Solicitare în vederea dispunerii anulării deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală și exonerarea de la plata obligaţiilor fiscale. Respingerea recursului ca nefondat
- C. muncii: art. 160
- Codul de procedură fiscală: art. 15 alin. (1)
- Codul fiscal: art. 11
- Codul fiscal: art. 296^1
- Codul fiscal: art. 296^20
- Codul fiscal: art. 55 alin. (4) lit. g)
- Codul fiscal: art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. s)
- Legea nr. 16/2017: art. 11
- Legea nr. 16/2017: art. 8. lit. c)
- Legea nr. 554/2004: art. 20
- NCPC: art. 425 alin. (1)
- NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
- NCPC: art. 496 alin. (1)
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, la data de 25.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscala – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 24/07.02.2020 privind soluționarea contestației, a Deciziei de impunere nr. x/21.05.2019, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.05.2019 și exonerarea de la plata obligațiilor fiscale.
(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 4014 din 16 septembrie 2022)
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Reclamanta a criticat sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit textului de lege invocat: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.
Referitor la susținerea recurentei-reclamante privind nemotivara sentinței de fond din perspectiva neanalizării tuturor argumentelor de drept și de fapt invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenta-reclamantă neconstituind argumente care să susțină această ipoteză.
Cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților și soluția adoptată.
În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și a prevederilor art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut și nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.
Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză.
Referitor la susținerea recurentei-reclamante conform căreia constatările Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș confirmă existența detașării transnaționale în temeiul Legii nr. 16/2017, Înalta Curte reține netemeinicia acesteia, întrucât, potrivit actului de control încheiat de reprezentanții ITM Timiș, obiectivele vizate au fost verificarea respectării prevederilor Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, Hotărârii Guvernului nr. 905/2017 privind registrul general de evidență a salariaților și Legii nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale.
În consecință, organele de control din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muică Timiș au verificat contractele individuale de muncă ale salariaților, foi colective de prezență, registrul general de evidență al salariaților și regulamentul intern, având atribuții în domeniul respectării relațiilor de muncă, a securității și sănătății în muncă și nu au atribuții de verificare a legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudini și exactității îndeplinirii obligațiilor în legătură cu stabilirea obligațiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectarea prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare și a situațiilor de fapt aferente.
De reținut este și faptul că atât organele de inspecție fiscală, cât și organele de control din cadrul I.T.M Timiș au constatat faptul că personalul trimis în străinătate nu a desfășurat nicio activitate în România în calitate de angajat al A. S.R.L., acesta fiind trimis pentru prestarea de servicii solicitată de utilizatorul extern, la locațiile specificate de acesta din urma, respectiv în statul membru Spania, imediat la momentul angajării.
Înalta Curte reține că, față de starea de fapt stabilită, temeiul legal aplicabil este reprezentat de prevederile Legii nr. 344/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 28/2015 și Legii nr. 16/2017, acte normative care au transpus în dreptul național Directiva nr. 96/71/CE.
Sumele acordate de către reclamanta angajaților cu titlu de indemnizație de delegare/detașare sunt în fapt remunerații primite de salariați pentru munca prestată în străinătate, conform zilelor lucrate de aceștia și a calificării și reprezintă venituri asimilate salariilor, având același regim juridic cu salariul, motiv pentru care societatea avea obligația să calculeze și să vireze la bugetul de stat impozit pe veniturile din salarii și venituri asimilate salariilor.
În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 344/2006 (și în sens asemănător și art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 16/2017) prevede că:
„Salariații detașați de pe teritoriul României în cadrul prestării de servicii transnaționale beneficiază, indiferent de legea aplicabilă raportului de muncă, de condițiile de muncă stabilite prin acte cu putere de lege, acte administrative prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare valabile în statul membru al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European sau în Confederația Elvețiană, pe al cărui teritoriu sunt prestate serviciile, cu privire la: (…) c) salariul minim, inclusiv compensarea sau plata muncii suplimentare; (…)
(2) În sensul prevederilor prezentei legi, noțiunea de „salariu minim” prevăzută la alin. (1) lit. c) este definită de legislația și/sau practica statului membru al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European sau Confederației Elvețiene, pe al cărui/cărei teritoriu este detașat salariatul”.
Normele în discuție fac deosebire între două categorii de cheltuieli în legătură cu detașarea: prima, denumită „cheltuieli generate de detașare”, cuprinzând orice cheltuieli cu transportul, cazarea și masa, efectuate în scopul detașării, iar a doua „indemnizația specifică detașării” care acoperă o sumă de bani acordată în vederea compensării inconvenientelor cauzate de detașare.
Potrivit art. 2 alin (1) lit. f) din Legea nr. 16/2017, prin care s-a transpus art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 96/71/CE, salariul minim aplicabil pe teritoriul unui stat membru sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, pentru salariatul detașat de pe teritoriul României este cel definit de legislația și/ori practica statului membru, altul decât România, sau Confederației Elvețiene, pe teritoriul căruia/căreia este detașat salariatul.
De asemenea, trebuie reținut că potrivit art. 3 alin. (7) din Directivă, „alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă”. Un conținut similar îl au și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 344/2006 și ale art. 11 din Legea nr. Legea nr. 16/2017. Așadar, normele în cauză nu obligă angajatorul la acordarea cheltuielilor generate de detașare ori la indemnizația specifică detașării, însă stabilesc fără echivoc că în situația acordării unor astfel de drepturi indemnizația specifică detașării va intra în calculul venitului minim, în timp ce cheltuielile detașării, cum sunt cheltuielile de transport, cazare și masă trebuie acordate suplimentar salariului minim.
Conform art. 11 din Legea nr. 16/2017 „orice indemnizație specifică detașării transnaționale este considerată parte a salariului minim, în măsura în care nu este acordată cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de detașare, respectiv cheltuielile de transport, cazare și masă”, iar ulterior art. 11 din Legea nr. 16/2017, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 172/2020, prevede „orice indemnizație specifică detașării transnaționale este considerată parte a salariului minim, în măsura în care nu este acordată cu titlu de rambursare a cheltuielilor”. O asemenea interpretare este confirmată și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în interpretarea prevederilor Directivei 96/71/CE.
În acest sens s-a decis (CJUE, hotărârea din 7 noiembrie 2013, Isbir, C-711/2013, ECLI:EU:C:2013:711) că „articolul 3 alin. (1) a doua liniuță litera (c) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii trebuie interpretat în sensul că nu se opune integrării în salariul minim a unor elemente de remunerație care nu modifică raportul dintre prestația lucrătorului, pe de o parte, și contraprestația pe care acesta o primește cu titlu de remunerație pentru prestația respectivă, pe de altă parte”.
De asemenea, s-a mai statuat (CJUE, hotărârea din 12 februarie 2015, Sähköalojen ammattiliitto, C-396/13, ECLI:EU:C:2015:86) că atunci când diurna este acordată salariaților detașați, fiind destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit, atunci respectiva diurnă trebuie considerată ca „alocație specifică detașării”, în sensul articolului 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71 și prin urmare face parte din salariul minim. S-a mai reținut totodată de instanța europeană că respectiva diurnă poate fi considerată ca fiind acordată lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, în sensul articolului 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, doar atunci când acest aspect rezultă din probele administrate (a se vedea paragrafele 46-52 din hotărârea precitată).
În această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat că „o diurnă cum este cea în discuție în litigiul principal trebuie considerată parte a salariului minim în condiții identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali cu ocazia unei detașări a acestora în interiorul statului membru în cauză; (…)”, respectiv în cazul lucrătorilor transfrontalieri, indemnizațiile, diurnele, primele de concediu reprezintă drepturi salariale, fiind impozitate în consecință.
În consecință, potrivit normelor naționale care au aplicabilitate în cauză, precum și jurisprudenței CJUE reținute, orice sumă care nu este destinată acoperirii cheltuielilor de transport, cazare și masă trebuie considerată ca reprezentând un venit salarial.
În fine, în reglementarea detașării salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale se aplică cu prioritate reglementarea specială, cuprinsă în Legea nr. 344/2006 și Legea nr. 16/2017, respectiv Directiva nr. 96/71/CE. În privința calificării naturii juridice a diurnei, prevederile H.G. nr. 518/1995 ar deveni aplicabile numai în măsura în care norma specială nu ar reglementa deloc sau în mod complet regimul juridic al sumelor care pot fi acordate salariatului detașat. Așadar, reglementarea detașării salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, respectiv calificarea legală a alocațiilor specifice detașării în venituri salariale, ca făcând parte din salariul minim care trebuie asigurat lucrătorului, intervine în măsura în care sumele plătite nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.
Este adevărat că normele fiscale (art. 55 alin. (4) lit. g) din Codul fiscal 2003, pct. 865 din H.G. nr. 44/2004) nu definesc noțiunea de diurnă sau indemnizație de delegare și de detașare, făcând trimitere la „condițiile prevăzute de lege” sau la „contractul de muncă aplicabil”, în cauză fiind aplicabile normele speciale vizând detașarea transnațională care lămuresc regimul cheltuielilor generate de detașare.
Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate reține greșita aplicare a acestor dispoziții în contextul în care dispozițiile speciale ale Legii nr. 344/2006 și Legii nr. 16/2017 au caracter imperativ, având ca scop garantarea unui nivel adecvat de protecție a salariaților detașați în cadrul prestării de servicii transnaționale, în special „asigurarea respectării aplicării clauzelor și condițiilor de încadrare în muncă prevăzute de legislația națională, în conformitate cu prevederile art. 6, facilitând în același timp exercitarea libertății de a presta servicii pentru prestatorii de servicii, promovând un climat de concurență loială între aceștia din urmă și sprijinind astfel funcționarea pieței interne” (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 16/2017).
În concluzie, organul fiscal în mod corect și în acord cu art. 11 Codul fiscal a procedat la recalificarea sumelor acordate de către reclamantă angajaților săi pentru munca desfășurată în Spania, cu titlu de indemnizație de delegare/detașare, atare sume reprezentând în contextul dat, venituri de natură salarială și pentru care se datorează contribuții similar salariului.
Aceste prevederi legale consacră, la nivel de lege, principiul prevalenței economicului asupra juridicului, al realității economice, în baza căruia autoritățile fiscale au dreptul să analizeze orice operațiune (tranzacție) nu numai din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil.
În acest spirit, o tranzacție normală din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale, iar organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacții sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacții, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.
Se reține că principiul prevalenței economicului asupra juridicului presupune prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere, ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate și nu numai de forma juridică a acestora, iar respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelă a operațiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.
Recalificarea dispusă de organul de inspecție fiscală s-a impus și din perspectiva faptului că indemnizațiile de delegare/detașare se acordă pentru activități desfășurate cu caracter temporar, în alt loc decât locul obișnuit de muncă al salariatului, cerință care nu a fost îndeplinită în cauză în contextul în care salariații recurentei-reclamante au desfășurat activități de la data angajării lor în străinătate, neavând activitate remunerată pe teritoriul României în beneficiul societății recurente-reclamante.
Recalificarea atrage după sine calcularea unor contribuții sociale obligatorii în contextul în care baza de impunere a acestor contribuții este venitul din salariu în temeiul textelor normative cuprinse în Titlul IX^2, art. 296^1 art. 296^20 din Codul fiscal, vizând modul de stabilire, calcul, reținere și virare a contribuțiilor sociale obligatorii, potrivit cărora „contribuabilii sistemelor de asigurări sociale sunt, după caz: a) persoanele fizice rezidente, care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, precum și orice alte venituri din desfășurarea unei activități dependente, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaționale la care România este parte (…); e) persoanele fizice și juridice, care au calitatea de angajatori, precum și entitățile asimilate angajatorului, care au calitatea de plătitori de venituri din activități dependente, atât pe perioada în care persoanele prevăzute la lit. a) și b) desfășoară activitate, cât și pe perioada în care acestea beneficiază de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate”. Cu alte cuvinte, dispozițiile care reglementează baza de calcul a contribuțiilor sociale individuale, datorate de persoanele fizice rezidente, pe de o parte, și baza de calcul al contribuțiilor, sociale datorate de angajatori, pe de altă parte, constituie temeiul juridic în baza cărora veniturile din salarii, obținute în baza unui contract individual de muncă se constituie în baza de impunere pentru calculul contribuțiilor sociale obligatorii.
În cazul recalificării unei tranzacții, cu consecința stabilirii unor obligații fiscale suplimentare, organul fiscal poate reține existența unui abuz în privința aplicării normelor fiscale, norme care includ și cele având ca obiect contribuții sociale obligatorii, iar potrivit art. 15 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2003), „În cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligația fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impunere reală, obligația datorată și, respectiv, creanța fiscală corelativă sunt cele legal determinate”.
În speță sunt incidente și dispozițiile art. 55 alin. (1) și alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare până la 31.12.2015, coroborat cu pct. 106 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Au fost reținute ca fiind aplicabile și următoarele dispoziții legale: art. 76 alin. (1) și alin. (2) lit. s) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare pe perioada 01.01.2016 – 30.06.2018; pct. 67, pct. 66 lit. a), pct. 69 și pct. 70 lit. a) – b) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal; pct. 12 alin. (1) și alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 privind Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 207/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, aplicabile în perioada 01.01.2016 – 30.06.2019.
Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (1) și (2) lit. k) din Codul fiscal din 2003, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă; de asemenea, în vederea impunerii, sunt asimilate salariilor orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor, iar potrivit pct. 106 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, venitul brut lunar din salarii reprezintă totalitatea veniturilor realizate într-o lună conform art. 55 alin. (1)-(3) din Codul fiscal de o persoană fizică, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) și (2) lit. s) din noul Codul fiscal (Legea nr. 227/2015) sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detașare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor; regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: orice alte sume sau avantaje în bani sau natură.
Potrivit dispozițiilor pct. 12 din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015, în sensul art. 76 alin. (1) și (2) Codul fiscal, veniturile brute din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, raport de serviciu, act de detașare precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor statute speciale prevăzute de lege, indiferent de perioada la care se referă și care sunt realizate din:
a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum și pe baza actului de numire;
(i) salariile de bază;
(ii) sporurile și adaosurile de orice fel;
b) orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură.
Raportat la acest cadru normativ, organele fiscale au aplicat corect legislația, reîncadrând diurna ca fiind venituri de natură salarială pentru a reflecta conținutul economic al acesteia.
În ceea ce privește Cauza C 522/12, Tevfik Isbir împotriva DB Services GmbH, în mod legal instanța de fond a reținut că nu are aplicabilitate în speță, întrucât această hotărâre a Curții se referă la salariul minim pe care societatea germană trebuia să plătească salariatului Isbir, nefiind vorba despre o eventual detașare transfrontalieră.
De asemenea, în mod corect s-a reținut că recurentei-reclamante nu i se poate aplica Convenția de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu Spania, întrucât: în perioada verificată, respectiv 01.10.2015-31.03.2019, recurenta-reclamantă nu a deținut un sediu permanent în statul membru Spania (locul desfășurării activității de către salariații societății); recurenta-reclamantă nu deține certificate de rezidență fiscală eliberate de autoritățile fiscale competente din Spania pentru salariații societății care și-au desfășurat activitatea în acest stat în perioada 01.10.2015-31.03.2019; societatea nu justifică faptul că în perioada verificată, respectiv 01.10.2015-31.03.2019, a efectuat o solicitare către instituțiile competente din statul membru Spania, referitoare la eliberarea de atestate conform cărora devine aplicabilă legislația statului respectiv în ceea ce privește impozitele, taxele și/sau contribuțiile datorate pentru veniturile obținute de salariați urmare a desfășurării activității în statul respectiv; din documentele puse la dispoziție de societate, inclusiv datele înscrise în REVISAL, rezultă faptul că, în majoritatea cazurilor, salariații societății au fost angajați pe perioadă determinată, iar prezenta lor în statul membru Spania pentru o perioadă/perioade de timp, nu depășește în total 183 de zile în cursul unui an fiscal vizat, fapt recunoscut și de societate în cuprinsul contestației administrative.
Referitor la argumentul societății privind poziția Casei Naționale de Pensii în spețe similare, expusă prin răspunsul nr. x/02.12.2016, aceasta nu poate fi avută în vedere, întrucât răspunsul atașat la dosarul cauzei se referă la societatea B.. Mai mult, organele de inspecție fiscală au stabilit sume suplimentare privind impozitul și contribuțiile sociale fără a lua în calcul lipsa formularelor A1.
Nici argumentele recurentei desprinse din aplicarea principiului nediscriminării nu pot fi reținute.
Astfel, prin art. 8. lit. c) din Legea nr. 16/2017, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 172/2020, se instituie egalitatea între salariați în raport de remunerația aplicabilă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România sau pe teritoriul Confederației Elvețiene. Potrivit art. 2 lit. y), introdusă prin Legea nr. 172/2020 prin „remunerația aplicabilă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România sau pe teritoriul Confederației Elvețiene” se înțelege suma de bani stabilită de dreptul intern și/sau practicile naționale ale statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul, reprezentând toate elementele constitutive ale remunerației care sunt obligatorii conform dreptului intern, actelor cu putere de lege și actelor administrative sau convențiilor colective sau sentințelor arbitrale, care au fost declarate cu aplicabilitate generală sau care se aplică în conformitate cu art. 3 alin. (8) din Directiva 96/71/CE în statul membru respectiv.
De altfel, Curtea Constituțională, învestită cu o critică de neconstituționalitate raportată la principiul nediscriminării similară celei din speță a constat că, în realitate, ceea ce se critică este faptul că această distincție ar avea relevanță – sub aspectul stabilirii bazei de calcul al impozitelor și contribuțiilor datorate de agentul de muncă temporară – în cazul în care utilizatorul își desfășoară activitatea în alt stat membru al Uniunii Europene, caz în care, în practică, s-a interpretat că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la detașare, inclusiv cea privind acordarea indemnizației de detașare. Cu privire la această critică, Curtea reține, pe de-o parte, că, potrivit art. 160 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază (ca parte fixă), precum și indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri (ca parte variabilă). Pe de altă parte, această critică vizează interpretarea legislației române și europene și aplicarea acestora în situația în care utilizatorul desfășoară activitatea în alt stat membru al Uniunii Europene, mai exact interpretarea și aplicarea Legii nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale și a Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, aceasta nu are atribuția de a interpreta normele europene pentru a clarifica sau stabili conținutul acestora, întrucât această atribuție revine Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceste aspecte reprezintă chestiuni de aplicare și interpretare a legii, care nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, neținând de constituționalitatea textului criticat care instituie egalitatea de tratament referitoare la salariu între lucrătorii temporari și lucrătorii utilizatorului. (decizia CCR 760 din17.12.2014).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.