Solicitare în vederea obligării intimatei-pârâte la plata unei sume de bani decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale. Momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie

• Legii nr. 247/2005: art. 13 din Titlul VII
• NCC: art. 2528 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 23 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 768.957 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 901.150 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/28.08.2008 de expert evaluator A. S.A., și valoarea de 132.193 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește imobilul format din teren intravilan în suprafață de 440 mp și clădiri în suprafață de 51 mp, situat în Pitești, str. x, P1 (nr. 29), județul Argeș, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1605 din 12 octombrie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 8287/17.06.2010, reprezentând titlul de despăgubire, cel mai târziu data emiterii titlurilor de conversie nr. 1375/9.09.2010 și nr. 1697/27.05.2011, neputând fi primită interpretarea că nu se putea cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021 în evidențele Ministerului.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul de lege nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției.

Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidențele sale, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative, printre care și în dosarul de despăgubiri nr. x/2008.

Aceste susțineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de instanța de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul Român trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr. 8287/17.06.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanță, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român își exercită/îndeplinește funcțiile constituționale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează și le atribuie atribuții specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare și de funcționare. În temeiul acestui raport de sorginte constituțională, instituțiile și/sau autoritățile publice au obligația de a acționa în reprezentarea Statului, pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile/autoritățile pe care le-a creat și organizat.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar”. Se mai reține că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

„(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați (…). (7) Comisia Centrală va desemna în mod aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare”.

Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii titlului de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009.

Statul trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, neputând invoca faptul că nu a știut despre activitatea și măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituție autonomă, aflată sub control parlamentar, totuși Curtea de Conturi este creată tot de către Statul Român și funcționează în cadrul normativ stabilit de acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013. În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop – Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant, în sensul că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite Statului Român, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.

Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român – care și-a exprimat voința în acest sens, prin adoptarea Legii nr. 247/2005 – să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuții în procedura de restituire și că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluționare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituțiile/autoritățile publice cărora le-a delegat atribuțiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, respectiv cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de către un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv și că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 8287/17.06.2010, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcții și atribuții de control), avea obligația să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparație, cu respectarea cadrului normativ existent.

În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nici nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea titlului de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut „cu certitudine” paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanțelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

În consecință, instanța de apel a reținut corect că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 8287/17.06.2010 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când Statul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plății despăgubirilor.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării la Ministerul Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.