Solicitarea schimbării încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Admiterea recursului în casație

21 aug. 2024
Vizualizari: 510
  • Constituția României: art. 115
  • Constituția României: art. 73 alin. (1)
  • Legea nr. 500/2001: art. 72
  • Legea nr. 500/2002: art. 14 alin. (2) şi (3)
  • Legea nr. 500/2002: art. 72 alin. (1) lit. a)
  • Legea nr. 78/2000: art. 13^2
  • NCP: art. 297 alin. (1)
  • NCP: art. 309
  • NCP: art. 5
  • NCPP: art. 16 lit. b)
  • NCPP: art. 396 alin. (5)
  • NCPP: art. 433
  • NCPP: art. 437 alin. (1) pct. 7
  • NCPP: art. 438 alin. (1)
  • NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
  • O.G. nr. 119/1999: art. 5 alin. (1)
  • O.G. nr. 2/2001: art. 1
  • VCP: art. 246
  • VCP: art. 248
  • VCP: art. 248^1

Prin sentința penală nr. 121/F din 15 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 1431 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 și art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, formulată de inculpata A..

Au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulate de inculpații B. și A. și schimbarea de încadrare juridică pusă în discuție din oficiu de instanță.

1. În baza art. 297 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a exercita o funcție publică), pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), și) g C. pen. (dreptul de a exercita o funcție publică).

2. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), și) g C. pen. (dreptul de a exercita o funcție publică), pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și și) g C. pen. (dreptul de a exercita o funcție publică).

3. În baza art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de stabilire cu intenție a unei valori diminuate a bunului supus executării silite și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. (profesia de executor judecătoresc), pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. (profesia de executor judecătoresc).

În baza art. 112 lit. e) C. proc. pen. s-a confiscat de la inculpatul C. suma de 7.196.400 RON.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 579/RC din 21 decembrie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurenta inculpată A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În acest context, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că recurenta inculpată A. a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., precizând că prin decizia penală atacată s-a reținut în sarcina sa încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002 și art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/31.08.1999, însă potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 500/2001, fapta prevăzută de art. 14 alin. (2) și alin. (3) Legea nr. 500/2002 este contravenție și nu infracțiune.

Prealabil analizării motivul de casație invocat de către recurenta inculpată, Înalta Curte notează că în jurisprudența sa constantă, s-a reținut că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată de art. 437 alin. (1) pct. 7 din același Cod (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează „acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv” (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Pornind de la aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că, în speță instanța de apel a reținut ca situație de fapt, în cazul inculpatei A. că, la data de 17.09.2008, în calitate de director general la D. S.A., a dispus plata sumei de 7.015.408, RON în contul executorului judecătoresc L. Ionuț K., întrucât a apreciat că suma provine dintr-o executare silită abuzivă, cu explicația „sumă consemnată pe seama și la dispoziția S.C. M. SRL”, deși între cele două societăți nu existau relații contractuale din care să rezulte această obligație de plată, încălcându-și astfel atribuțiile de serviciu referitoare la aprobarea operațiunilor de plată, așa cum sunt reglementate în conținutul art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999.

Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Dispozițiile art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevăd:

„(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanță și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare”.

Conform art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv:

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

„Conducătorii entităților publice, precum și persoanele care gestionează fonduri publice și/sau patrimoniu public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în desfășurarea activității”.

În acest cadru normativ, în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, precum și de motivele invocate de recurenta inculpată în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte urmează a verifica dacă acuzația penală poate fi analizată doar prin prisma acestor dispoziții legale.

În ceea ce privește reținerea dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte constată că art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002, atât în forma în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv anul 2008, cât și în forma actuală, încadrează în mod explicit în categoria contravențiilor nerespectarea acestor dispoziții:

„(1)constituie contravenții următoarele fapte: a) nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3), art. 16 alin. (2), art. 43, art. 47 alin. (13) și ale art. 63 alin. (2) – (5)”.

Înalta Curte subliniază dreptul exclusiv al legiuitorul primar sau delegat (conform art. 115 din Constituție) de a califica, prin prisma gravității, anumite fapte drept contravenții.

Astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale, în exercitarea competenței de legiferare, legiuitorul are în vedere principiul potrivit căruia „incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual” (par. 68-69 din Decizia nr. 405/2016).

Așadar, legiuitorul, în baza marjei de apreciere, a considerat că încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, nu prezintă un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală, stabilind, indiferent de consecințele produse, incidența unei singure forme de ilicit, cel contravențional.

Stabilirea caracterului exclusiv contravențional al faptelor de încălcare a dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, indiferent de consecințele produse, exclude posibilitatea încadrării acelorași fapte de încălcare a legii, ca element material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, în condițiile în care nu identifică niciun alt element particular, suplimentar față de contravenția reglementată în art. 72 alin. (1) din Legea nr. 500/2002.

Astfel, deși abuzul în serviciu constituie o incriminare care, în principiu, include orice încălcare a legii în exercitarea atribuțiilor de serviciu, acesta nu poate fi reținut în privința acelor încălcări pentru care legiuitorul a stabilit exclusiv o răspundere contravențională. Dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, sunt suficient de clare pentru excluderea răspunderii penale în cazul în care fapta este calificată de legiuitor doar contravenție.

În raport de aceste considerente și de principiul legalității incriminării, Înalta Curte reține că stabilirea de către legiuitor a caracterului exclusiv contravențional al faptei reținute în sarcina inculpatei, de aprobare a operațiunilor de plată către S.C. M., așa cum sunt reglementate în conținutul art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002 conduce la concluzia excluderii naturii penale a acesteia și imposibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei sau persoanelor care s-ar face vinovate de comiterea ei.

Față de conținutul acuzației aduse inculpatei A., în sarcina acesteia se reține exclusiv o încălcare a dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, sub aspectul nerespectării principiilor care stau la baza aprobării operațiunilor de plată, în calitate de director general la D. S.A.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, au un caracter mult prea general, iar textul nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în raport de care să se verifice un anume comportament, ci reprezintă principiile care stau la baza reglementărilor din întregul act normativ.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 405/2016, că:

„unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ” (par. 51), iar „comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice” (par. 61).

Din perspectiva condiției de tipicitate a elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu constând în neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos, Înalta Curte apreciază că trebuie identificată obligația de serviciu care a fost încălcată, implicit, dispoziția legală care prevede conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de către inculpată, în raport de care, comportamentul acesteia a fost considerat a fi o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu.

O interpretare în sensul că este suficientă doar stabilirea unor principii, judecătorul fiind cel care trebuie să verifice dacă un anumit comportament, nereglementat expres de lege, le încalcă sau nu, este similară celei anterioare Deciziei nr. 405/2016 a instanței de contencios constituțional, când organul judiciar era cel care stabilea, fără să se raporteze la o dispoziție legală, dacă o anumită acțiune reprezintă o îndeplinire defectuoasa a atribuțiilor de serviciu.

Or, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și cele ale art. 297 alin. (1) din C. pen. încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), tocmai pentru că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată. Ca atare, apare ca evident că și încălcarea unui principiu prevăzut de lege, cum este nediscriminarea, tratamentul egal, etc., trebuie analizată în raport de o dispoziție legală care nu este respectată în exercitarea atribuțiilor de serviciu și nu în baza raționamentelor făcute de instanță. (Decizia nr. 14 din data de 03.02.2022, pronunțată de Înalta Curte – Completul de 5 Judecători)

Așadar, Înalta Curte reține, pe de o parte, faptul că dispozițiile art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 stabilește caracterul exclusiv contravențional al încălcării prevederilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, iar pe de altă parte, că prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aspect în raport de care va dispune achitarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen. 1969 și art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta inculpată întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., prin care solicită schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu, întrucât nu a acceptat și a socotit fără temei faptul ca rezultatul nu se va produce (pierderea sumei consemnate), Înalta Curte notează că încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei, nu se include în sfera cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen., verificarea legalității limitelor de pedeapsă se realizează în funcție de încadrarea juridică stabilită sau menținută prin hotărârea atacată, instanța care judecă recursul în casație nefiind abilitată prin dispozițiile C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din data de 17 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Va casa, în parte, decizia penală recurată, și în înlăturarea greșitei aplicări a legii, va dispune:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. va achita pe inculpata A., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 248^1 din C. pen. 1969 și art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art,5 C. pen.

Va dispus desființarea formelor de executare emise în baza deciziei penale recurate.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate care nu contravin prezentei.

Sursa informației: www.scj.ro.

Solicitarea schimbării încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu. Admiterea recursului în casație was last modified: august 21st, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Noutati editoriale

  • Noutati editoriale ujmag
Vezi tot

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.