Solicitare privind obligarea pârâtei de a emite decizie de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală (NCPC, L. nr. 165/2013)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1589/2020

L. nr. 165/2013: art. 5 alin. (3), art. 21 alin. (5), art. 23, art. 33, art. 34, art. 35; NCPC: art. 24 

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății în prezentul proces reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea pârâtei la a emite decizie de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 484.700 RON, titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform cererii de convertire nr. x/10.10.2007, și actualizarea acestor valori.

În drept, au fost indicate prevederile art. 23 și 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și de motivele care o susțin, alcătuind cauza acesteia, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, sunt de interes prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 998/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, se convertesc prin decizia de compensare a Comisiei Naționale, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 21 alin. (5)”.

Complementar, alin. (2) al art. 23 din lege prevede că luarea în discuție a dosarului de către Comisia Națională se face numai după depunerea cererii de convertire și a titlurilor de valoare nominală în original de către persoana îndreptățită, în vreme ce alin. (3) stabilește că în situația în care Comisia Națională dispune invalidarea deciziei entității învestite de lege în baza căreia s-au emis titluri de valoare nominală, cererea se indisponibilizează la Secretariatul Comisiei Naționale.

Sintetizând, rezultă că dreptului persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a obține compensarea prin puncte a titlurilor sale de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice îi corespunde, în mod corelativ, obligația Comisiei Centrale de a soluționa cererea de convertire, neîndeplinirea în condițiile legii a acestei obligații dând naștere, în beneficiul persoanei îndreptățite la a obține soluționarea cererii, unui drept de a sesiza instanța de judecată competentă a tranșa această situație juridică.

Astfel fiind, față de inexistența unor dispoziții legale speciale care, referindu-se în mod expres la acest tip de conflict juridic, să indice instanța competentă a-l soluționa, devin incidente prevederile art. 35 alin. (1^1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor acestei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Se poate observa că, în planul competenței materiale, aceste prevederi legale stabilesc fără echivoc că tribunalele, prin secțiile lor civile, sunt instanțele cărora le-a fost conferită plenitudine de competență sub aspectul soluționării acestor litigii.

De asemenea, rezultă și că deși legiuitorul a oferit tribunalelor, în mod plenar, competența de a soluționa litigiile născute în legătură cu aplicarea Legii nr. 165/2013, nu a înțeles să insereze în cuprinsul aceluiași alineat și norme de competență teritorială, astfel încât toate aspectele privitoare la competență să-și găsească o deplină clarificare în cuprinsul aceluiași text legal.

Prevederile alin. (1^1) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost ele înfățișate mai sus, au fost introduse în corpul legii începând cu data de 02.08.2018, prin Legea nr. 212/2018, deci anterior promovării prezentului litigiu (la 03.12.2018) de către reclamanți, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ. („Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare”), ele sunt incidente și în prezentul proces, fiind norme procesuale de competență.

Astfel fiind, îi aparține tribunalului, iar nu curții de apel, competența de soluționare a litigiului de față.

În ce privește însă tribunalul competent teritorial a soluționa litigiul, Înalta Curte înțelege să arate că în tăcerea dispozițiilor alin. (1^1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013, devine util a ține seama de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Prin raportare la aceste prrevederi legale, este de observat că, așa cum s-a arătat mai sus, în prezentul proces norma cuprinsă în alin. (1^1) al Legii nr. 165/2013 nu face nicio referire la tribunalul competent teritorial. În același timp, nu este nici cazul a se ține seama de vreo uzanță, astfel că rămâne a fi avută în vedere o altă dispoziție legală care să privească o situație asemănătoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte înțelege a reține că, în virtutea apartenenței la același act normativ și prin observarea faptului că ambele reglementări reflectă, mutatis mutandis, același timp de concepție a legiuitorului, dispoziția legală în cea mai mare măsură asemănătoare este cea cuprinsă în alin. (1^1) al aceleiași legi.

Această din urmă dispoziție avea, la data promovării prezentului proces, următorul conținut: „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.

Aceste prevederi stabilesc, așadar, nu doar instanța competentă material (tribunalul), ci și tribunalul competent teritorial (desemnându-l pe acela în a cărui circumscripție se află sediul entității chemate în judecată de către reclamant), astfel că inclusiv în situația incidenței prevederilor alin. (1^1) al art. 35 din lege se impune a fi reținută competența secției civile a tribunalului la care alin. (1) al articolului se referă.

Față de toate cele ce preced, se va stabili în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă competența de soluționare a prezentei acțiuni civile, în circumscripția acestuia aflându-se, la data pornirii prezentului proces, sediul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Sursa informației: www.scj.ro.