Solicitare în vederea obligării pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea facturii emise de reclamantă, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă a debitului. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• Legea nr. 255/2010: art. 14
• Legea nr. 46/2008: art. 42
• NCPC: art. 430 alin. (1)
• NCPC: art. 431 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată la data de 24.09.2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice – Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018, emisă de instituția sa, cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata efectivă a debitului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 39 – art. 42 din Codul silvic – Legea nr. 46/2008.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1949 din 2 noiembrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Recursul recurentei este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/2020 a Curții de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2021, precum și prin aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 și a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008.

În concret, în opinia recurentei-reclamante, curtea de apel a reținut, în mod greșit, incidența scutirii legale a reclamantei de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 din Codul silvic, în valoare totală de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018 emise de instituția reclamantă, pentru ocuparea temporară a terenului în suprafață de 20,0158 ha reprezentând fond forestier național aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei, în vederea realizării obiectivului de interes național „LEA 400 kV Reșița (România) – Pancevo (Serbia), Tronsonul I”.

Altfel spus, decizia instanței de apel este criticată din perspectiva fundamentării, pretins eronată, pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 care reglementează scutirea legală în discuție și a ignorării ori aplicării greșite a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, care statuează asupra obligațiilor bănești în sarcina pârâtei, prin reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 17/2020 a Curții de Apel Timișoara.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 8) din C. proc. civ. sunt nefondate.

Fără a proceda la o evaluare a situației de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin cererea inițială, reclamanta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva-Direcția Silvică Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/29.01.2018, emisă de instituția sa, cu dobânda legală de la data scadenței, până la plata efectivă a debitului.

Factura în litigiu a fost emisă, în temeiul art. 42 din Codul silvic-Legea nr. 46/2008- în schimbul folosinței temporare de către pârâtă a terenurilor forestiere în suprafață de 20,0156 ha aflate în administrarea Direcției Silvice Caraș-Severin.

Prin dispozițiile H.G. nr. 700/2014 au fost aprobați indicatorii tehnico-economici și declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al obiectivului de investiții „LEA 400 kv Reșița (România) – Pancevo (Serbia)”.

Ulterior, a fost emisă H.G. nr. 841/2015 pentru ocuparea temporară a terenului din fondul forestier național în suprafață de 51,6499 ha de către Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în vederea realizării obiectivului LEA 400kV Reșița (România) – Pancevo (Serbia), tronson 1

De asemenea, s-a emis Decizia nr. 10/20.04.2015 a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor pentru scoaterea definitivă din fondul forestier a terenurilor pentru realizarea obiectivului „LEA 400 kv Reșița (România) – Pancevo (Serbia), tronson I” și Avizul nr. x/20.04.2015 al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor privind ocuparea temporara a suprafeței de 51,6499 ha aflată în proprietatea Statului, din care 20,0156 ha se află în administrarea RNP – Romsilva – Direcția Silvică Caraș-Severin.

Prima instanță a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, iar instanța de apel a confirmat soluția, respingând apelul declarat de reclamantă, ambele instanțe reținând efectul pozitiv al lucrului judecat de care se bucură decizia civilă nr. 17/2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018.

Cauza, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, a avut ca obiect cererea reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. formulate împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Caraș Severin, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.019.485,05 RON (suma fiind încasată de către pârâta cu titlu de contravaloare pierdere creștere pe anul 2015 – 2.529.322,52 RON conform factura nr. x/06.11.2015 achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 – 896.400,56 RON conform factura nr. x/17.06.2016 achitată cu OP nr. x/24.06.2016; chirie pe anul 2017 – 1.593.761,97 RON conform factura nr. x/30.01.2017 achitată cu OP nr. x/22.02.2017).

Prin decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Caraș Severin, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.019.485,05 RON, fiind respinsă cererea de obligare la plata dobânzii legale, de la data plății, până la restituirea efectivă a debitului.

În considerentele deciziei civile nr. 17/30.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a reținut faptul că obiectivul de investiții LEA 400 KV Reșița (România) – Pancevo (Serbia) a fost declarat prin H.G. nr. 700/19.08.2014, de interes național și de utilitate publică, iar terenurile scoase temporar din fondul forestier național în administrarea pârâtei RRNP Romsilva aparțin domeniului public, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local cu modificările și completările ulterioare, în sensul că reclamanta nu datorează sumele solicitate în prezenta cauză.

De asemenea s-a reținut că, prin raportare la textele legale indicate, s-a constatat că plata în cuantum de 5.019.485,05 RON, achitată de către reclamantă pârâtei cu titlu de contravaloare pierdere creștere pe anul 2015 – 2.529.322,52 RON și chirie pe anii 2016, 2017, se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, reprezentând o plată nedatorată, supusă restituirii.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”, iar conform alin. (2) „autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Totodată, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces și a cărei rezolvare se regăsește în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur).

În prezența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, instanța nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicțională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanța anterioară. Sub acest aspect, funcția lucrului judecat este și aceea de a ușura sarcina probațiunii (dezlegările anterioare ale instanței având, în relația dintre părți, o valoare normativă, în înțeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecății) și respectiv, de a se impune noii judecăți, care, în justificarea soluției trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte observă că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că respectivul obiectiv de investiții LEA 400KV Reșita-Pancevo a fost declarat de interes național și de utilitate publică, iar terenurile scoase din fondul forestier naționale sunt domeniu public, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, instituția pârâtă nedatorând contravaloarea folosinței.

Astfel, dând eficiență puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, care se opune recurentei-reclamante și îi înterzice acesteia de a readuce în atenția instanței de judecată chestiuni litigioase tranșate definitiv de către o altă instanță, în mod corect, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei decizii. Curtea de apel, având în vedere că hotărârile judecătorești sunt obligatorii și produc efecte inter partes, a constatat că nu prezintă relevanță faptul că în litigiul anterior părțile au avut poziții procesuale inverse, ci importanță prezintă faptul că, atât în primul litigiu, cât și în cel pendinte, chestiunea litigioasă dedusă judecății este caracterul oneros sau gratuit al folosinței terenului, ce face parte din fondul forestier național.

În alți termeni, instanța de apel a apreciat că puterea de lucru judecat privește manifestarea autorității de lucru judecat ca prezumție legală absolută de a exprima adevărul judiciar și are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătorești anterioare în litigiul anterior, aducându-se în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, raporturi juridice, care nu pot fi nici ignorate și nici contrazise.

A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul cu privire la drepturile, pe care o instanță judecătorească le constată ar putea fi combătută, deschizându-se părții posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor juridice, ar fi pusă în pericol.

Or, principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Similar, în această privință, în cauza Amurăriței c. României, nr. 4351/02, Hotărârea din 23 septembrie 2008, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, par. 61, CEDH 1999-VII).

În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr. 10508/02, par. 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție” (par. 37).

De asemenea, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în cauza C-526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în cauza C-2/08, par. 22).

În concluzie, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în privința acțiunii în răspundere civilă delictuală promovate de recurenta-reclamantă, aplicare realizată cu respectarea statuărilor anterior arătate, intrate în puterea lucrului judecat, valorificată din perspectiva efectului pozitiv, de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 și a dispozițiilor art. 42 din Codul silvic, având în vedere că instanța de apel nu a făcut o interpretare și aplicare proprie a acestor dispoziții legale, fiind împiedicată să mai examineze temeinicia acțiunii și incidența art. 42 din Legea nr. 46/2008 ori cea a art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Aceasta întrucât, chestiunea prevelanței normei speciale (Legea nr. 255/2010) față de norma generală (Codul silvic-Legea nr. 46/2008) în litigiul pendinte a fost, incontestabil, tranșată în litigiul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, constituind tocmai fundamentul soluției pronunțate prin decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2018, definitivă, prin decizia civilă nr. 424/09.03.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Este de menționat că în litigiul anterior, având de analizat existența/inexistența obligației de plată a chiriei în sarcina Companiei Naționale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., instanța a stabilit, în mod definitiv, că în cazul concret dedus judecății, pentru ocuparea terenului scos din fondul forestier național pentru realizarea obiectului de investiții LEA 400 KV Reșita-Pancevo, sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 255/2010, operând în favoarea pârâtei beneficiul scutirii legale de la plata chiriei.

Astfel, a fost reținut, cu putere de lucru judecat, că norma specială cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are un caracter derogator și, în consecință prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes național, județean și local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligațiilor bănești datorate potrivit normei generale din Codul silvic.

Ipoteza incidentă în speță este aceea a exceptării de la plata obligațiilor bănești prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. b) și c) din Codul silvic (chiria și contravaloarea pierderii de creștere), în cazul ocupării unui teren din fondul forestier național situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea pârâtei și care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes național, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.

Totodată, s-a reținut că nici împrejurarea, reală, că pârâta din prezenta cauză a solicitat emiterea facturilor pentru plata sumelor de bani și a plătit garanția nu este de natură a suprima caracterul nedatorat al plății efectuate, întrucât operează beneficiul scutirii legale.

Drept urmare, în litigiul pendinte, instanța de apel nu putea efectua o altă interpretare a dispozițiilor legale și nu putea pronunța o altă soluție, care să contrazică chestiunile dezlegate de alte instanțe în mod definitiv, cu putere de lucru judecat și să statueze în alt mod față de cel deja stabilit cu titlu de adevăr juridic.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 8) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Sursa informației: www.scj.ro.