Sonată pentru o impresionantă simfonie (ȋn amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu)

9 dec. 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 2098

Recomandări

Problema reformei sistemului judiciar este reluată periodic ȋn cursul carierei profesorului. În anul 2003 profesorul Viorel Mihai Ciobanu laudă initiativa legislativă care conducea la lărgirea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție prin soluționarea cvasimajorității recursurilor, apreciind că soluția conferirii acesteia a calității de instanță de drept comun ȋn materie de recurs este singura aptă să asigure ȋntr-adevăr aplicarea și interpretarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești ( V. M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma justiției ȋn România, ȋn Pandectele Române nr. 4/2003, p. 195-207). Tot atunci profesorul arăta că măsura nu se impune chiar ȋn cazul tuturor incidentelor procedurale (conflicte de competență, perimarea cererii, măsuri asigurătorii etc). Cu aceeași ocazie apare și ideea că atunci când legiuitorul dorește să suprime o cale de atac din cauza faptului că problema ȋn discuție nu prezintă o dificultate deosebită sau nu vizează fondul, este de preferat suprimarea recursului iar nu a apelului, deoarece acesta din urmă conferă o mai amplă posibilitate de manifestare a drepturilor părților. Chiar dacă O.U.G. nr. 58/2003 a avut o „viață scurtă”, tezele au fost reluate și au stat la baza noului Cod de procedură civilă.

În anul 2006 ȋn cadrul unui articol dedicat tot reformei sistemului judiciar (V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile ȋn România, ȋn Dreptul nr. 2/2006, p. 17-38), profesorul reafirmă necesitatea ca instanța supremă să ȋși asume rolul constituțional ce ȋi revine ȋn legătură cu asigurarea aplicării și interpretării unitare a legii de către instanțele judecătorești. Este criticat caracterul inconstant și reversibil al strategiilor de reformă a sistemului judiciar, caracterul ineadecvat al răpirii dreptului Consiliului Superior al Magistraturii ȋn privința propunerii ȋn vederea numirii sau revocării procurorilor ȋn funcțiile de conducele la nivel national și conferirea acestuia ministrului justiției, dar apreciază drept pozitive reformele aduse prin Legile nr. 303/2004, 304/2004 și 317/2004 cu privire la ȋnregistrarea ședințelor de judecată, numirea judecătorilor și procurorilor ȋn funcțiile de conducere prin concurs, ȋnlăturarea obligativității ȋnființării de tribunale specializate etc. Tot cu acea ocazie profesorul arată că sistemul de asistență judiciară oferit de Codul de procedură civilă este insuficient, fiind necesar să se adopte un ,,sistem coerent ȋn care să se prevadă ȋn mod concret mecanismul de solicitare și acordare a ajutorului judiciar”. Acesta a venit ȋn scurt timp, prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

În cadrul analizării reformei justiției se remarcă o ideea de o realitate evidentă la care ȋnsă s-a meditat prea puțin – aceea că succesul unei reforme nu poate fi adus numai cu contribuția judecătorilor. Reforma trebuie să fie „o cauză nu numai a judecătorilor, ci și a celor care concură ȋntr-un fel sau altul, la desfășurarea procesului civil, la elaborarea și punerea ȋn aplicare a deciziilor justiției, fie că este vorba de procurori, avocați, consilieri juridici, notari publici, executor judecătorești… Este necesar să se găsească acele puncte ȋn care, ȋn pofida poziției și rolului diferit ȋn proces sau chiar a unor interese contrare, să se poată stabili, chiar prin lege atunci când este cazul, o colaborare mai eficientă decât cea existentă ȋn prezent ȋn scopul sporirii calității și eficienței actului de justiție. Este și o preocupare a Comisiei europene pentru eficacitatea justiției, care ȋn Programul – Cadru din 2004, la care ne-am referit, stabilește linii de acțiune ȋn acest sens”. Din păcate, s-a urmat prea puțin acest sfat ȋnțelept. Ulterior, reforma a ținut mai mult seama de interesele justiției văzută prin prisma judecătorilor, avocații fiind prea rar consultați, iar și mai rar ascultați ȋn doleanțe firești legate de accesul la justiție prin reformarea sistemului de taxe judiciare de timbru, un acces mai facil la ajutorul public judiciar prin asistența judiciară, plata decentă a activității ȋn cadrul asitenței judiciare, respectul cu care și instanțele sunt datoare față de avocat, asigurarea spațiilor necesare și corespunzătoare ȋn cadrul sediilor instanțelor judecătorești, asigurarea accesului informatic la dosar pentru a reduce timpul de alergat prin arhive, atât de supărător pentru un profesionist al dreptului, dar și ȋmpovărător pentru volumul de activitate al auxiliarilor instanțelor etc.

Tema „obstrucționării justiției” este adesea ȋntâlnită ȋn opera profesorului. A insistat asupra noțiunii de „obstrucționare a justiției” și a conferit acesteia un sens mai larg decât cel de implicare directă a politicului ȋn actul de judecată. În studiul din anul 2006 pe care ȋl aminteam anterior, arăta că „obstrucționarea justiției” se „prezintă ȋn forme mult mai variate, unele foarte subtile și este posibil să provină din mai multe surse”, astfel că reproșurile făcute judecătorilor pentru ineficiența justiției sunt adesea nerealiste. Identifica drept surse ale „obstrucționării justiției”: necorelarea și nesistematizarea legislației, ȋncălcarea normelor de tehnică legislative, neasigurarea logisticii necesare sau a numărului personalului auxiliar, caracterul neunitar al practicii, presiunile făcute de media, formularea de cereri informe ori cererile de recuzare repetate și făcute cu rea-credință, dar și calitatea ȋndoielnică a unor lucrări ȋntocmite de experții tehnici, care nu pot fi verificate ȋn sub aspectele tehnice de către judecător din cauza absenței cunoștințelor acestuia ȋntr-un atare domeniu, dar care de multe ori sunt determinante pentru soluția ȋn cauză, abuzul de putere al judecătorilor atunci când tind a se substitui puterii legiuitoare. Mai târziu, ȋn anul 2012, ȋn cadrul unui alt studiu (V. M. Ciobanu, Din nou despre obstructionarea justitiei, intrarea in vigoare a noului Cod de procedură civilă, atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și rolul Curții Constituționale, disponibil pe www.juridice.ro , la data de 5 octombrie 2012) relua tema ,,obstrucționării justiției”, găsind surse ale acesteia ȋn deturnarea taxelor judiciare de timbru de la rostul lor firesc –  asigurarea fondurilor necesare funcționării justiției – la completarea bugetelor autorităților locale, dar și ȋn influențele internationale asupra mersului justiției, mai ales prin natura adesea părtinitoare a Rapoartelor MCV și confuziile existente la acest nivel ȋn ceea ce privește noțiunile juridice cu care operează. În acest sens, sunt memorabile aprecierile conform cărora Comisia Europeană, și ne referim în special la Raportul privind mecanismul de cooperare și verificare din 18.07.2012 (pct. II, paragraful 4) recunoaște în mod deschis existența presiunilor externe, ce au determinat schimbări în multe domenii, referinduse la Parchet, DNA, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii. Deci „amestecul” despre care am vorbit mai devreme. Nu suntem desigur antieuropeni, sprijinul Comisiei Europene poate fi benefic, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să privim astfel de rapoarte ca având valoare absolută. Pretenția Comisiei de a oferi judecăți și propuneri valoroase, ca și poziția unor oameni politici de la noi, care tremură de emoție citind aceste rapoarte, îmi aduce aminte de rolul consilierilor sovietici din perioada începutului democrației populare evocat de profesorii mei și de mențiunea din prefața cursului de Drept roman făcută de ilustrul profesor Constantin Tomulescu: „tot ce este greșit în acest curs îmi aparține mie; tot ce este bun aparține romaniștilor sovietici”. Sigur, se cuvine să păstrăm proporțiile, dar trebuie spus odată pentru totdeauna că aceste rapoarte au tare foarte importante: nu există transparență în privința celor care au redactat raportul și a celor care au fost consultați în țară și în străinătate („practicieni de înalt nivel” cum se spune în nota 7 din Raport este foarte puțin ca să se facă o apreciere asupra experților), pentru a putea face o judecată de valoare; rapoartele demonstrează că nu este cunoscută în profunzime Constituția României și legislația specifică. De exemplu, un raport obiectiv ar fi evocat munca extraordinară pentru elaborarea noilor coduri și nu ar fi expediato în câteva rânduri, după cum ar fi subliniat, în legătură cu Noul Cod de procedură civilă, câteva aspecte – rezolvarea cauzei întrun termen optim și previzibil, administrarea probelor de către avocați, contestația privind tergiversarea procesului care reprezintă o noutate față de multe coduri europene – sau nu ar fi vorbit despre procedura filtrului ca un deziderat, în condițiile în care este pe larg reglementată în noul Cod. Este adevărat că rapoartele se ocupă mai mult de procesele penale, dar nu trebuie uitat că cele civile au ponderea cea mai mare și ecoul cel mai puternic în interesele cetățenilor. În fine, o altă sursă de „obstrucționare a justiției” este chiar necunoașterea profundă a legii de către unii dintre cei chemați să o aplice. În acest sens, profesorul cita pe un mare procedurist francez, R. Perrot care spunea că „independența este înainte de toate o problemă de caracter; istoria demonstrează că oricare ar fi textele, oamenii de caracter au păstrat intactă independența lor, în ciuda amenințărilor și solicitărilor”, conchizând că „pentru a nu fi dependent și supus, inclusiv greșelii, este nevoie de cunoaștere, de cunoașterea aprofundată a Constituției și a legilor” (V. M. Ciobanu, Câteva probleme juridice „reîncălzite” cu „înțelepciunea și luminile” juriștilor, dar și „stropite” cu puțină politică, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 21 iunie 2015).

IV. Opera nu a fost finalizată

Poate că această afirmație va fi ușor exploatată ca fiind dintre cele care nu ar fi trebui făcute deoarece nu au conotație pozitivă. Așa este! Totuși, realitatea este că opera mai avea cel puțin un act de desăvârșire pe care timpul nu l-a mai permis.

Tratatul din anii 1996-1997 a venit să ofere soluții pentru problemele generate de modificarea structurală a procesului civil intervenită ca urmare a adoptării Legii nr. 59/1993, la aproximativ 3 ani după intrarea acesteia ȋn vigoare, adică după o acumulare, dar și filtrare a problemelor ȋn practica instanțelor. Apariția tratatului a fost decisivă ȋn privința multor chestiuni discutate, soluțiile oferite fiind catalizator de practică unitară.

După aproximativ 3 ani de la apariția noului Cod de procedură civilă, atunci când practica a ȋnceput să acumuleze aspete demne de clarificat, profesorul ȋncepuse deja lucrul la un nou tratat de procedură civilă care ar fi reprezentat pentru lumea juridică același aport explicativ ca și tratatul din anii 1996-1997. Acesta ar fi fost un act integrator de desăvârșire a operei. Păstrând termenii titlului, ar fi reprezentat fnalul imprenionant al „simfoniei”.

Va trebui ca, ȋn absența actului final, să ȋncercăm, urmând metodele, sfaturile, modalitățile de lucru ale marelului profesor, să regăsim noi, toți juriștii, resursele identificării acelor soluții care să fie corecte, echibilirate și corespunzătoare spiritului procedurii civile.

Sonată pentru o impresionantă simfonie (ȋn amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu) was last modified: decembrie 9th, 2016 by Traian Cornel Briciu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Traian Cornel Briciu

Traian Cornel Briciu

Este președintele UNBR, doctor în drept, specializarea drept procesual civil, profesor universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, avocat în cadrul SCA Florea Gheorghe şi Asociaţii, autor şi coautor al multor lucrări precum și articole ori studii publicate în reviste de specialitate.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter