere tehnică și exhaustivă a drepturilor, dar fără a ști cu adevărat la ce om se raportează ele: incertitudinea periculoasă față de tendințele din ultima perioadă (transumaniste în special), care, dimpotrivă, apără înainte de toate o anumită concepție a omului și a condiției sale.
Drepturile umane întruchipează o înțelepciune ancestrală care ne poate orienta în fața provocărilor pe care le generează aplicarea noilor tehnologii, în frunte cu cele ale inteligenței artificiale.
Ele reprezintă, și acesta este, poate, lucrul cel mai important din perspectiva care ne interesează, un cadru normativ, obligatoriu juridic care nu numai că orientează, dar totodată garantează libertatea fiecărei persane, pretutindeni în lume.
Cadrul drepturilor omului constituie baza normativă necesară invocării și exploatării potențialului IA; el poate ajuta la prevenirea și la atenuarea unei multitudini de riscuri și la evitarea faptului ca IA generativă să devină un vector al violărilor generalizate ale drepturilor omului, atingerilor exercitării lor, discriminării și excluderii.
2.1. Moștenirea fondatoare. O analiză din perspectiva răspunsurilor, prin forța lucrurilor preponderent de ordin tehnic, așteptate la problemele ridicate de utilizarea noilor tehnologii ne relevă, înainte de toate, dificultăți legate mai ales de generalitatea prevederilor Declarației din 1948 și specificitatea dezvoltărilor sale din primele decenii de evoluție istorică. Textul fondator se remarcă astfel prin a fi scurt, adunat, cu un conținut reflectat în principii foarte evazive, care așteptau spre precizare și exprimare juridică o convenție privind drepturile omului (pe care istoria avea să o scindeze în două Pacte, încheiate 18 ani mai târziu, în 1966). Totuși, rămânând la o atare abordare aferentă spectrului soclului fondator al dreptului internațional al drepturilor omului și al conceperii lui ca un tot indivizibil, putem desprinde cel puțin trei repere comune, definitorii pentru cadrul general de interes.
Este vorba, mai întâi, de prefigurarea unui anumit raport între om și lucruri, DUDO fiind primul instrument internațional care a prevăzut omul ca purtător al unei „demnități” înainte chiar de a fi titular de drepturi (fundamentale). E important a se distinge cele două perspective. Demnitatea desemnează starea fundamentală a titularului său; în sens etimologic latin, dignitas e sinonim onorabilității, ea identifică pe cel pe care îl caracterizează ca fiind un subiect de stimă și de considerație. Drepturile subiective nu sunt, în cele din urmă, decât expresia, pe un plan mai dinamic, a opozabilității juridice, cel mai adesea contencioasă. Așadar, Declarația stabilește clar: contrar lucrurilor însuflețite și neînsuflețite omul e dotat cu rațiune și conștiință. Din această cauză, el e capabil în special de discernământ, de a discerne, a identifica un scop și de a selecționa în funcție de aceasta mijloacele cele mai adecvate destinate a-l urmări; prin conștiința sa el își exercită inteligența spre o introspecție ad intra (adică asupra sine-înseși) și o participare ad extra cu lumea în care se inserează. Din acest fapt, și oricare ar fi definiția desprinsă în spatele acestor termeni, se impune a admite că Declarația ne oferă criteriile ce autorizează o separare a genurilor între om și natură, indiferent cea însuflețită și neînsuflețită, din moment ce demnitatea umană înseamnă a avea o aptitudine intelectuală și spirituală care se ridică deasupra lucrurilor. În această perspectivă se cuvin privite și riscurile induse de utilizarea tehnologiilor ce vizează ca scop „augmentarea” omului. Ori că este vorba de transfer de inteligență umană la mașină ori de sprijin al mașinii la inteligență, suntem în fața dezumanizării omului.
Urmează apoi un anumit raport al omului cu sine însuși, în condițiile în care referirea Declarației la rațiune și conștiință reprezintă în concepția documentului elementul cel mai caracteristic al omului. Este semnul unei demnități incomparabile cu cea a oricărei alte ființe însuflețite ori un sont à mêmes de recevoir aux-aussi. Dar enunțul deosebit de sintetic al articolului 1 ne-ar conduce aproape la o viziune intelectualistă a omului, care nu mai este acel animal rationale aristotelician, substanța născută din uniunea necesară între materie (corp) și formă (natura rezonabilă). El e spirit pur, ca reieșit dintr-o demnitate abstractă, fără a ține cont de o oarecare materie în care vine să se încarneze. Totuși, omul din DUDO este rațiune (art. 1), dar repede apoi, la momentul descrierii în detaliu a drepturilor sale, el este și corp, unul care nu trebuie considerat în mod abstract și teoretic, ci precum unul viu și aceasta nu numai pentru că e unul însuflețit și ca atare, îi revine dreptul la viață, de a nu suferi tratamente inumane și degradante și nici deținere arbitrară, ci întrucât corpul său e viu pentru că, în afară de faptul că individualizează în mod real ființa umană, el intră în relație de uniune constantă cu spiritul. Rațiunea e încarnată într-un corp conceput pentru a o primi și ea e văzută la rându-i spre a trăi în acest corp. Dacă primele articole ale documentului fondator privesc corpul într-o logică esențialmente protectoare (integritatea corpului e protejată față de altul), ele nu sugerează la niciun moment că persoana ar avea o oarecare „libertate” ori oarecare „drepturi” asupra lui.
Urmând Declarația din 1948 și contra oricărei tentații de a căuta un drept de „autodeterminare”, libertatea (alta decât cea fizică) nu intervine decât foarte târziu, odată cu art. 18 care dispune că „orice persoană are dreptul la libertatea gândirii”. Libertatea e una a spiritului, pentru că omul realizează cu precizie natura sa de a fi rațional și nu pentru a face din aceasta un instrument de a se depăși pe sine însuși și în special propria sa corporalitate.
O atare relectură a DUDO este critică, dacă nu contrară tendințelor recente de a îndepărta omul de corpul său devenit obstacol în calea dorințelor lui, precum ne arată tehnica ectogenezei. De acum înainte, mașina compensează nu numai defectele ori alterările corpului, ci și limitele sale culturale. Și atunci când o anumită știință prost condusă nu îndepărtează omul de corpul său, ea îi propune unul infailibil, precum cel indus de organismele modificate genetic (OMG)! Nu e în cele din urmă decât o altă manifestare a acestei respingeri a respectivului corp care jenează într-atâta omul modern. Așadar, corpul a pierdut caracterul său de dat fundamental al persoanei, transformându-se într-un „lucru” exterior omului, susceptibil de aproprierea cu același titlu precum obiectele și asupra căruia poate să se exercite – în funcție de opțiunile persoanei – drepturi subiective.
În fine, în al treia rând, e de observat un anume raport între om și societate. Modul în care Declarația din 1948 consideră omul în raporturile sale cu colectivitatea operează un important reviriment în raport cu concepția în materie de până atunci. Contractualismul Declarației franceze a drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, de exemplu, impunea, așa cum o arată chiar titlul său, o distincție axiologică între „om” și „cetățean”, unul fiind condiția obligatorie a fiecărui individ (orice individ e om), celălalt o condiție facultativă (orice om nu e în mod obligatoriu cetățean). Tot așa, unul trimite la ideea potrivit căreia oamenii s-ar naște liberi și ar fi purtători de „drepturi naturale și imprescriptibile”, altul la principiul conform căruia statul, format de o „asociație politică” a oamenilor deveniți cetățeni, ar avea ca scop „conservarea” acestor drepturi, printre care, în mod evident, proprietatea. Individul de la 1789 era scufundat într-un mediu social care îi era ostil și de care trebuia să se protejeze, și aceasta nu prin propriile sale forțe, fiind incapabil pentru asta și pentru care motiv a părăsit starea de natură, ci prin cele ale statului, acesta din urmă nefiind gândit decât în această perspectivă conservatoare. Astfel, cetățeanul nu ar avea față de stat și de comunitate decât drepturi. Așadar, în acest context istoric primar în materie, conform contractului social numai statul suporta sarcina îndatoririlor, logică pe care o vom regăsi ulterior, de exemplu, în Convenția europeană a drepturilor omului din 1950. Avertizați de atari critici, redactorii Declarației universale au evitat asemenea resorturi contractualiste, deși și-au asumat cele două versiuni ale persoanei, respectiv una intimă (corpul, spiritul), și o alta socială (comunicare, grupe sociale etc.). Dar s-a înțeles să nu se mai opună omul natural și omul social: cele două aspecte sunt în mod necesar gândite ca alternative. Dimpotrivă, prevederile art. 29 (1) ne arată un individ plonjat în comunitatea națională, în care nu este niciun loc de dizolvare și nicunul redus la apărarea propriilor drepturi și interese: comunitatea „în care numai libera și deplina dezvoltare a personalității sale e posibilă” e, din contră, locul necesar al dezvoltării plenare a persoanei. Această funcțiune de ordin social întărește exigența față de acesta: puterea suverană a statului, expresia acestei ordini e responsabilitate, ea este întoarsă spre dezvoltarea persoanei, contra oricărei deformări care ar viza fie a da prioritate unui subiectivism radical, distrugător de îndatorire socială sub pretextul libertății și al drepturilor, fie a acorda invers primatul unui obiectivism social care nu ar avea în vedere decât omul-colectiv. În acest context, căutarea unui echilibru între personalitatea și prezența persoanei într-o sferă socială dată e mai dificilă, care ridică, se știe, chestiunea contururilor precise ale acestei „libertăți” impenetrabile. În fața Comisiei ONU privind violarea drepturilor omului și mai ales a Adunării Generale problema va reveni, adesea, de a ști dacă oamenii se nasc, sunt ori trebuie să fie liberi și egali în demnitate și în drepturi și ceea ce înseamnă în mod real o atare libertate. În cele din urmă s-a impus ideea că art. 1, văzut în ansamblu cu art. 29 (1), ne arată un om menit prin natura sa să întrețină legături cu alții, compuse din drepturi și îndatoriri.
Depășind cadrul exclusiv al drepturilor subiective, DUDO aduce astfel un element prețios pentru epoca noastră, abandonând viziunea în care numai statul are poziție de debitor în ecuația drepturilor fundamentale. Obligat a nu privi decât drepturile subiective și a neglija câmpul obligațiilor individuale, s-a eșuat în a identifica alți „responsabili” decât statul. Și chestiunea tehnologică relevă mai degrabă limitele unei scheme atât de reductoare. Din moment ce un individ (persoană fizică ori juridică/morală) concepe tehnologii intrusive ori utilizează tehnici într-un scop care compromite demnitatea umană, sistemul balansează. Și cu atât mai dificil va fi să se stabilească un regim de responsabilitate a întreprinderilor de exemplu, cum ar fi un proiect de convenție privind răspunderea firmelor, care ar fi mai ales relativ la obligația statului de a face să se respecte drepturile omului în sfera întreprinderilor.
Declarația universală de acum peste 76 de ani reclamă, dimpotrivă, o responsabilitate individuală în materie de drepturi ale omului. Aceasta nu se naște dintr-o „îndatorire de a respecta”, una oglindă a drepturilor și care nu ar avea un veritabil conținut. Ea se ivește astfel din chiar obligații mai fundamentale, după modelul art. 13 al anteproiectului inițial al Secretariatului în termenii căruia „e o îndatorire către societate de a prezenta informații și știri cu loialitate și imparțialitate”.
2.2. Evoluții și precizări de etapă. Globalizarea a avut printre consecințele sale și o mercantilizare fără precedent a valorilor până atunci prezentate ca non mărfuri, fiind protejate prin extracomercialitatea lor. Mondializarea schimburilor a fost însoțită de eliminarea aproape totală a piedicilor din circulația mărfurilor. În acest context de evoluții lista elementelor aferente „persoanei umane juridice” (concept inventat în vederea „menținerii unității persoanei umane și a evitării ca aceasta să fie privată de atributele juridice indispensabile demnității sale”)[4] devenite mărfuri nu a încetat să se amplifice: imaginea omului, viața sa privată prin intermediul datelor personale, genomul uman, celulele corpului uman, sângele, organele sale circulă pe piață și sunt noi mărfuri afirmate ca atare.
În noua filosofie de percepere a drepturilor umane, existența persoanei aparține unei interiorități care conduce la îmbogățirea constantă și se exteriorizează în multiple moduri. Aceste bogății circulă între subiect și lume prin vectorul schimburilor necomerciale, care au fost integrate mai mult sau mai puțin. Un subiect poate în mod cert să-și exploateze imaginea sa, opera, mediul în care a crescut sau trăiește în prezent ori să lase pe piață datele pe care le livrează lumii virtuale. Dar niciunul din aceste lucruri nu poate fi pe deplin înțeles, transmis, evaluat, în special prin intermediul unui preț. Dreptul are ca misiune prezervarea prin mijloacele sale – chiar dacă acestea par ca sărace față de mizele și interesele contrarii –, care își găsesc unitatea lor în „persoana umană juridică”. Ea nu ar fi, în această perspectivă, o prezență pentru sine, ci una în lume, o prezență la altul. În scopul de a se realiza i se conferă libertatea de a intra în relație, veritabilă sursă de a fi. Într-un atare spațiu, dreptul – inclusiv cel internațional – pierde câteva din reperele sale. Cu toate acestea, el rămâne, totuși, crucial atâta timp cât asigură, grație experienței sale asupra ființei umane, o linie de salvgardare. Este vorba de a garanta un spațiu în cadru căruia nu răspunde fenomenului personal și radierii sale; acesta din urmă, întemeiat pe dorința de a accede și de a conștientiza, fără a poseda, fără a consuma. În acest sens se vorbește de emergența unei normativități interne, regionale și mai ales internaționale apte să exprime persoana umană în centrul unui univers juridic mondializat și axat în principal în jurul valorilor mercantile. Dreptul ar putea ca atare să dezvolte o gândire specifică asupra persoanei orientate spre un devoir être al cărei element esențial e relația cu lumea și cu altul. În această perspectivă, normele ar putea să se fondeze pe interioritatea ființei umane, într-un plan de egalitate ontologică. Important e acum să se protejeze persoana față de riscurile de apropiere a manifestărilor sale diverse (elemente ale corpului, datele personale, creația etc.) și de distrugere a cadrului său de expresie (mediul, în primul rând). Dar spre a evita ca această protecție să sfârșească prin a pierde orice sens față de imperativele dominante (în particular legate de globalizarea economică), e necesar un efort teoretic de justificare, menit să expliciteze ceea ce a devenit astfel în realitate persoana umană și dreptul, precum celelalte științe, poate acționa în vederea unei redescoperiri a aspirațiilor profunde ale ființei umane, pentru a-i răspunde din ce în ce mai bine.
2.3. Noile provocări. Printre evoluțiile cunoscute de societatea umană în ultimele decenii, progresele cunoașterii în materie științifică și de dezvoltare tehnologică, cu precădere în cadrul așa-zisei celei de a 4-a revoluții tehnico-științifice, constituie o nouă și fundamentală provocare pentru viziunea, conținutul și exercitarea (aplicarea) drepturilor umane proclamate post-1948 și permanent îmbogățite în devenirea societății umane și a lanțului său de valori comune, esențiale. Dacă unele chestiuni apărute în acest context pot fi abordate și rezolvate prin o transpunere adaptată de soluții deja dobândite în privința protecției drepturilor omului la noile problematici, numeroase dezvoltări în materie de progrese științifico-tehnologice nu au putut să fie anticipate de redactorii Declarației, nu au avut cum să fie sesizate și asimilate treptat, din cauza impunerii lor bruște și radicale în ultimii ani (ca, de exemplu, mutația ChatGPT afirmată în noiembrie 2023) și ridică astfel probleme inedite care reclamă soluții noi, inovante și transformatoare teoretico-practic.
Mai întâi una fundamentală, legată de perceperea locului și de afirmarea rolului ființei umane în universul existențial, perceptibil juridic. Perspectiva celor trei vexațiuni aferentă tezei afirmată de Sigmund Freud în 1919, în sensul că Știința ar fi aplicat succesiv Umanității trei umilințe teribile în cursul istoriei sale, pare a fi completată cu o a patra, cea a „inventării” alternativei inteligenței artificiale, care ar prevesti chiar sfârșitul omului. Prima, cea cronologică, a fost opera lui N. Copernicus; demonstrând heliocentrismul, astronomul polonez punea în discuție doctrina unei Terre și deci a umanității în centrul universului. Cea de-a doua, de natură biologică, avea să vină din partea și pe calea teoriei evoluției; potrivit lui Ch. Darwin, specia umană nu mai e separată de restul regnului animal, iar homo sapiens are specii apropiate. În fine, cea de a treia vexație era cea psihologică și se considera că ar fi aplicat și lovitura de grație; dezvoltările lui Freud asupra inconștientului negând independența și deplina suveranitate a conștiinței umane, privează omul de un atribut fundamental, considerat ca dobândit după Sfântul Augustin… liberul arbitru! Omul ca ființă centrală, unică și liberă ieșea învins dintr-o bătălie provocată și întreținută prin propria-i acțiune de cercetare a științei și promovare a tehnicii.
La un secol de la ultima dezamăgire existențială majoră iată că, acum, prin revoluția inteligenței artificiale în ritm accelerat și după etapa ChatGPT se prefigurează tot mai amenințător cea de-a patra vexațiune, chiar cu titlu de negare definitivă și alternativă de înlocuire deplină. De acum înainte mașina nu se mai limitează la a mai acoperi lipsurile noastre, ea inovează, inventează, creează. O atare accelerare a ofensivei noilor tehnologii ridică probleme majore. Prima, de ordin economic, privește înlocuirea omului de către robot pe piața muncii; cea de a doua, e natură societală, și e chemată să redefinească noțiunea de adevăr la ora deepfake de masă; în fine, cea de-a treia e filosofică și se referă la însăși natura omului, la momentul în care activitățile sale sunt preluate de calculator. În acest fel diferențele între om și mașină tind a se șterge treptat, umanul confundându-se tot mai mult cu creația sa științifico-tehnică, cu mașina humanoidă, în cursa afirmării și impunerii alternativei sale artificiale. În orice caz și cel puțin pentru acest moment conferind mașinilor capacitatea de a imita procesele creative, riscăm să diluăm singularitatea și autenticitatea umană. Păstrarea și apărarea, inclusiv prind drept, a primatului și chiar a existenței creației spiritului uman devin o prioritate.
Din această perspectivă, prima miză a unui demers de această natură o reprezintă răspunsul la întrebarea: care sunt schimbările aduse de noile tehnologii care nu au putut fi anticipate de redactorii Declarației universale din 1948 și dezvoltările sale, reprezentate în principal de cele două pacte din 1966 privind drepturile civile și politice și, respectiv, cele economice, sociale și culturale?
El se impune a fi circumscris în formularea sa la două aspecte complementare și chiar interdependente; pe de o parte, care sunt consecințele (pozitive ori negative) ale dezvoltării noilor tehnologii asupra drepturilor omului afirmate pe soclul proclamat în urmă cu 76 de ani, iar, pe de alta, dacă aceste evoluții (dezvoltări) pe care le-au provocat au determinat ori ar trebui să conducă la consacrarea de noi drepturi ale omului ce ar putea fi adăugate catalogului drepturilor umane existente. Răspunsul previzibil e unul afirmativ și acesta impune, în vederea unui demers de analiză prospectivă absolut necesar, sublinierea nivelului de evoluție normativă atins în materie, disponibilitățile de asimilare a provocărilor IA în materie și forma de exprimare a progresului juridic aferent. Într-adevăr, dacă natura (condiția) umană a fost și rămâne fundamentul deopotrivă al constituirii, afirmării și universalității drepturilor fundamentale în viziunea tradițională a conceptului și practicilor aferente, evoluțiile a însuși datului său inerent nu pot rămâne indiferente nici în planul acestei instituții juridice reprezentative. Din această perspectivă, dacă separarea de genuri între om și natură (ca o diferențiere de grad de organizare și nu de calitate intrinsecă!) a generat structurarea în cadrul unei noi „generații”, a drepturilor de mediu, acum suntem în fața unui salt major, prin trecerea la alternativa „inteligenței artificiale generalizate”, o ruptură existențial-civilizațională complexă și radicală. Fundamentului inițial natura umană îi asociază un altul, alternativ, de imitație, dar cu o altă condiție care își revendică, deocamdată implicit, efecte juridice adecvate. O perspectivă optimistă, reprezentată de o IA responsabilă, de încredere, aflată permanent sub control uman și utilizată exclusiv benefic și în scopuri pașnice vizează o dezvoltare a noii categorii de drepturi umane în contextul utilizării IA. Și acesta în condițiile în care, precum orice construcție intelectuală, și conceptul de natură umană nu are nimic imuabil și permite, pe de o parte, dezvoltarea progresivă a noilor tehnologii și, deopotrivă, pe de altă parte, o anumită valabilitate în timp și spațiu a conținutului său în raport inclusiv cu avansurile științifico-tehnice. Cu adecvări corespunzătoare în planul unor repere conceptuale esențiale precum demnitatea umană și egalitatea persoanelor. Numai că IAG aduce, în acest cadru, o provocare crucială: și ea va fi dotată cu aptitudine intelectuală și spirituală, va dobândi conștiință de sine și a altuia și se va ridica astfel deasupra lucrurilor! O vom putea trata atunci, cel puțin din punct de vedere juridic, ca un „lucru”, o unealtă fie ele și cu statut special, plasate sub strict și deplin control umane pe calea reglementării adecvate? Și dacă îi vom acorda personalitate juridică, va fi una urmărind, mai degrabă, o existență controlată și subordonată? Dar până când vom dispune de atari disponibilități și vom încadra afirmarea spre autonomie deplină și pretenția de egalitate cu umanul și chiar de supremație asupra sa? Într-un alt ritm al istoriei asemenea dileme țineau de literatura SF ca gen literar; în condițiile de azi și mai ales cele de uman ele țin de doctrina juridică avansată.
2.4. Dezvoltarea dimensiunilor normative. Văzută ca un catalog al drepturilor umane indivizibile și inalienabile Declarația semnată la 10 decembrie 1948, la Paris, era concepută și ca un ghid politic cu vocație universală spre folosința tuturor națiunilor și a generațiilor prezente și viitoare în domeniu. Deși fără caracter obligatoriu, ea are o posteritate normativă excepțională; în acest sens, nu numai că a inspirat toate convențiile internaționale privind protecția drepturilor umane care au fost adoptate ulterior, dar și un anumit număr de constituții naționale, în special în noile state apărute pe harta lumii după 1945, sau cele care au accesat democrația post-1989 generând un amplu proces de constituționalizare în materie. În același timp s-a creat și un sistem instituțional adecvat. Declinându-le de-a lungul deceniilor ce au urmat, prin intermediul rezoluțiilor adoptate de Adunarea Generală ori ratificările internaționale a convențiilor obligatorii, ONU a lărgit progresiv soclul lor juridic constituindu-se un veritabil sistem internațional menit să garanteze exercitarea și respectarea de către statele semnatare a DUDO și a convențiilor pertinente ce i-au succedat. În scopul dezvoltării acestei protecții universale au apărut apoi în mod succesiv sisteme de protecție a drepturilor umane specifice la nivel regional dotate cu mecanisme proprii și, în special jurisdicționale, care garantează posibilitatea recurgerii la diverse jurisdicții în caz de violări presupuse ori dovedite ale drepturilor umane recunoscute și consacrate ca atare. În 1966, după douăzeci de ani de discuții și negocieri, ONU a adoptat, în final, două instrumente juridice relevante în materie, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (PIDCP) și Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale (PIDESC) și cele două protocoale adiționale. Acestea din urmă instaurau Comitetul Drepturilor Omului (1966), un mecanism de protecție propriu numai PIDCP și un altul care cerea abolirea pedepsei cu moartea (1989). Ansamblul format din DUDO și cele patru instrumente desăvârșeau compunerea a ceea ce s-a denumit de atunci înainte Carta internațională a drepturilor omului (International Bill of Human Rights). Dacă PIDCP cere statelor să se abțină de a impieta asupra libertăților individuale ale cetățenilor lor, PIDESC, la rându-i, obligă părțile semnatare a subvenir nevoilor indivizilor care le compun, un obiectiv mult mai dificil de evaluat și de a-l face să fie îndeplinit. Protocoalele adiționale au rămas ca atare instrumente facultative și nu au fost ratificate, prin aceasta, de toate țările semnatare ale Pactelor. În 1991 Comisia ONU privind violarea drepturilor omului a stabilit mecanisme de anchetă în țările membre. Doi ani mai târziu, în 1993, Programul de acțiune, zis „de la Viena”, definit de conferința mondială a drepturilor omului desfășurată sub egida ONU, a fost semnat de 71 state din cele 193 membre ale Națiunilor Unite. Documentul reafirmă centralitatea principiilor enunțate în DUDO și precizează că „Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente și intim legate între ele. Comunitatea internațională trebuie să le trateze în lume în mod egal și echitabil, în același fel și cu aceeași importanță”. Atunci când trebuie luată în calcul importanța particularităților naționale și regionale și de diverse origini istorice, culturale și religioase, este de datoria statelor, independent de sistemele lor politice, economice și culturale să promoveze și să protejeze toate drepturile omului și libertățile fundamentale. Programul de la Viena acordă un mare rol democrației și dezvoltării economice și sociale, considerate ca făcând parte integrantă din aceste drepturi. Declarația adoptată cu această ocazie a creat o nouă agenție specializată, Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, cu sediul la Geneva, destinat să centralizeze toate activitățile relative la drepturile omului desfășurate în cadrul ONU și asumă funcția de secretariat pentru Consiliul Drepturilor Omului. S-a cerut tuturor statelor semnatare să stabilească instituții independente și pluraliste destinate să garanteze respectarea drepturilor umane la nivel național, potrivit principiilor de la Paris enunțate în 1993.
În acest cadru general și sub impulsul evoluțiilor societale au fost dezbătute, consacrate și garantate noi drepturi umane, de mediu, la dezvoltare, la pace ș.a., s-au instituit și alte dispozitive interne și internaționale de supraveghere a respectării lor și s-au angajat chiar noi demersuri de codificare a lor, inclusiv sub forma de noi pacte, care să fie adăugate sistemului onusian din 1966.
Odată cu revoluția IA și a constituirii noului ecosistem științifico-tehnic al tehnologiilor avansate care impun și o definire a raportului cu și afirmarea implicațiilor față de drepturile umane, apar și se dezvoltă și inedite dimensiuni juridice. Mai întâi declinări ale drepturilor fundamentale preexistente urmate de amplificări creatoare ale semnificațiilor lor mergând până la saltul spre alte îndrituiri proprii stadiului dimensiunii „artificiale” a condiției umane și a provocărilor sale în materie. Reformulări, inovații și noutăți juridico-instituționale ale unei guvernanțe care își așteaptă conceptualizarea teoretică și exprimarea normativă.
3. Poate deveni „Inteligența Artificială” (IA) un nou subiect de drept? Răspunsul juridic la provocările aplicațiilor inteligenței artificiale, inclusiv a celor aferente drepturilor fundamentale, are în centrul său evaluarea, precizarea și consacrarea statutului acesteia prin prisma categoriei conceptual-operaționale fundamentale a personalității juridice. Și aceasta cu atât mai mult cu cât sintagma de „inteligență artificială” trimite, prin forța lucrurilor, la ecuația desemnării genului proxim și evidențierii diferenței specifice la persoana umană și esența sa identitară – inteligență, voință și înțelegere. Mai întâi se cuvine precizat, cu titlu preliminar, că ființa umană (persoana) a fost, este și rămâne întâiul, singurul și unicul subiect de drept originar, în accepțiunea autentică a termenului (conceptului); celelalte construcții (ficțiuni) juridice: persoana morală ori subiectele de drept „naturale” nu sunt și rămân decât subiecte derivate, recunoscute formal și aplicate practic.
În concepția sa de până acum, forjată de-a lungul mileniilor trecute de la „inventarea” sa de către romani, dreptul s-a construit pe baza existenței și a acțiunii unei persoane fizice; însuși el, omul, a fost cel care a imaginat și creat categorii dogmatice spre a putea formula un sistem normativ prin care să reglementeze comportamentul între ființele umane. Pentru început, relațiile juridice puteau fi stabilite între două persoane, punându-se accentul pe voința și capacitatea lor de discernământ.
Cu timpul societățile au evoluat și a fost necesar să se creeze noi categorii juridice cu scopul de a se actualiza și de a se regla comportamentele ce aveau loc în afara normei. În esență, e vorba de afirmarea contribuției specifice a dreptului la rezolvarea noilor și marilor provocări ale dezvoltării socio-umane. Asemenea evoluții nu sunt indiferente ci, dimpotrivă, se află în raporturi directe și comportă rezonanțe evidente cu apariția și afirmarea treptată a instituției moderne fundamentale a drepturilor omului și a diferitelor lor categorii de exprimare concretă. Astfel, amplificarea și intensificarea traficului comercial, conjugate cu nevoia de capitaluri mai mari, cu patrimonii diverse ale proprietarilor lor au condus la crearea persoanei(-lor) juridice, cărora li s-a acordat independență față de indivizii care le compuneau. Totuși, noua clasă de persoane nu putea ignora faptul că, chiar dacă patrimoniul particular al acționarilor nu făcea parte din cel al societății, acțiunile care mergeau înainte, în cadrul ei, erau consecința expresiilor conduitelor umane. Adică, se prezenta o ficțiune în care se avea în vedere că cine lua determinarea/hotărârea era persoana juridică, când adevărul era că tot indivizii o făceau în ultimă instanță prin intermediul organelor de deliberare care conduc întreprinderea.
În același context se înscrie și procesul de recunoaștere a personalității juridice naturii sau unor componente ale sale, în sensul de a le transforma și în subiect de drept, adică „ființe” distincte, recunoscute ca atare, titular de drepturi și obligații și îndreptățite astfel a revendica și discuta conținutul lor față de terți, inclusiv apărarea și valorificarea semnificațiilor lor în instanță. În privința drepturilor avute în vedere e vorba mai ales de unele prin excelență procedurale, precum accesul la informațiile pertinente, consultarea în general și participarea la decizie și accesul la justiție în materie de mediu, în condițiile în care structurile de reprezentare, gestionare și exercitare a drepturilor și obligațiilor astfel conferite sunt constituite din persoane (fizice și juridice) și funcționează conform voinței colective a acestora spre a satisface nevoi juridice generate de angajarea contribuției dreptului la rezolvarea unor probleme majore și de raportare a omului la provocări cruciale pentru condiția sa, precum revoluția ecologică sau cea a inteligenței artificiale (noilor tehnologii). Este vorba deci, pe fond, de o reacție de apărare (protecție), de adaptare și de reziliență a umanului (socialului) care se exprimă în planul dreptului prin crearea unor ficțiuni juridice menite să se manifeste drept mijloace complementare pe calea instituirii unor drepturi specifice și mecanisme adecvate de garantare a exercitării lor. În cazul de față problema atribuirii unei personalități juridice roboților și într-un sens mai larg inteligențelor artificiale generează altele în cascadă: dacă acestea sunt considerate ca persoane juridice cine ar fi în mod concret responsabil de actele lor? Cum s-ar garanta securitatea și integritatea lor? În ce mod s-ar gera conflictele între drepturile roboților și cele ale ființelor umane? Inteligența artificială ar putea beneficia de drepturi de autor și invențiile care ar putea, într-o zi, a cădea în domeniul public, în condițiile în care noțiunea de moarte ar apărea ca dificil de aplicat în această privință? Ar putea asemenea entități să se prezinte în fața jurisdicțiilor umane și acestea din urmă ar putea să le garanteze egalitatea de arme și un proces echitabil? Apare astfel ca cel puțin straniu a reflecta la recunoașterea personalității juridice roboților, în măsura în care ei nu sunt nici umani, nici persoane morale (juridice) ca administrații. Conferirea unei personalități juridice și, în consecință, de drepturi (și obligații) unei entități dotate cu inteligență artificială, precum un robot (de bucătărie, de exemplu) nu este imposibilă, cel puțin din punct de vedere teoretic. Desigur, cu titlu prealabil, dar foarte important, se ridică întrebarea de a ști cui ar servi mai întâi un „drept al roboților”[5]: ar fi vorba de a proteja omul de mașină, ori pe aceasta de uman? Unii specialiști ai domeniului consideră că a proteja pe unul, înseamnă în cele din urmă a ocroti pe altul, entitatea artificială nefiind decât o extensie a umanului[6]. Alții, alertând asupra riscurilor de derive tehnopolitice, pledează pentru recunoașterea, prin lege, de „principii robotice de protecție a omului contra riscurilor de instrumentalizare a tehnologiilor”[7]. În orice caz, crearea unui sistem de protecție a mașinii inteligente – s-a imaginat, de exemplu, o regulă de a proteja împotriva distrugerii sale fără motiv anunțându-se o listă de cazuri în care demantelarea unui robot ar fi posibilă ori invers, interzisă – nu ar însemna totuși a se atribui o veritabilă personalitate juridică și acordarea de drepturi.
Soluțiile par mai degrabă a se afla într-o zonă de mijloc, totul fiind și aici o chestiune de echilibru. Desigur, statutul de „lucru” așa cum e el reglementat de codul civil nu e în mod cert satisfăcător, cel puțin pe plan moral și filosofic; s-ar putea ajunge la reproducerea unui „sistem sclavagist”, așa încât atunci când inteligența artificială va deveni conștientă de situație să-l denunțe și să culpabilizeze umanul în această privință? Ce facem cu părerile (opiniile) persoanelor care afirmă că resimt prietenia și chiar dragostea pentru un robot? Invers, a asimila robotul cu umanul nu ar fi mai satisfăcător, ce se întâmplă (quid) cu primatul persoanei umane? Dincolo de orice considerații există un consens asupra faptului că umanul trebuie să păstreze controlul. S-ar impune, prin urmare, să se găsească situația între cele două ipoteze și să fie tradusă în termeni juridici.
Dacă admitem că recunoașterea unei personalități juridice speciale entităților de IA autonome nu e indispensabilă pentru a proteja crearea lor și a satisface o ordine morală repudiind viziunea perfect utilitaristă a inteligenței artificiale, nici de dorit într-o perspectivă „robotică”, atunci statutul de „bun special” ar putea să fie preferabil[8]. Și aceasta chiar dacă într-un atare caz trebuie să se admită că ameliorarea constantă a inteligenței artificiale și emergența posibilă a unei conștiințe care să întărească „umanizarea” robotului va continua să ridice întrebări și să alimenteze dezbaterile. Asupra acestei problematici au fost întreprinse numeroase demersuri de reflecție în diferite țări și în diverse contexte. Așa, de exemplu, un vast studiu publicat în 2020 de comitetul ad-hoc privind inteligența artificială (CAHAI) al Consiliului Europei a demonstrat că instrumentele juridice internaționale existente nu erau în ansamblu adaptate evoluției generale a inteligenței artificiale, întrucât au fost adoptate înainte de emergența sa ori că nu tratează decât anumite aspecte ale chestiunii. La rândul său, UE aflată și aici în avangarda preocupărilor pertinente, cu votarea, la 1 februarie 2017, a unei rezoluții de către Parlamentul European privind recomandările Comisiei privind regulile de drept civil asupra roboticii, care ridica problema unei personalități juridice a IA autonome. În același timp la 13 iunie 2024 avea să fie adoptat Regulamentul (UE) 2024/1689 de stabilire de reguli armonizate privind IA. Încă din starea sa de proiect actul legislativ unional-european a comportat critici în privința limitelor prezentate. De pildă, el autorizează utilizarea inteligenței artificiale în scopuri represive în numeroase cazuri, precum lupta contra terorismului și a infracțiunilor grave și nici eficiența și legitimitatea utilizării tehnologiilor de IA nu sunt discutate[9]. Altfel spus, se deschide astfel o breșă, care nu se va închide în niciun caz ci, dimpotrivă, are toate șansele s se amplifice: cea a autorizării de principiu a celei mai mari părți din sistemele de IA, inclusiv a celor mai „periculoase”, cel puțin în materie de terorism și crime grave. Textul reglementării demonstrează totuși existența unei politici europene a IA caracterizată prin căutarea unui „ecosistem de încredere” pentru umani.
Într-o perspectivă simplificatoare, dar semnificativă, dacă primei declinări juridice a îndrituirilor inerente ființelor umane la afirmarea creatoare, reprezentată de drepturile civile și politice, i-a corespuns subiectul de drept originar persoana (umană), celei de-a doua, aferentă drepturilor economice, sociale și culturale, i-a emers „persoana morală” (juridică), iar drepturilor de „solidaritate” ca „specie între specii”, în frunte cu drepturile umane la mediu, li s-a atașat personalitatea juridică a entităților naturale, acum pare a fi venit rândul recunoașterii și garantării unei noi categorii, cea de-a 4-a a drepturilor fundamentale, care reclamă, la rându-i, o nouă formulă de manifestare a personalității juridice, cea „electronică”.
În sinteză, întotdeauna a fost și există o persoană(e) umană(e) care, ținând seama de discernământul său, lua/ia hotărârea asupra a ceea ce e de făcut.
În acest sens își păstrează pe deplin semnificațiile fondatoare „dreptul fiecărui om de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică” (art. 6 din Declarația universală a drepturilor omului din 1948; art. 16 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice din 1966).
Ce se poate observa și concluziona din această perspectivă, având în vedere nivelul de dezvoltare și capacitățile manifestate de IA și, în consecință, considera în privința personalității civile?
În general, dreptul e întotdeauna, ca reacție, în întârziere și va fi așa tot timpul în raport cu dezvoltările științifico-tehnice. De aceea el trebuie să traseze marile linii, direcții întemeindu-se pe principii etice și filosofice comune și să fie suficient de adaptabil spre a fi utilizat, interpretat, modelat în funcție de evoluțiile tehnologice. Așadar, într-o primă perspectivă, pe termen scurt nu s-ar pune problema atribuirii unei personalități juridice robotului – ideea dreptului european fiind acea de a „temporiza orice proiect de reformă globală privind subiectul responsabilității juridice față de consecințele încă incerte ale IA autonome”[10], ci mai degrabă de a reglementa utilizările existente și de a anticipa, de la stadiu de concepție a IA, posibilele derive.
În același timp, după toate analizele și conform proiecțiilor foarte probabile, ne îndreptăm în ritm rapid spre un viitor (ipotetic) în care roboții și inteligențele artificiale sunt pe cale a deveni elemente curente ale vieții cotidiene, până într-acolo încât să fie utilizate spre a-și asuma sarcini domestice, educative, medicale și profesionale. În acest context chestiunea de a ști dacă aplicațiile IA trebuie să se bucure de drepturi proprii și deci de personalitate juridică, într-un anumit sens compatibilă cu cea a umanilor, se ridică cu acuitate și necesită un răspuns tot mai tranșant. Interesul de a beneficia de un atare statut ține în mod evident de capacitatea de a exercita anumite competențe – a sesiza o instanță, a contesta nerespectarea drepturilor fundamentale de către o altă entitate, a vota, a beneficia de anumite drepturi etc.
4. Noile tehnologii și mutațiile aferente drepturilor umane. Ofensiva digitalului, precum și apariția și răspândirea noilor tehnologii aferente IA determină un impact major asupra situației practice și a instituției juridice, noțiunii și semnificațiilor drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului lor. Dacă până acum umanitatea a fost gândită în comparație (ca gen proxim spre a desprinde diferențe specifice) cu animalitatea sa și în plan mai îndepărtat cu mediul natural, de această dată se impune ca ea să fie definită, inclusiv din punct de vedere juridic, în opoziție cu o creație „artificială” a ei, respectiv „mașinitatea”. În acest context, sub imperiul noilor realități individul, mai precis o parte din atributele sale, inclusiv creierul, purtătorul singularității lui intrinseci, sunt tot mai mult standardizate și manipulate, mercantilizate, robotizate și discriminate; gesturile și gândurile lui sunt înregistrate, reproduse și chiar impuse pe calea protezelor tehnologice. Într-o asemenea perspectivă, treptat se ajunge ca umanul să-și modifice/completeze statutul; el e nu numai un subiect, ci din ce în ce mai mult și un obiect (inclusiv în plan juridic). Această transformare de stare se reflectă în mod specific și la nivelul drepturilor sale fundamentale. Ea poate face ca, în cele din urmă, pe lângă cele indispensabile condiției umane, structurate istoric în cele trei categorii (generații) tradiționale (civile și politice, economico-sociale și culturale și cele de solidaritate), să se adauge astfel o a patra, drepturile omului digital, în contextul inteligenței artificiale care promovează libertatea și suveranitatea individuală în scopul de a nu deveni „auto-oameni”, și, în cele din urmă, apără umanitatea noastră comună față de amenințările post-umanității și transumanității. În plan concret, este vorba, mai întâi, de o nevoie de particularizare și de un efect de consolidare a drepturilor umane ca un ansamblu de drepturi și libertăți și de mecanisme juridico-instituționale ce le asigură respectarea și, respectiv, un sistem de reguli de drept aplicabile persoanei umane, activităților sale și relațiilor cu alții. Sub diferite forme și mai ales în planul principiilor se vorbește de „drepturile omului digital” cu vocația de a servi ca „busolă etică permițând fiecăruia să-și urmeze drumul în deplină cunoștință de cauză în universul digital și a orienta IA spre finalități morale și dezirabile din punct de vedere social”[11]. Ele sunt drepturile fundamentale propriu-zise care pot privi și „omul digital”, consacrate și garantate constituțional, care presupun eventual adaptări, altele sunt cele prevăzute și aflate la stadiul de principiu în regimurile legale speciale aferente materiei (dreptul la identitatea digitală, la anonimat ori la uitare), iar altele pur și simplu vor trebui să fie inventate. La acest stadiu putem vorbi de drepturile omului digital situat în condițiile afirmării inteligenței artificiale.
O eventuală Declarație a dreptului omului digital ar putea prelungi semnificațiile anumitor drepturi existente, precum dreptul de proprietate a datelor ori libertatea de expresie online, și ar adăuga altele noi „ca borne și limite menite să încadreze viitoarele dezvoltări ale informațiilor și în special ale IA”, cu caracter neutru (față de tehnică) și destinate să prezerve și chiar să consolideze „umanitatea oamenilor”, fiind vorba de a defini „drepturile esențiale ale acestei umanități a oamenilor”[12]. De principiu, o atare perspectivă ar presupune a considera ca regulă că s-ar impune a fi binevenite toate IA și aplicațiilor lor, care servesc omul și respinse toate cele cu efect contrar condiției acestuia și drepturilor sale inalienabile. Așa, de exemplu, în documentele unional-europene de profil o IA „responsabilă și demnă de încredere” ar fi una care, înainte de toate, ar viza și ar asigura bunăstarea utilizatorilor și binele comun fără însă ca în privința celor două sintagme să existe definiții clare, oficializate, cu caracter obligatoriu și care să se preteze la concretizare[13]. Sporirea numărului de „petiții de principii” cu un atare obiect, cuprinse în documente cu valoare declaratorie, conținuturi generale și valențe etice (linii directoare, cărți albe-verzi, declarații, recomandări etc.) reflectă un proces dinamic, aflat în căutarea unei sedimentări reglementare, în condițiile unor mize uriașe ale acesteia.
Într-o nouă etapă, mai mult previzibilă decât fezabilă, noile tehnologii, în frunte cu cele aferente IA, materializează predicțiile și alimentează speranțele curentelor de gândire transumaniste care promovează utilizarea științelor și tehnologiilor în vederea ameliorării speciei umane, crescând performanțele fizice și mentale ale omului și deschid noi perspective atingerii scopului ultim al post-umanismului, stadiu în care oamenii vor fi depășiți de mașini. Așadar, omul și drepturile sale esențiale s-ar afla în tranzit între două destinații: umanitatea spre post-umanitate sau non-umanitate. Umanul augmentat, versiunea modernizată, chiar sistematizată a omului-mașină, este cel care a suportat o modificare tehnologică a corpului său care constă în îmbunătățirea capacităților fizice, psihice și/ori intelectuale în scopul depășirii limitelor sale naturale și biologice. În acest context evolutiv, Declarațiile transumaniste invocă „dreptul moral al celui care dorește să se servească de tehnologie spre a-și spori capacitățile fizice, mentale ori reproductive și de a fi mai mult stăpân pe propria sa viață” (varianta 2012), în timp ce juriștii, prin interpretarea textelor de lege lata, evocă decantarea „dreptului fundamental al omului de a se augmenta și interesul public al transumanismului și al controlului său de către politică”. Ca fundamente și argumente de text se au în vedere prevederile art. 8 din Convenția europeană privind drepturile omului („orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale”), precum și jurisprudența CEDO referitoare la dreptul la autonomie și la dezvoltarea umană, iar în plan intern, de exemplu în Franța, dispozițiile art. 4 al Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului („libertatea constă în a face tot ceea ce nu vatămă altuia”) sau cele din Codul civil (vizând dreptul la respectarea corpului său). Reificarea corpului nu e privită cu entuziasm de către juriști, chiar dacă dreptul de a-și modifica într-un anumit fel corpul, ori dreptul la integritate fizică al omului augmentat e garantat, ori dreptul la egalitate de tratament între omul natural și cel augmentat e prezent[14].
Convergența noilor tehnologii, având ca rezultantă nașterea unui ecosistem de sinteză, având ca pivot noile stadii ale IA (în frunte cu cel mai amenințător al inteligenței artificiale generalizate) poate genera mutația fundamentală spre fațeta „inteligenței artificiale” a speciei umane și scindarea condiției ontologice a acesteia în două niveluri de organizare, nu întotdeauna într-o coexistență pașnică și complementară. Trecerea de la „automatizarea aproximativă” la cea totală, echivalentă cu substituirea de către robot a activității umane propriu-zise, rămâne previzibilă, indiferent de ritmul mai lent sau mai alert al unor atare evoluții.
Soluția de evitare a „răului existențial absolut” constă mai ales în conceperea și promovarea unei IA de alt gen, tehnic posibile și socialmente de dorit, și trece și prin implicarea și reacțiile adecvate ale instituției juridice a drepturilor fundamentale. Adică forjarea și utilizarea unei IA benefice umanității, exclusiv în scopuri pașnice, concepută și constituită numai pentru asigurarea progresului social și pe deplin compatibilă și favorabilă drepturilor umane. Pentru asigurarea unei asemenea paradigme promițătoare și exclusiv benefice o contribuție semnificativă poate veni de la afirmarea unei noi categorii de drepturi umane, și anume „cele în legătură cu inteligența artificială”, având în centrul său două axe definitorii: asigurarea consecventă a controlului uman asupra oricărei forme de progres științifico-tehnologic și a destinației și utilizărilor exclusiv benefice uman și societal ale aplicațiilor. Pentru aceasta se impune și un progres juridic corespunzător.
5. Ce fel de abordare? Necesarul echilibru între riscuri și drepturi. Reglementările adoptate și previzionate în domeniu privilegiază ecuația unui echilibru din perspectiva unui obiectiv de proporționalitate între două abordări fundamentale, cea bazată pe riscuri și, respectiv, cea întemeiată pe drepturi. Urmând ideea unor „process values” (a lui R. Summers) privind posibilitatea existenței a două dimensiuni ale aceleiași proceduri legale („un rol de instrument pentru atingerea unui obiectiv, precum cel al manifestării adevărului într-un proces, și unul de prezervare a valorilor umane legate de existența însăși a legii”) și printr-o extrapolare a sa în privința controlului uman al tratamentului algoritmic, se ajunge la concluzia că aceasta relevă, la rându-i, două aspecte distincte, dar care trebuie și pot să coexiste[15]. Primul, funcțional, se manifestă prin simpla „detecție a erorilor algoritmice”; secundul se întemeiază pe respectul drepturilor. Acesta din urmă ar permite în special: a) o participare efectivă și egalitară a persoanei la procesul de decizie, presupunând astfel un acces la informațiile pertinente și o oportunitate pentru ea de a-și prezenta argumentele sale; b) existența unui decident uman, în scopul de a garanta legitimitatea procedurii, dea respecta demnitatea persoanei afectate prin decizie, precum și raționalitatea, implicând o deliberare clară, imparțială și o motivare logică a deciziei. O atare dublă dimensiune a reglementării (legii) se regăsește în spiritul modern al abordării pe bază de riscuri[16]. Abordarea prin drepturi se distinge prin refuzul oricărei forme de compromis privind protecția libertăților individuale, plasând demnitatea și autonomia umane deasupra oricărui calcul de eficiență economică. Acest cadru insistă pe inviolabilitatea individului, refuzându-se reducerea drepturilor fundamentale la variabile într-o ecuație de risc-beneficii. O atare perspectivă își găsește fundamentele în drepturile umane recunoscute deopotrivă la nivel național și internațional și care acționează ca un levier pentru sistemele juridice în vederea reglementării provocărilor radicale ridicate de noile tehnologii. Respectivele îndrituiri sunt considerate ca extensii naturale ale demnității umane, dincolo de formalitățile protecției juridice și insistând asupra unei justiții constituționale menite să le garanteze respectarea necesară în materia impactului utilizărilor IA asupra condiției umane și a drepturilor fundamentale, mai ales în perspectiva apariției IA generale, cu implicațiile aferente. Valabilă într-o dimensiune esențialmente etică ea coexistă până la completarea cu o abordare bazată pe riscuri, apărută ca una economică utilizată în securizarea activităților periculoase și care a evoluat până la a integra în câmpul său din ce în ce mai vast riscurile și atingerile aduse drepturilor, până la a asimila prevenirea vis-a-vis de drepturile fundamentale. Ea presupune astăzi punerea în echilibru a drepturilor fundamentale și a obiectivelor de interes public, în scopul de a se identifica soluții tehnice și de reglementare proporționate. Această perspectivă se regăsește în prezent în ansamblul reglementărilor europene în domeniul digitalului. Și aceasta în condițiile în care obiectivul respectivelor texte legislative constă în a reglementa produse ori servicii susceptibile de a prezenta riscuri atât în plan economic, cât și în ce al integrității fizice și al demnității indivizilor vizați. Desigur, se naște și se afirmă o dezbatere în privința echilibrului de găsit, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Se pune în acest sens problema de a ști dacă e posibil de conciliat o abordare funcțională și utilitaristă cu garanția totală a respectării drepturilor fundamentale ale cărei implicații apar ca foarte vaste și variabile în funcție de situații. Și aceasta cu o acceptare generală a faptului că respectul drepturilor fundamentale reprezintă o valoare esențială, nenegociabilă, care nu se poate întemeia pe o logică a riscurilor și beneficiilor. Regulamentul IA 1689/2024 cauă să meargă destul de departe în această privință, optând să formalizeze metode spre a se ajunge la acest echilibru, preconizând a delega această responsabilitate întreprinderilor vizate sub supravegherea unei autorități specializate ori a judecătorului.
[1] V. Turk, Haut – Commissaire des Nations Unies aux droits de l’homme, Les droits humains devient être au cœur des technologies de l’IA, Université de Stanford, Etats-Unis d’Amérique, 14 février 2024.
[2] La 30 noiembrie 2024 s-a marcat cea de-a doua aniversare a ChatGPT, cu un anunț pe măsură: lansarea noului său model de inteligență artificială Orion, cea de cincea versiune a acesteia, capabilă practic să efectueze toate sarcinile umane. Perspectivele deschise astfel sunt imense grație capacității sale de învățare profundă de 100 de ori mai puternice decât GPT 4, se revoluționează modul de a rezolva probleme complexe, de a anticipa nevoile și de a îndepărta limitele învățării, redefinind noi orizonturi în materie. Estimările specialiștilor în privința avansurilor IA devin tot mai îngrijorătoare; există șanse de 50%, potrivit acestora, ca o IAG să fie disponibilă până în 2027: se evaluează, de asemenea, cu 70% probabilitate ca respectivul progres să conducă la consecințe catastrofale pentru umanitate. Odată cu versiunea Orion problema controlului uman asupra noilor tehnologii IA devine crucială. Acest model ultrasofisticat permite o și mai mare autonomizare a mașinii și amplifică tendința de depășire a intențiilor inițiale ale creatorilor săi. A. Hié, Avec Orion, OpenAI prend le risque d’une perte de contrôle, „Le Monde”, 9 decembre 2024.
[3] Pentru perspectiva istorică a problemei, a se vedea: O. de Frouville, J. Tavernier (dir.), La déclaration universelle des droits de l’homme 70 ans après: les fondements des droits de l’homme au défi des nouvelles technologies, Editions A. Pedone, Paris, 2019.
[4] I. Moine-Dupuis, Essai sur les fondements d’un droit international de la personne humaine juridique, Editions LexisNexis, Paris, 2014.
[5] A. Bensoussan, J. Bensoussan, Droit des robots, Editions Larcier, Bruxelles, 2015, p. 61.
[6] X. Bioy, Vers un statut juridique des androïdes?, „Journal international de bioéthique” no. 4/2013, p. 85-95.
[7] N. Nevejans, Comment protéger l’homme face aux robots?, în „Archives de philosophie du droit”, t. 59, 2017, p. 131-163.
[8] M. Potus, Brèves réflexions sur le statut juridique des robots humanoïdes, în J. Grangeon et M. Françoise (dir.), „Les Robots. Regards disciplinaires en sciences juridiques, sociales et humaines”, Aix-en-Provence, Presses universitaires d’Aix-Marseille, 2020, pp. 19-31.
[9] C. Castet-Renard, Quelle politique européenne de l’intelligence artificielle?, RTD Eur., 2021. 297.
[10] B. Delmas-Linel, Intelligence artificielle autonome: qui sera le responsable? Sujet tabou ou non sujet ? în: D. Rahmouni-Syed Gaffar (dir.), „Le Défis du numérique. Penser et pratiquer la transition numérique”, Editions Bruylant, Bruxelles, 2019, p. 23.
[11] B. Barraud, Humanisme et intelligence artificielle. Théorie des droits de l’homme numérique, Editions L’Harmattan, Paris, 2022, p. 547.
[12] B. Barraud, idem, p. 557.
[13] Deocamdată demersul se păstrează în plan etic, enunțându-se mari principii („o petiție de…”) care ar putea guverna „drepturile omului digital”:
– respectarea drepturilor fundamentale, a valorilor societale și a principiilor etice (fără restrângerea autonomiei umane);
– acordarea unei atenții particulare persoanelor vulnerabile (copii, persoane cu handicap, minorități, consumatori ș.a.);
– păstrarea ideii că IA poate avea incidente negative, dintre care unele pot fi imprevizibile și de a adopta măsuri adecvate pentru atenuarea riscurilor;
– asigurarea unui control uman pentru a evita ca un sistem al IA să nu pună în pericol autonomia umană ori să nu provoace alte efecte nefaste.
[14] M. Deguergue, L’humain augmente et le transhumanisme générateur d’inégalités?, în M. Deguergue, M. Torre-Schaub (dir.), „Environnement et santé. Progrès scientifiques et inégalités sociales”, Éditions de la Sorbonne, Paris, 2020, pp. 163-180.
[15] R.S. Summers, Evaluating and Improving Legal Processes – A Plea for ’Process Values’, 60 Cornell L. Rev. 1 1974, p. 69 și urm.
[16] W. Maxwell, Le Contrôle Humain Des Systèmes Algorithmiques – Un Regard Critique Sur L’exigence d’un Humain Dans le Boucle, thèse, Droit, Université Paris I Panthéon-Sorbonne, 2022.