Solicitare în vederea obligării pârâtei la plata sumei reprezentând despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului. Respingerea recursului ca fiind nefondat

18 iun. 2024
Vizualizari: 126
  • Constituţia României: art. 30
  • Constituţia României: art. 51
  • NCC: art. 1357
  • NCC: art. 252
  • NCC: art. 58
  • NCC: art. 70
  • NCC: art. 71
  • NCC: art. 72
  • NCC: art. 73
  • NCC: art. 75
  • NCPC: art. 453 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
  • NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 7 august 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.070 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputației sale.

Prin cerere modificatoare de acțiune a majorat cuantumul pretențiilor la 1.008.070 de RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciile aduse onoarei, demnității și reputației sale.

Ca urmare a formulării succesive a unor cereri de strămutare care au fost admise, cauza a fost strămutată de la Tribunalul București la Tribunalul Ialomița, apoi la Tribunalul Prahova, la Tribunalul Buzău și, în final, la Tribunalul Dâmbovița.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 505 din 16 martie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

După cum instanța supremă a reținut în mod constant în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele administrate, nefiind condiționată de amploarea argumentelor.

Cu alte cuvinte, pentru a răspunde exigențelor de motivare, instanța de apel nu trebuia să răspundă punctual fiecărei împrejurări de fapt pe care reclamantul a expus-o pentru a devoala scopul pe care pârâta l-ar fi urmărit, fiind suficient că prin considerente proprii, ample atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, a fost reținută de o manieră clară și pertinentă situația de fapt, cu trimitere la probatoriul administrat, iar examinarea chestiunilor esențiale deduse judecății în apel s-a efectuat în mod real.

Pe de altă parte, astfel cum a invocat și intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aspectele de fapt, pe care recurentul-reclamant le-a descris pentru a ilustra scopul tendențios pe care aceasta l-ar fi urmărit (sustragerea sa și a judecătorului I. de la răspunderea penală) și care privesc comiterea unor eventuale abateri disciplinare sau infracțiuni în legătură cu dosarul nr. x/2015, nu fac obiectul prezentului litigiu.

Totodată, se reține că decizia recurată nu este contradictorie. Argumentând acest viciu al motivării, recurentul-reclamant a arătat că, deși cererea de administrare a probei cu martora F. i-a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei, instanța de apel a concluzionat că nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, caracterul mincinos/calomnios al acuzației aduse de pârâtă.

Această critică nu relevă însă o contradicție între argumentele expuse de instanța de apel pentru a fundamenta concluzia că, în speță, nu există o faptă ilicită aptă să atragă răspunderea delictuală a pârâtei.

Astfel, pe un prim palier de analiză, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice dubiu, că afirmația pârâtei este falsă. Analiza ilicității faptei a continuat însă și sub aspectul atingerii dreptului la viață privată, verificare ce a fost efectuată prin prisma reperelor reflectate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Consecvent acestui raționament, instanța de apel a statuat că pârâta nu a încălcat normele ce reglementează drepturile nepatrimoniale ale ființei umane, respectiv art. 58, art. 72 și art. 252 din C. civ., nefiind adusă atingere dreptului reclamantului la onoare, demnitate și reputație.

Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției, fiind prezentate clar motivele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte reține că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinde la a demonstra aplicarea nelegală a unor norme de drept substanțial, respectiv a prevederilor art. 70, art. 72, art. 75, art. 252, și art. 1357 C. civ., art. 30, art. 51 din Constituția României și art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În litigiul pendinte, după cum s-a evidențiat, fapta ilicită care i se impută pârâtei constă în afirmația că reclamantul a trântit ușa sălii de judecată în data de 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, mențiune făcută de aceasta în cadrul referatului intern depus la Președintele secției I penale a Curții de Apel București.

Întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmărește să își apere dreptul la demnitate, în mod corect instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.357 din C. civ., conform căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane.

Atingerile aduse onoarei sau reputației, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, și calomniei, care constă în afirmații sau imputări referitoare la săvârșirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public.

Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituție, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea persoanei.

De asemenea, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Pe de altă parte, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Art. 75 din C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Înalta Curte reține că drepturile prevăzute de art. 70-73 C. civ., consacrate respectului vieții private și demnității persoanei, nu sunt nelimitate, fiecare dintre articolele enunțate făcând referire la împrejurarea că ele pot fi restrânse în limitele prevăzute de art. 75 din același cod.

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieții private și de familie, garantat de art. 8, dar și dreptul la o bună reputație morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina contra României, pct. 39).

De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situație valabilă în litigiul pendinte raportat la calitatea reclamantului de judecător.

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, par. 64).

În considerentele deciziei recurate se regăsește tocmai această verificare, respectiv dacă afirmația pârâtei privind trântirea ușii sălii de judecată, reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare, este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la demnitate și, prin urmare, să aibă caracter ilicit pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Luând în considerare aceste repere prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită și analizând forma, stilul, modalitatea de expunere și contextul în care a fost făcută afirmația imputată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuările instanței de apel, în sensul că afirmația incriminată nu are caracter ilicit, este judicioasă.

După cum bine a reținut instanța de apel, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât și la prejudicierea titularului dreptului subiectiv sau interesului legitim lezat prin încălcarea legii. Aplicând acest raționament la circumstanțele speței, reiese că pentru ca o afirmație să încalce dreptul la demnitate, aceasta trebuie să privească săvârșirea unei fapte de natură să supună persoana unei desconsiderări sau oprobiului public, adică să îmbrace forma calomniei, prin urmare presupune un minim nivel de gravitate, după cum s-a statuat și în jurisprudența CEDO. Afirmația incriminată în litigiul pendinte nu se circumscrie însă calomniei, instanța de apel reținând corect în acest sens că relatarea privind trântirea ușii sălii de judecată s-a realizat în cadrul unui referat intern, nefiind făcută publică, nu a fost urmată de consecințe disciplinare pentru reclamant, iar conținutul concret – trântirea unei uși, poate fi perceput diferit în funcție de observator.

Cât privește criticile referitoare la reaua-credință a intimatei-pârâte, acestea reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care recurentul-reclamant supune cenzurii instanței de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor, ceea ce nu este permis de lege în calea de atac a recursului.

Contrar nemulțumirii recurentului-reclamant, prin decizia atacată s-a reținut că intimata-pârâtă a acționat în exercițiul normal al dreptului la libera exprimare și al dreptului la petiționare, în condițiile în care relatarea privind trântirea unei uși depinde de percepția fiecăruia.

Pentru același motiv nu poate fi analizată nici afirmația recurentului-reclamant în sensul că atingerea reputației sale ar fi suficient conturată de probatoriul administrat.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv fapta imputată, iar concluzia trasă, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputației reclamantului, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO.

Cum în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere dreptului subiectiv al reclamantului, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății.

Față de aceste considerente, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă, față de soluția de respingere a recursului ca nefondat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.500 RON către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare de la filele x și 112.

Sursa informației: www.scj.ro.

Solicitare în vederea obligării pârâtei la plata sumei reprezentând despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputației reclamantului. Respingerea recursului ca fiind nefondat was last modified: iunie 18th, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.