Solicitarea de modificare a hotărârii în scopul de a se dezbate și alte aspecte ce nu au făcut obiectul judecății. Contestație la executare respinsă ca nefondată (NCPP, NCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 350/2017

NCP: art. 6 alin. (1); NCPP: art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b), art. 598 lit. c) și d)

Din cuprinsul motivelor invocate de contestator rezultă că petentul este nemulțumit de faptul că prima instanță, în pronunțarea sentinței penale nr. 10/F din 5 mai 2016, în baza căreia a fost emis Mandatul de Executarea Pedepsei Închisorii, cu același număr la 24 iunie 2016, nu a avut în vedere toate hotărârile de condamnare în străinătate, invocând, în concret, sentința penală nr. 4075 din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel din Roma, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 1.400 euro amendă, beneficiind de 450 de zile de liberare anticipată din penitenciar.

Din analiza Dosarului nr. x/46/2016, în care a fost pronunțată hotărârea contestată, susmenționată, rezultă că instanța a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești cu propunerea de admitere a cererii formulate de autoritățile italiene prin care se solicita recunoaștersusmea efectelor a două sentințe penale, respectiv nr. 6583 din 9 martie 2007, pronunțată de Tribunalul ordinar din Roma și nr. 138 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Valletri, cât și cu transferul condamnatului A. pentru a executa în România restul de pedeapsă neexecutată.

Curtea de Apel Pitești, pronunțând sentința penală nr. 10/F/CC din 05 mai 2016, a admis cererea autorităților judiciare italiene, recunoscând efectele celor două sentințe sus-menționate și a dispus transferarea condamnatului A. într-un loc de detenție din România în vederea executării restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa totală de 11 ani, 3 luni și 21 zile închisoare, așa cum a fost calculată la data de 10 august 2012 de autoritățile judiciare italiene în procedura de unificare a pedepselor, fiind dedusă perioada executată de condamnat, inclusiv în arest preventiv, începând cu data de 16 iunie 2009 la zi.

Sentința penală nr. 10/F din 05 mai 2016 a Curții de Apel Pitești a rămas definitivă, nefiind apelată de condamnat și, în consecință, la 23 iunie 2016, a fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 10/2016, în executarea căruia se află contestatorul.

Înalta Curte observă, în primul rând că, la momentul respectiv, instanța nu a fost sesizată și cu recunoașterea sentinței penale nr. 4075 din 15 mai 2014 a Curții de Apel din Roma – la care face referire condamnatul în contestația sa și depusă de acesta în copie la dosar (filele 10-17 Dosarul de fond nr. x/288/2016) – or, potrivit dispozițiilor art. 153 și urm. din Legea nr. 302/2004 republicată, sesizarea instanței în cadrul procedurilor de recunoaștere și transfer aparține în exclusivitate parchetului de pe lângă curtea de apel.

Prin urmare, instanța nu avea posibilitatea să se pronunțe cu privire la solicitarea contestatorului iar această recunoaștere nu se poate face incidental, pe calea unei contestații la executare, întrucât se urmărește executarea pedepsei dispuse prin sentința respectivă.

Înalta Curte reține, în acord cu ceea ce a constatat și curtea de apel că, de fapt, în prezenta contestație la executare contestatorul a solicitat modificarea hotărârii (sentința penală nr. 10/F/CC/05 mai 2016) în scopul de a se dezbate și alte aspecte ce nu au făcut obiectul judecății, lucru care nu este posibil, întrucât există autoritate de lucru judecat, iar contestația la executare nu constituie cadrul procesual pentru admiterea unei astfel de cereri.

Pe de altă parte, este corectă și concluzia instanței de fond că, în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, respectiv incidența concursului de infracțiuni potrivit C. pen. din 1968, instituția concursului de infracțiuni nu este incidentă în prezenta cauză, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) din N.C.P. această chestiune se referă numai la reducerea sancțiunilor aplicate în situația în care ele depășesc maximul special prevăzut de legea nouă.

În plus, preluând executarea unor pedepse pe care statul italian nu le-a contopit ci, dimpotrivă, a dispus executarea lor cumulată, instanțele române nu ar putea face această operațiune fiind obligate să păstreze rezultanta stabilită de autoritatea judiciară străină.

În ceea ce privește cele 450 de zile de liberare anticipată, menționate de autoritatea judiciară italiană în certificatul emis cu ocazia cererii de transfer, Înalta Curte, având în vedere Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reține că aceste zile nu pot fi scăzute din pedeapsă, așa cum solicită contestatorul, întrucât regulile de executare sunt stabilite de legea penală română, putând eventual să fie avute în vedere la liberarea condiționată.

În fine, privitor la motivul de contestație dezvoltat oral la termenul de azi, în sensul că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra ambelor motive de contestație – respectiv art. 598 lit. c) și d) și că ar fi avut în vedere numai cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. d) C. proc. pen. – Înalta Curte constată că este nefundat.

Din motivarea primei instanțe rezultă în mod clar că au fost avute în vedere ambele motive ale contestației la executare, invocate de condamnat, iar faptul că motivarea este una comună nefiind defalcată pentru fiecare caz, separat, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii.

În consecință, față de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația declarată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 12/F din data de 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cu obligarea contestatorului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.