Solicitare privind instituirea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare ale pârâtei reprezentând remuneraţia restantă datorată. Stabilirea despăgubirilor

• Legea nr. 51/1995: art. 127 alin. (1)
• Legea nr. 51/1995: art. 30 alin. (1)
• Legea nr. 51/1995: art. 35
• NCPC: art. 1064 alin. (2) şi (4)
• NCPC: art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a)
• NCPC: art. 189
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 501 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, la data de 20 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.R.L., instituirea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, până la concurența sumei de 110.500 euro, datorată de C. S.A., reprezentând contravaloare factură nr. x/30.12.2016, reprezentând remunerația restantă datorată de pârâtă reclamanților în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014 și a sumei de 59.500 euro, datorată de pârâta D. S.R.L., reprezentând remunerația restantă datorată de pârâtă reclamanților în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 919 din 2 iunie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cauza derivă dintr-un litigiu în care, intimații din prezenta cauză au solicitat înființarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titluri de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitoarelor C. S.A. și D. S.R.L. de un terț sau pe care acestea i le vor datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă în dosarul x/2017, cererea de înființare a unei popriri asiguratorii a fost admisă, petenții, intimați în prezenta cauză, fiind, astfel, obligați, să constituie o cauțiune, în sumă totală de 45.000 RON.

Ca urmare a apelului formulat de recurentele din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a schimbat în tot hotărârea/încheierea atacată, respingând, astfel, ca nefondată, cererea privind înființarea popririi asiguratorii.

Fiind învestită, ulterior, la 16 iunie 2017, cu o cerere de restituire a cauțiunii, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat, prin încheierea din 19 iulie 2017, în sensul respingerii cererii, soluție atacată cu recurs.

În recurs, însă, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauțiunii conform dezlegărilor date prin decizie.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal fiind ținută de dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței de casare, a pronunțat încheierea din 6 septembrie 2018.

Recursul vizează, așadar, soluția de restituire a cauțiunii consemnate de petenții A. și B., în sumă de 45.000 de RON, dispusă prin încheierea de ședință pronunțată la 06 septembrie 2018, în rejudecare, de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca urmare a deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Fiind o soluție pronunțată în urma unei decizii de casare, Înalta Curte va analiza recursul formulat din perspectiva conformității încheierii atacate cu dispozițiile deciziei de casare.

Așadar, prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, instanța a reținut că recurenții din acea cauză, intimați în litigiul pendinte, au pus în discuție aplicarea greșită de către instanța învestită cu cererea de restituire a cauțiunii a normelor de drept procesual care reglementează procedura de restituire a cauțiunii, respectiv, dispozițiile art. 1064 alin. (2) și (4) C. proc. civ., criticând faptul că, față de soluția dată de Curtea de Apel Constanța la data de 14 iunie 2017, în litigiul având ca obiect înființare poprire asigurătorie, respectiv, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de înfințare a popririi asigurătorii, în aplicarea dispozițiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța trebuia să dispună restituirea cauțiunii către petenții S.C. A. și B.. Or, curtea de apel, reținând incidența art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., justificat de împrejurarea că pârâții (recurenții din litigiul pendinte) au formulat cerere în vederea acoperirii prejudiciului produs prin instituirea măsurii popririi asigurătorii, a respins solicitarea petenților.

Analizând recursul cu care a fost învestită, instanța supremă a reținut că, în apelul exercitat de pârâtele S.C. C. S.A. și D. S.R.L. împotriva încheierii prin care Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea de înființare a popririi asigurătorii, cu obligarea creditorilor S.C. A. și B. la plata unei cauțiuni în valoare totală de 45.000 RON, instanța a schimbat, în tot, soluția dată, respingând, ca nefondată, cererea privind înființarea popririi, soluția fiind una definitivă.

Evocând dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța de recurs a concluzionat în sensul că, în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, așa cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii, arătând că, o asemenea interpretare se deduce din funcția de garanție a cauțiunii, care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv, s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă.

Reținând, așadar, că, în speță, respingerea cererii este soluția definitivă și că ea trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea de cauțiune, instanța supremă a statuat că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., arătând, totodată, că aceasta nu înseamnă că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii nu își poate valorifica acest drept în condițiile legii, cum, de altfel, au și procedat pârâtele prin introducerea acțiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Constanța.

Constatând, așadar, că, în speță, Curtea de Apel Constanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor ce guvernează condițiile de restituire a cauțiunii la situația de fapt atunci când a respins cererea petenților, instanța supremă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauțiunii având în vedere dezlegările date prin decizie.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța a constatat că cererea de restituire a cauțiunii este fondată, motivat de faptul că, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, instanța de control judiciar a stabilit că, în speță, în raport de situația de fapt concretă, sunt aplicabile dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., respingerea cererii pentru care s-a dispus cauțiunea fiind soluția definitivă, pronunțată de instanța de apel, soluție la care trebuie să se raporteze cererea de restituire a cauțiunii.

Totodată, a reținut că, instanța de casare a apreciat în sensul că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., avute în vedere de instanță în primul ciclu procesual.

Față de dezlegarea dată de instanța de recurs prin decizia de casare, obligatorie în rejudecarea cererii, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța a constatat ca fiind lipsită de relevanță orice distincție pe care intimatele încearcă să o facă în legătură cu textul legal aplicabil, distincție motivată de împrejurarea că, până la pronunțarea hotărârii definitive asupra măsurii asigurătorii, a existat o indisponibilizare a bunurilor care ar justifica o eventuală cerere de despăgubiri.

Constatând, așadar, că, față de soluția dată de instanța de apel prin decizia nr. 391/2017, prin care s-a respins cererea privind înființarea popririi asigurătorii ca nefondată, instanța este ținută, conform art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., a dispune restituirea cauțiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului Constanța în dosar nr. x/2017, prin încheierea din 06 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de restituire a cauțiunii formulată de petenții A. și B. și a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului Constanța în dosarul nr. x/2017.

Cu toate acestea, în recursul ce formează obiectul litigiului pendinte, recurentele consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind că, în rejudecare, instanța a interpretat în mod eronat cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare cu privire la dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ.

După o expunere a posibilelor soluții aplicabile în situația formulării unei cereri de restituire a cauțiunii, recurentele consideră că cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție trebuiau interpretate în sensul în care art. 1064 alin. (4) C. proc. civ. se aplică atunci când nu ar fi avut loc instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii împotriva autoarelor prezentului demers judiciar, or, în condițiile în care acestea au fost puse în executare, iar rolul de garanție a cauțiunii tocmai așa s-ar prezerva, recurentele consideră că modalitatea în care garanția ar fi fost efectiv pusă la dispoziția debitoarei prejudiciate era aceea de aplicare a alin. (2), iar nu a alin. (4) al art. 1064 C. proc. civ.

În susținerea afirmațiilor mai sus amintite, recurentele arată în ce situații se aplică dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., susținând că aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile cazului de față, așa cum a reținut în mod judicios și Curtea de Apel Constanța prin prima hotărâre recurată, dovadă a îndeplinirii condițiilor fiind cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea intimaților din prezenta cauză la plata prejudiciilor nepatrimoniale și patrimoniale săvârșite de aceștia.

Față de criticile aduse încheierii recurate, instanța supremă reține că, procedând la analiza dispozițiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța de control judiciar a statuat că, „în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii”.

Mai mult, instanța de recurs a arătat că „o asemenea interpretare se deduce din funcția de garanție a cauțiunii și care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă”.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în esență, instanța de casare a asociat funcția de garanție a cauțiunii exclusiv de admiterea cererii de instituire a măsurii asigurătorii care, în opinia sa, este de natură a prejudicia partea adversă.

Cum această măsură ce a generat plata cauțiunii a fost desființată prin decizia civilă nr. 391 din 14 iunie 2017, în urma apelului declarat de recurentele din cauza de față, instanța de casare a apreciat că nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii.

Mai mult decât atât, aceeași instanță de casare a reținut că respingerea cererii este soluția definitivă ce trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea cauțiunii și că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., toate acestea în condițiile în care, în antepenultimul paragraf din decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Î.C.C.J., secția I civilă în dosarul nr. x/2017, instanța a reținut că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii își poate valorifica dreptul de a cere despăgubiri, în condițiile legii, așa cum, de altfel, au și procedat pârâtele din acea cauză, recurente în litigiul pendinte, prin introducerea unei acțiuni ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Constanța.

Având în vedere că, în acest stadiu procesual, instanța de recurs nu poate face o interpretare proprie a legalității măsurii privind restituirea cauțiunii, fiind, la rândul său, ținută de cele dispuse prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Î.C.C.J., secția I civilă în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată faptul că, procedând la rejudecarea cererii de restituire a cauțiunii, instanța a transpus întocmai dezlegarea dată chestiunii restituirii cauțiunii prin decizia de casare mai sus amintită, soluția pronunțată prin încheierea din 06 septembrie 2018 fiind dată în acord cu decizia de casare prin care, instanța de control judiciar a statuat, în esență, că „. . . . . . . . . .în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii”.

Constatând, așadar, că încheierea recurată a fost pronunțată în acord cu dezlegările de drept din cuprinsul deciziei de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual, instanța de recurs urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.A., ambele prin administrator judiciar E., împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte, ca părți căzute în pretenții în calea de atac a recursului, la plata către intimații-reclamanți A. și B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ., „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”.

Articolul indicat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluție este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului – pentru că dreptul la un proces echitabil presupune recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 127 alin. (1) și următoarele din Statutul profesiei de avocat, un drept al acestuia, fiind stabilit în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, cu luarea în considerare a următoarelor elemente, cum ar fi: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Așa cum rezultă din prevederile art. 35 din Legea nr. 51/1995, în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este exclusă, însă, în aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență juridică, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la complexitatea cauzei, la valoarea cauțiunii, la faptul că, anterior, prin decizia de casare din primul ciclu procesual a fost tranșată chestiunea de drept, precum și la munca apărătorului ales care nu a fost prezent la termen, Înalta Curte constată că onorariile convenite de intimați cu apărătorul lor sunt disproporționate, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care vor fi obligați recurenții, cu acest titlu, la suma de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării apărărilor și cererilor depuse la dosar.

Referitor la solicitarea intimaților de amendare a recurentelor cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice, Înalta Curte apreciază că această sancțiune nu se impune, pentru argmentele ce succed. Mai mult decât atât, legiuitorul a prevăzut o condiție suplimentară pentru posibilitatea amendării părții care exercită o acțiune sau o cale de atac vădit netemeinică, și anume exercitarea cu rea-credință a unei astfel de cereri.

Sub aspectul înțelesului noțiunii de „rea-credință” și a sintagmei „vădit netemeinice”, Înalta Curte se va raporta la Decizia Curții Constituționale a României nr. 469 din 27 iunie 2017, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, în condițiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu „rea-credință” a unei cereri vădit netemeinice, sintagma „vădit netemeinice” sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaște. Totodată, se arată că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință.

Se mai reține că, pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexator pentru magistrați ori pentru instanță (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 344 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012).

Totodată, făcând trimitere la Decizia Curții Constituționale a României nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, Curtea a mai reținut, referitor la sintagma „rea-credință”, că aceasta are semnificația de atitudine incorectă, necinstită.

Concluzionând în sensul că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată, Curtea a statuat în sensul că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește sau omite, în mod conștient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută reaua-credință în declararea cererii de recurs, atâta timp cât recurentele nu au făcut altceva decât să uzeze de o cale de atac reglementată de lege, iar intimații-reclamanți nu au dovedit că ar fi urmărit un alt scop decât acela de a critica hotărârea/încheierea atacată. Prin urmare, cererea de amendare a recurentelor va fi respinsă, neexistând suficiente elemente privind dovedirea relei-credințe, nefiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.

Neputând fi, așadar, stabilită o amendă judiciară în sarcina recurentelor, întrucât nu s-a reținut săvârșirea de către acestea a faptei prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda, în consecință, nici la stabilirea unor despăgubiri în conformitate cu dispozițiile art. 189 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge solicitarea de obligare a recurentelor, în solidar, la plata daunelor morale solicitate pentru prejudiciul suferit ca urmare a amânării judecății cauzei.

Sursa informației: www.scj.ro.