Sonată pentru o impresionantă simfonie (în amintirea profesorului Viorel Mihai Ciobanu)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

La ȋntrebarea de ce a fost nevoie de un nou cod, profesorul oferise răspunsul ȋncă din anul 2006, ȋn cadrul unui articol ce aborda reforma ȋn justiție (V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile ȋn România, ȋn Dreptul nr. 2/2006, p. 17-38) – „….în ultimii 140 de ani s-a ȋncercat de mai multe ori elaborarea unui nou cod, dar singurul adoptat, care ȋnsă nu a intrat ȋn vigoare a fost Codul Carol al II – lea din 1940. Avem un Cod vechi, care, ȋn funcție de realitățile și interesele de moment, a fost mai mult sau mai puțin bine peticit de foarte multe ori, ȋn condițiile ȋn care se știe că reformele punctuale frecvente prezintă riscul cel mai mare pentru viitor ȋntrucât creează dezechilibre și disfuncționalități. Este suficient să ne referim, cu titlu de exemplu, la competența materială a instanțelor judecătorești, care ȋn prezent, după modificări successive ce urmăreau aproape ȋn exclusivitate degrevarea instanței supreme, nu mai este distribuită echilibrat ȋntre instanțe”.

În explicarea instituțiilor, rațiunii și spiritului noii reglementări, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a coordonat (ȋmpreună cu profesorul Marian Nicolae) elaborarea unei ample lucrări ȋn două volume (Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, vol. I – 2013, ed. II vol. I – 2016, vol. II – 2016). Colectivul este format din colaboratorii constanți ai profesorului, care au lucrat fie ȋn comisiile de elaborare a codului sau a legii de punere ȋn aplicare. Ediția a II – a este marcată de multe note ale coordonatorului, semn că profesorul deja simțea nevoia de a ȋncepe unificarea concepțiilor ȋn scopul de a oferi un instrument articulat și coerent de interpretare a legii.

O operă unificatoare

Tratatul teoretic și practic de procedură civilă, cunoscut și sub denumirea de „tratatul galben”, ȋn două volume, primul apărut ȋn anul 1996, iar al doilea ȋn anul 1997 reprezintă cel mai bun exemplu de doctrină care are rol diriguitor pentru jurisprudență atunci când aceasta are mai mare nevoie de viziunea elaborată a cercetătorului. Să nu uităm contextul apariției acestui tratat. Anul 1993 marchgează reintroducere ȋn legislația noastră procesual civilă a „apelului” și „curților de apel”. Recursul a devenit cale extraordinară de atac, primind specificul analizei ȋn legalitate. Aceste mutații au fost importante și posibil generatoare de practică judiciară inconstantă, cu atât cu cât au fost făcute ȋn pripă și fără pregătire. Reperele principale ale apelului, natura de cale devolutivă de atac, modul de interpretare al limitelor efectului devolutiv al apelului, dar și explicarea naturii de cale extraordinară a recursului și modul de interpretare a motivelor de recurs, cu accentul pe analiza ȋn legalitate au fost dezvolatate ȋn acel tratat și aceptate de jurisprudență ca repere constante. Dar nu numai atât. Interpretarea art. 17 C. proc. civ. 1865 ȋn sensul prorogării competenței instanței ȋnvestită cu cererea principală și pentru cererile accesorii și incidentale, chiar dacă acestea ar atrage competența exclusivă a altei instanțe, criteriile după care se determină valoarea obiectului cererii ȋn vederea stabilirii competenței materiale (devenite ȋntre timp texte legale ȋn noul Cod de procedură civilă), momentul până la care se poate invoca excepția de litispendență (s-a arătat că ȋn fața instanțelor de fond cuprinde și instanța de apel), ordinea de soluționare a unor excepții procesuale sunt alte exemple edificatoare pentru modul ȋn care tratatul a unificat concepțiile juridice și a contribuit la realizarea unei practici unitare ȋn aceste probleme, precum și ȋn altele inițial controversate.

Același efect unificator l-a avut ȋn materia executării silite tratatul scris ȋmpreună cu profesorul Savelly Zilberstein (S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001) și care a dominat autoritar doctrina și a sprijinit soluțiile ȋn jurisprudență după marea modificare intervenită ȋn materia executării silite prin apariția Legii nr. 188/2000 care a schimbat statutul executorului judecătoresc, dar și a O.U.G. nr. 138/2000, care a redus substanțial atribuțiile instanțelor judecătorești ȋn ceea ce privește efectuarea actelor de executare. Aceste modificări legislative au creat premise noi pentru proceduri de executare precum urmărirea silită imobiliară sau poprirea, ȋn care anterior, instanța judecătorească juca un rol important. În aceste momente, tratatul de executare silită a reprezentat reperul principal de realizare a unificării practicii ȋn materie. Explicarea modificărilor, a modului ȋn care trebuie interpretate noile reguli, valorificarea doctrinei vechi prin adaptarea la noile soluții legislative, tanziția cu trecutul instituților juridice ( e.g. „efectele actului de adjudecare” ȋn comparație cu „ordonanța de adjudecare”), transpunerea termenilor vechi asupra celor noi (e.g. „comandament” – „somație”) a fost urmărită și valorificată de ȋntrega clasă juridică.

Efortul unificator al activității profesorului Viorel Mihai Ciobanu s-a manifestat și ȋn activitatea administrativă și didactică. În calitate de decan, prin fermitate ȋmbinată cu curtoazie, corectitudine ȋmbinată cu ȋnțelegere, a reușit să mențină armonia ȋn interiorul colectivului de cadre didactice al Facultății de Drept. Raporturile profesionale și umane din facultatea noastră ȋn acea perioadă reprezintă repere pentru viitor. Același efect unifiator l-a produs asupra colectivului restrâns, din preajma procedurii civile și disciplinelor conexe. În jurul personalității profesorului s-a creat un colectiv, și aici nu mă refer numai la cei care sunt actualmente cadre didactice ale Facultății de Drept din cadrul Univerșității din București, care se raportează la aceleași repere ȋn ceea ce privește abordarea interpretării legilor, modului de a elabora o operă, exigențelor, dar și respectului față de studenți ȋn ținerea cursurilor, seminarelor și examenelor.

III. Opera a depăsit granițele procedurii civile

Opera s-a manifestat deopotrivă și ȋn sfera dreptului constitutional, organizării sistemului judiciar și a profesiilor juridice, dreptului administrativ sau dreptului civil.

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu a fost judecător al Curții Constituționale ȋntr-o perioadă ȋn care s-au pus bazele jurisprudenței acestei instituții și s-a procedat la decizii memorabile pentru statul de drept. Sub aspect doctrinar a adus importante contribuții ȋn ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale pe calea excepției de neconstituționalitate (V. M. Ciobanu, Aspecte teoretice și practice ȋn legătură cu sesizarea Curții Constituționale ȋn vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, ȋn Dreptul nr. 7/1995), soluțiilor care se pot pronunța de către Curtea Constituțională (V. M. Ciobanu, Considerații referitoare la deciziile ce se pot pronunța ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, ȋn Dreptul nr. 5-6/1994, p. 17-29), garantarea dreptului de proprietate (V. M. Ciobanu, I. Filipescu, Practica Curții Constituționale române privind garantarea proprietății, ȋn Dreptul nr. 2/1995).

Profesiile juridice ȋi datorează enorm, deoarece a adus la lumină, dintr-o perspectivă doctrinară, probleme legate de organizarea acestora, etica și deontologia lor.

Preocupările ȋn acest domeniu erau vechi și constante, fiind de amintit numai rapoartele naționale pentru congrese internaționale elaborate ȋmpreună cu profesorul Savelly Zilberstein (Rolul și funcțiile profesiilor juridice – raport pentru Congresul de drept comparat dela Caracas 1982, raportor general WJ. Wagner, SUA) sau cu doamna Adriana Gaspar (Analiza comparativă a regulilor și reglementărilor privitor la practica international la sfârșitul secolului XX – raport pentru al XV – lea Congres congress de drept comparat de la Bristol, 1998, raportor general V. Varano, Italia).

În vol. I al tratatului teoretic și practic de procedură civilă din anul 1996, după modelul profesorilor E. Herovanu și P. Vasilescu, s-au abordat pe larg probleme legate de organizarea instanțelor judecătorești, statutul magistraților, rolul procurorului, organizarea și etica profesiei de avocat, organizarea activității notariale și actele specifice notarului public. În anul 1996, este printre primii care abordează de o manieră elaborată, științifică și cu anvergură internațională problema independenței instanțelor și a judecătorilor, făcând trimitere la recomandările internaționale, precum Raportul Singhvi și la o amplă literatură de inspirație continentală. Se remarca aducerea ȋn discuție a ȋnsușirilor care ar trebui să se verifice ȋn persoana judecătorului – „conștiință, echilibru, curaj, obiectivitate, ȋnțelegere, omenie și erudiție” – ca premise ale unei hotărâri bune și „demne de ȋncredere”.

În același tratat, prezintă reperele organizatorice și etice ale profesiei de avocat ȋntr-un moment ȋn care Legea nr. 51/1995, proaspăt adoptată avea nevoie de a fi explicată publicului juridic. Mai mult, rezolvă strălucit probleme legate de reprezentarea ȋn fața instanțelor prin avocat, tranșând problema faptului că dovada reprezentării o reprezintă ȋmputernicirea avocațială, iar nu contractul de asistență și faptul că avocatul nu are nevoie de procură notarială pentru a face acte de dispoziție, fiind suficientă mențiunea acestui drept ȋn contractul de asistență juridică. Aceste aspecte discutate până atunci, au fost clarificate și acceptate de doctrină și jurisprudență, ȋn ansamblu, fiind astăzi constante. Aprecierea asupra problemelor avocaturii este importantă. Tratatul cuprinde ample dezvoltări și ȋn ceea ce privește noțiunile de „confident al clientului”, „sfătuitor al clientului”, dar și indicația cu privire la planul și continutul „pledoariei” pe care o consideră un „act de creație științifică și de cultură” (V. M. Ciobanu, Tratat theoretic și practice de procedură civilă, vol. I, p. 341-345). Tratatul de procedură indică introducerea ȋn doctrina românească a conceptului de „parteneri ai justiției” aplicabil avocaților, care ȋnlocuiește pe cel de „auxiliari ai instanțelor”, utilizat până atunci. Mult mai târziu, spre sfârșitul carierei, profesorul relua și explicita terminologia utilizată – ,, …justiția are și parteneri și auxiliari. Parteneri, care și ei au studii juridice superioare, sunt, datorită atribuțiilor lor, procurorii – al căror rol diferă, fiind mult mai pronunțat în procesul penal -, avocații, consilierii juridici, magistrații-asistenți, executorii judecătorești și mai rar, notarii publici. Auxiliari ai justiției, chiar dacă au studii superioare, sunt grefierii, arhivarii-registratori, aprozii, agenții de procedură etc. În acest sens, se poate spune că partenerii și auxiliarii justiției participă la înfăptuirea justiției, la activitatea judiciară a instanțelor judecătorești”.

Executorii judecătorești datorează profesorului faptul de a fi fost printre primii care au dezvoltat problema organizării profesiei după Legea nr. 188/2000, care a adus modificarea statutului acestora. Abordarea a fost amplă și inclusă ȋn cadrul tratatului de executare silită, care a reprezentat cea mai elaborată și cautată lucrare ȋn materie până la apariția noului Cod de procedură civilă (S .Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 86-135).

Reflecțiile sale ȋn zona funcționării instituțiilor statului sunt memorabile prin franchețea manifestată, spiritul critic fața de căderea ȋntr-o adorație nejustificată ȋn fața produselor politice livrate din exterior, dar și prin ȋngăduința manifestată ȋn privința celor față de care se ȋndreptau criticile.

Reforma ȋn justiție a fost o temă abordată ȋncă ȋn tratatul din 1996. Ar fi de recitit acum paragraful denumit „Reforma justiției ȋn România. Justiția ȋncotro?” (p. 114-123) deoarece el oferă unele răspunsuri la probleme ȋncă actuale – critica neȋntemeiată a justiției pentru aspete ce nu țin de actul de justiție, legislația incoerentă care ȋnreunează munca judecătorului; problema cooptării ȋn completele de judecată a unor „judecători neprofesioniști” ȋn litigii precum cele de muncă, comerciale etc.; rolul curților de apel și al Înaltei Curți de Casație și Jutiție (Curtea Supremă de Justiție – denumirea la acea dată). Se atrăgea atenția ȋncă din 1996 că numărul litigiilor și ȋncărcarea fiecărui judecător va crește ȋn perioada următoare, iar neglijarea acestei tendințe (care ȋn timp s­-a intensificat) va avea drept consecință deteriorarea actului de justiție.

Problema reformei sistemului judiciar este reluată periodic ȋn cursul carierei profesorului. În anul 2003 profesorul Viorel Mihai Ciobanu laudă inițiativa legislativă care conducea la lărgirea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție prin soluționarea cvasimajorității recursurilor, apreciind că soluția conferirii acesteia a calității de instanță de drept comun ȋn materie de recurs este singura aptă să asigure ȋntr-adevăr aplicarea și interpretarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești ( V. M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma justiției ȋn România, ȋn Pandectele Române nr. 4/2003, p. 195-207). Tot atunci profesorul arăta că măsura nu se impune chiar ȋn cazul tuturor incidentelor procedurale (conflicte de competență, perimarea cererii, măsuri asigurătorii etc.). Cu aceeași ocazie apare și ideea că atunci când legiuitorul dorește să suprime o cale de atac din cauza faptului că problema ȋn discuție nu prezintă o dificultate deosebită sau nu vizează fondul, este de preferat suprimarea recursului iar nu a apelului, deoarece acesta din urmă conferă o mai amplă posibilitate de manifestare a drepturilor părților. Chiar dacă O.U.G. nr. 58/2003 a avut o „viață scurtă”, tezele au fost reluate și au stat la baza noului Cod de procedură civilă.

În anul 2006 ȋn cadrul unui articol dedicat tot reformei sistemului judiciar (V. M. Ciobanu, Câteva reflecții cu privire la reforma justiției civile ȋn România, ȋn Dreptul nr. 2/2006, p. 17-38), profesorul reafirmă necesitatea ca instanța supremă să ȋși asume rolul constituțional ce ȋi revine ȋn legătură cu asigurarea aplicării și interpretării unitare a legii de către instanțele judecătorești. Este criticat caracterul inconstant și reversibil al strategiilor de reformă a sistemului judiciar, caracterul inadecvat al răpirii dreptului Consiliului Superior al Magistraturii ȋn privința propunerii ȋn vederea numirii sau revocării procurorilor ȋn funcțiile de conducele la nivel national și conferirea acestuia ministrului justiției, dar apreciază drept pozitive reformele aduse prin Legile nr. 303/2004, 304/2004 și 317/2004 cu privire la ȋnregistrarea ședințelor de judecată, numirea judecătorilor și procurorilor ȋn funcțiile de conducere prin concurs, ȋnlăturarea obligativității ȋnființării de tribunale specializate etc. Tot cu acea ocazie profesorul arată că sistemul de asistență judiciară oferit de Codul de procedură civilă este insuficient, fiind necesar să se adopte un „sistem coerent ȋn care să se prevadă ȋn mod concret mecanismul de solicitare și acordare a ajutorului judiciar”. Acesta a venit ȋn scurt timp, prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.