Sonată pentru o impresionantă simfonie (ȋn amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu)

9 dec. 2016
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1837

Recomandări

La final de noiembrie, încercând să lucrez, iar liniștea fiind  prea densă, am mutat pe programul ,,Mezzo.tv”,  ȋn surdină. Când am ȋnceput să lucrez un sentiment nedefinit, dar cu un aer de o subtilă familiaritate a plutit deasupra mea. Nu venea de la muzică ȋn sine, ci de la faptul că ȋn urmă cu aproape un an același canal și aceeași opera era auzită tot în plan secund și în surdină în cadrul unei discuții cu profesorul Viorel Mihai Ciobanu. Gândul zilelor ȋnceputului de decembrie a fost încărcat de tristețea faptului că pe 10 decembrie va fi o zi ȋn care voi resimți, cu mai mare intensitate decât ȋn fiecare zi, apăsătoarea absență a profesorului Viorel Mihai Ciobanu, precum și a  sfaturilor domniei sale. Rămâne să le intuiesc prin citirea scrierilor sale sau reamintirea discuțiilor purtate.

Ziua de 10 decembrie a primit ȋn ultimii mei 20 de ani o semnificație deosebită! Era ziua de naștere a profesorului Viorel Mihai Ciobanu. S-a stins din viață la vârsta de 65 de ani, lăsând ȋn urmă nu numai o vastă operă științifică, o concepție bine definită de interpretare și aplicare a legii, dar și un colectiv strâns ȋn jurul ideilor și personalității domnei sale.

Îndrăznesc să spun că atunci când ne-a părăsit, opera sa, pe care am decis să o asemăn unei simfonii, deși bine articulată, nu era ȋncă finalizată.

Opera profesorului este:

I) o opera ce a avut la bază un crez;
II) o opera explicativă,  creatoare, dar și unificatoare;
III) o opera care a trecut dincolo de granițele procedurii civile;
IV) o opera care ȋnsă nu a fost finalizată.

I. Opera profesorului a avut la bază un crez

Sunt opere strălucite care ȋnsă nu au la bază o convingere care să le străbată de la un capat la altul. În urma lor rămâne o informatie abundentă, bine structurată,  explicații elocvente și inovații care oferă soluții ȋn chestiunile sensibile de interpretare și aplicare a legii. Nu rămâne ȋnsă o idee generală, abstractă și imitabilă indiferent de modificarea reperelor legislative existente la data realizării operei. Or, opera profesorului Viorel Mihai Ciobanu nu a fost așa. Ea a avut la bază un crez ale cărui aplicații concrete le putem găsi ȋn orice lucrare din diferitele perioade ale vieții. Este ceea ce am putea denumi perenitatea operei.

Crezul științific, așa cum l-am identificat eu, punea ȋn centru ideea că procedura civilă nu reprezintă o simplă sumă de reguli, termene și sancțiuni sau o artă de a conduce procesul civil, ci reprezintă o știință care se bazează pe scopuri, repere și principii a căror dezvoltare și analiză poate rivaliza oricând cu doctrina civilistă.

Crezul domniei sale se ȋnscria ȋntr-o linie de gândire identificabilă la nivel național și european. Într-un interviu realizat cu ocazia aniversării ȋmplinirii vârstei de 65 de ani, profesorul dezvăluia ceea ce au identificat ca fiind fundamentul credinței sale științifice, apelând la spusele a trei mari proceduriști români: „Mulți au considerat și consideră astăzi chiar, studiul procedurii civile ca arid, ca o simplă chestiune de memorie și de obicei, ca o colecție de articole, de formule și de termene arbitrare, care se învață pe de rost, prin simpla practică de toate zilele, aproape ca un drum pe care-l parcurgi în fiecare zi, fără a mai fi nevoie a merge la școală, spre a asculta vreun curs de procedură sau a intra în discuțiuni teoretice. Ei zic că procedura nu este decât o artă ce nu merită a i se da titlul de știință, și că nici nu are vreo legătură cu principiile dreptului civil… A zice că procedura nu este decât o artă, care se învață prin simplul exercițiu și obicei, fără a fi nevoie de vreo prealabilă  meditațiune sau cunoștință a motivelor, a scopului, a efectelor și nulității fiecărui act de procedură, este după noi o absurditate tot atât de mare ca și aceea care consistă în a zice că înainte de a scrie nu este trebuință de a cugeta… Fiindcă mulți din juriști au neglijat studiul procedurei civile, putem afirma că au fost și sunt pedepsiți, atât prin pierderea multora din cauzele drepte încredințate lor, cât și prin necesitatea de a recurge la luminile altora, spre a suplini cunoștințele teoretice ce le lipsesc” (G. Tocilescu, 1887); ,,procedura civilă nu se dobândește prin efectul practicii sau prin simpla cunoștință a mecanizmului judecătoresc… întrucât aplicațiunea legilor de procedură oferă cele mai multe dificultăți practice, studiul lor cere o îngrijire deosebită și o metodă impecabilă” (E. Herovanu, 1926);  „tânărul licențiat învață la facultate abia modul cum să descifreze cărți de drept. Faimoasele rezumate, învățate pe de rost în două, trei nopți de insomnie, sunt departe de a putea pregăti pe avocat sau magistrat în cariera lui… După decenii de muncă intensă, juristul care se autoexaminează vede cât de puțin știe și câte are încă de învățat. El află zilnic lucruri noi și abia către sfârșitul carierei constată, cu destulă mâhnire, ca și Faust din legendă, că nu știe nimic. Și dacă un asemenea avocat sau magistrat, care a muncit o viață întreagă, mai poate greși uneori, ce să mai zicem de un începător, care culcându-se pe laurii celor câtorva bile albe-roșii (notele bune de atunci – n.n.) de la examen, nu-și mai dă în urmă nicio osteneală … Ca să rezolvi o problemă de drept, trebuie mai întâi să cunoști principiile generale, pe lângă modul interpretării vechilor texte, ceea ce se învață numai din cărți. Judecata nu se poate face în mod empiric” (E. Petit, 1934).

Viziunea se ȋnscrie ȋntr-un curent european pe are ȋl găsim ȋn opera novatoare proceduristului francez H. Vizioz (Observation sur l’etude de la procédure civile, publicat ȋn Revue générale du Droit, de la Législation et de la Jurisprudence en France et à l’Etranger, 1927, republicat ȋn H. Vizioz, Études de procédure, Dalloz, 2011, p. 3-52) și reflectă ideea directoare a ridicării procedurii civile de la o problemă de practică la una de știință, opunându-se opiniei conform căreia procedura civilă reprezintă doar chestiune de exercițiu practic al unor reguli ce trebuie preluate ca atare ori, cel  mult, o artă de a conduce procesul civil.

De aici și ,,ȋnverșunarea” profesorului ȋmpotriva spiritului ,,pozitivit” care a cuprins clasa juriștilor și care se manifestă prin interpretarea pe baza textului scos din context, privit exclusiv prin raportare la metoda literală, cu ingorarea corelării cu alte texte, dar și cu principiile procedurii civile. Amărăciunea era așa de mare deoarece constata ca mulți juriști, pentru aparenta certitudine oferită de interpretare literală textului legal, nu mai apelează la metoda istorico-teleologică, care presupune valorificarea evoluției istorice a instituției juridice ȋn cauză ori la metoda logică ori sistematică, care pun ȋn lumină firul logic al rațiunii legiuitorului ori corelarea cu alte texte ale legii sau altor acte normative. Calea aleasă din teamă sau comoditate, duce la coborârea procedurii de la rangul de știință la cea de exercițiu practic și confundă cunoașterea procedurii civile cu cunoașterea articolelor din Codul de procedură civilă. Or, acest lucru nu putea fi acceptat pentru că era profund contrar crezului științific. Acesta este motivul pentru care insista spunând că ,, …procedura civilă nu trebuie aplicată numai în litera ei, ci și în spiritul ei. Adică trebuie să înțelegi foarte bine principiile directoare, fundamentale, și să cauți să vezi esența instituțiilor, nu să interpretezi un text izolat, rupt de context. Și apoi este important să corelezi dispozițiile din cod sau alte legi cu interpretarea, corectă sau nu, a Curții Constituționale, a Curții de la Strasbourg, a Înaltei Curți de Casație și Justiție etc. și să explici studenților de ce se impune o soluție sau alta”.

Plasarea procedurii civile ȋn sfera știintei este singura care explică logic de ce aceasta nu trebuie privită drept o cauză de stagnare a proceselor, ci dimpotrivă regulile impuse de aceasta, chiar dacă uneori supărătoare pentru profani, servesc a ocrotirii drepturilor justițiabililor și realizării actului de justiție ȋntr-o manieră echitabilă.

II. Opera profesorului a fost explicativă și creatoare, dar mai presus de toate și unificatoare

O operă explicativă

Poate nu uneori nu ne mai dăm seama, dar dacă facem o minimă cercetare observăm că multe dintre conceptele cu care operăm ȋn mod curent și pe care le considerăm clasificări sau instituții indiscutabile au dobândit acest caracter ȋn urma studiilor profesorului Viorel Mihai Ciobanu. Câteva exemple! Distincția dintre ,,excepțiile de fond” și ,,apărările de fond” (uneori purtând chiar denumirea de excepții – e.g. excepția de neexecutare a contractului) a fost explicată și ulterior acceptată ca atare de doctrină și jurisprudență, ȋntr-un concentrat, dar extrem de edificator studiu, scris ȋmpreună cu reputatul profesor Savelly Zilberstein (S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizări privid instituția excepțiilor ȋn dreptul procesual civil, ȋn SCJ nr. 1/1983, p. 43-48). Tot ȋn privința excepțiilor procesuale, profesorul Viorel Mihai Ciobanu, ȋntr-un articol scris ȋmpreună cu profesorul Gabriel Boroi, se opunea argumentat teoriei ,,inadmisibilităților” ca o categorie distinctă de mijloace de apărare, teza lansată fiind acceptată de doctrină și jurisprudență ȋn cvasimajoritatea acestora (V. M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepțiile procesuale, ȋn Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-155). Clasificarea normelor de procedură după criteriul obiectului lor, ȋn norme de organizare judecătorească, de competență și de procedură propriu-zisă a fost prilejuită de două decizii din practica judiciară ȋn care normele de organizare referitoare la compunerea completului de judecată erau confundate cu normele de competență, cu efecte, evident decisive, asupra căilor de atac de retractare (V. M. Ciobanu, Interesul practic al clasificării legilor de procedură civilă ȋn funcție de obiectul lor de reglementare, ȋn RRD nr. 4/1983, p. 33-38). Clarificarea problemei ȋn sensul distincției ȋntre acestea și a consecințelor juridice ce decurg de aici a rămas o constantă indisutabilă ȋn studiul procedurii civile. Clarificarea regulilor aplicabile ȋn materia popririi asigurătorii ȋn materie comercială prin raportare la dispozițiile existente ȋn materie de poprire ȋn Codul de procedură civilă a devenit o necessitate ȋn contextual ȋn care imediat după 1990 activitatea de comerț s-a intensificat și odată cu aceasta, litigiile comerciale (V. M. Ciobanu, Unele aspecte privind poprirea asigurătorie în materie civilă și comercială, ȋn Dreptul nr. 4-5/1991, p. 47-55). În mod admirabil, raporturile dintre normele de procedură cuprinse ȋn Codul de procedură civilă și normele de procedură cuprinse în Codul de comerț, în special ȋn ceea ce privește obligativitatea și cuantumul cauțiunii, au fost clarificate prin apelarea la metoda de interpretare istorico-teleologică, printr-o incursiune ȋn istoria reglementării, respectiv la modificarea Codului de procedură civilă din 1900. Practica a acceptat teza propusă și a devenit constată ȋn sensul acesteia. În fine, nu poate fi uitată contribuția la consolidarea teoriei generale a acțiunii și a dreptului la acțiune ȋn procedura civilă. Valorificând opiniile exprimate ȋn doctrină, urmând ȋn principal linia de gândire a profesorului E. Herovanu, se ajunge la definirea acțiunii civile ca fiind ,,ansamblul mijloacelor procesuale prin care, ȋn cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil – prin recunoașterea sau realizarea lui, ȋn cazul ȋn care este ȋncălcat sau contestat – ori a unor situații juridice ocrotite de lege” (V. M. Ciobanu, Considerații privind acțiunea civilă și dreptul la acțiune, ȋn SCJ nr. 4/1985, p.  330). Rămâne fidel acestei concepții privind acțiunea civilă și o reiterează ȋn tratatul din 1996 (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, p. 250). Astăzi definiția dată de profesor reprezintă text legal – art. 29 NCPC. În același context stabilește raportul ȋntre acțiunea civilă și dreptul la acțiune, apreciind că acesta din urmă reprezintă unul din elementele dreptului subiectiv civil, care cuprinde dreptul de a sesiza instanța, a a administra probe, de a exercita căi de atac, de a obține executare silită. Prin prisma acestor conceptelor care definesc complexitatea dreptului la acțiune, clarifică efectele prescripției extinctive, arătând că aceasta afectează numai „dreptul de a obșine condamnarea pârâtului” și „dreptul de a obșine executarea silită”.  Respinge teoria potrivit căreia că dreptul la intentarea acțiunii ar fi o manifestare a dreptului de petiționare (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, p. 251-258).

Sunt importante contribuțiile profesorului la redescoperirea, explicarea și consolidarea instituțiilor arbitrajului, după anul 1990 (exemplificativ: V. M. Ciobanu, M. Popa, Arbitrajul ad-hoc; RDC nr. 1/1991, V. M. Ciobanu, Din nou despre natura juridică a acțiunii ȋn anulare a hotărârii arbitrale, Dreptul nr. 1/2002; V. M. Ciobanu, Executarea sentințelor arbitrale străine ȋn România, Pandectele Române, In honorem Ion Deleanu, 2004; V. M. Ciobanu, C. Vasile, Considerații privind posibilitatea de a pune în executare o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă, prin intermediul unei hotărâri arbitrale provizorii sau parțiale analizată din perspectiva dreptului procedural roman, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 9 mai 2014). A rămas fidel ȋn practică, dar și ȋn doctrină, ideii de promovare a avantajelor soluționării litigiilor pe calea procedurii arbitrale. In tratatul vol. II al tratatului din 1996-1997 a cuprins o amplă prezentare a procedurii arbitrale, iar ȋn 2016 a efetuat comentariul artilelor relative la hotărârea arbitrală.

Sonată pentru o impresionantă simfonie (ȋn amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu) was last modified: decembrie 9th, 2016 by Traian Cornel Briciu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Traian Cornel Briciu

Traian Cornel Briciu

Este președintele UNBR, doctor în drept, specializarea drept procesual civil, profesor universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, avocat în cadrul SCA Florea Gheorghe şi Asociaţii, autor şi coautor al multor lucrări precum și articole ori studii publicate în reviste de specialitate.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter