Solicitare în vederea constatării obligației pârâților de a suporta costul reprezentând contravaloarea taxei de mediu. Respingerea recursului declarat în cauză ca fiind nefondat

10 iun. 2024
Vizualizari: 39
  • NCPC: art. 453 alin. (1)
  • NCPC: art. 457 alin. (1)
  • NCPC: art. 483 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (2)
  • NCPC: art. 496 alin. (1)
  • O.U.G. nr. 196/2005: art. 11 alin. (1)
  • O.U.G. nr. 196/2005: art. 9 alin. (1) lit. c)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 14 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, prin Primar și Consiliul Local Al Municipiului Drobeta Turnu Severin, să se constate că obligația de a suporta costul reprezentând contravaloarea taxei de mediu, instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, revine pârâtei UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, precum și să oblige pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin la plata către reclamantă a sumei de 1.184.283,2 RON reprezentând contravaloarea taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, stabilită ca atare de Administrația Fondului de Mediu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1547 C. civ., art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016, precum și normele legale invocate în cuprinsul cererii.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 311 din 16 februarie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Sub un prim aspect, cu titlu prealabil, instanța de recurs va analiza apărarea intimatei-reclamante în privința caracterului inadmisibil al criticilor privind (i) neanalizarea de către instanța de apel a împrejurării că actul adițional nr. x/12.02.2013 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 31/2013, care a prevăzut data de la care se aplică taxa reglementată în art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel că taxa nu putea fi prevăzută în contractul sau actele adiționale încheiate între părți, iar (ii) instanțele de fond nu au avut în vedere că art. 7 din actul adițional menționat anterior prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul „poluatorul plătește”.

Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din același cod, aceste critici sunt inadmisibile, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de pârâți, se observă că cele două critici nu se regăsesc printre motivele de apel invocate și nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs.

Prin răspunsul la întâmpinarea depusă în recurs, recurenții au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei relative la inadmisibilitatea celor două critici, susținând că prin cererea de apel au arătat că nu există o clauză contractuală prin care să fie obligați la plata taxei de mediu prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească obligația de plată a acestei taxe în sarcina UAT Drobeta Turnu Severin.

Această critică a recurentei într-adevăr se regăsește în cuprinsul cererii de apel și a fost analizată de instanța de prim control judiciar, însă critica formulată în recurs vizează data încheierii actului adițional nr. x/2013, respectiv anterior adoptării O.G. nr. 13/2013, ceea ce determina în opinia recurentei imposibilitatea menționării taxei de mediu în actele încheiate între părți, critică care este formulată omisso medio.

În aceeași manieră omisso medio a fost formulată și critica privind nesocotirea de către instanțele de fond a art. 7 din actul adițional nr. x/2013, critică care nu se regăsește în cererea de apel formulată de pârâtă.

Procedând în continuare la analiza motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenții au criticat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală, precum și a art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, opinând că instanța de apel a apreciat greșit asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, în contextul în care nu poate fi reținută în sarcina acestora existența unei fapte ilicite pe motiv că până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017 nu a existat în sarcina pârâților obligația de a introduce taxa de mediu în tariful de salubrizare.

Situația de fapt, necontestată în cauză, relevă că, prin demersul judiciar ce a învestit instanța de judecată, reclamanta a urmărit, în cadrul acțiunii în răspundere civilă contractuală, obligarea pârâților la plata contravalorii taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aferentă cantităților de deșeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada 01.01.2017-30.06.2017.

Trebuie reținut că între părți a fost încheiat în data de 02.08.2006 contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciului public de salubrizare din municipiul Drobeta Turnu Severin, reclamanta având calitatea de concesionar, iar pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin calitatea de concedent (delegatar), obiectul contractului, cuprinzând, printre altele, și activitatea de precolectare, colectare, transport și depozitare deșeuri menajere și industriale, cu excepția deșeurilor toxice, periculoase sau cu regim special. Contractul a fost modificat succesiv prin mai multe acte adiționale, iar prin art. 10 din Actul adițional nr. x/2013, părțile au convenit menținerea echilibrului contractual.

Pretențiile reclamantei au fost solicitate pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, ca urmare a modificărilor aduse conținutului art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005.

Din perspectiva evoluției cadrului legislativ prin care s-a implementat taxa de mediu, se reține că prin O.G. nr. 31/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu s-a modificat conținutul normativ al art. 9 alin. (1) lit. c), în sensul introducerii taxei de depozitare, iar prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 384/2013 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, s-a prevăzut că obligația de plată a taxei de depozitare instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017. Ulterior, prin art. II alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 48/2017, legiuitorul a prevăzut că plata acestei taxe se suspendă până la 1 ianuarie 2019.

Înalta Curte reține că taxa de depozitare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 a fost în vigoare în intervalul 01.01.2017-30.06.2017, iar pentru această perioadă, reclamanta, în calitate de administrator al depozitului de deșeuri, a fost obligată la plata către Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) a contravalorii taxei de depozitare pentru perioada de referință.

În acest context factual, se reține că în mod corect instanțele de fond au apreciat că fapta ilicită a pârâților constă în refuzul de a lua măsurile necesare, deși au fost notificați de reclamantă, în vederea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum acesta a fost convenit de părți prin actul adițional nr. x/2013, modificările legislative aduse prin O.G. nr. 31/2013 determinând un dezechilibru pentru părțile contractante.

Aceasta întrucât potrivit art. 10 alin. (2) din actul adițional nr. x/2013, părțile au convenit că „menținerea echilibrului contractual se face în principal prin tarif. În situația în care independent de delegat și de voința sa, prin modificări legislative, constrângeri tehnice, economice, financiare sau, în general, evenimente neprevăzute care nu constituie evenimente de forță majoră, alterează echilibrul economico-financiar al contractului și dacă dezechilibrul rezultat nu poate fi remediat prin modificările/ajustările de tarife, părțile se obligă să renegocieze termenii și condițiile contractului, în scopul restabilirii echilibrului economino-financiar al acestuia”.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Luând în examinare critica pârâților axată pe ideea că, în lipsa unei obligații legale, nu aveau posibilitatea modificării tarifului, se reține că obligația legală exista prin legea de adoptare a O.U.G. nr. 31/2013 prin care s-a statuat că „prevederile art. 9 alin. (1) lit. c), precum și anexa nr. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin legea de aprobare a prezentei ordonanțe, intră în vigoare în data de 1 ianuarie 2017”, stabilindu-se o valoare de 80 RON/tonă din 2017 și de 120 RON/tonă începând cu 2018.

Referitor la critica potrivit cu care reclamanta avea obligația să declare și să plătească trimestrial taxa prevăzută la art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, se reține că acest aspect a fost necontestat de reclamantă, al cărei scop a fost însă recuperarea taxei plătite către AFM, întrucât destinatarul final al taxei nu este operatorul depozitului de deșeuri, în speță reclamanta, ci generatorul acestor deșeuri reprezentat de autoritatea locală, fapt ce rezultă atât din legislație cât și din jurisprudența comunitară.

În baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, în conformitate cu principiul „poluatorul plătește”, costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor se suportă de către producătorul de deșeuri sau, după caz, de deținătorul actual ori anterior al deșeurilor.

Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 10 din Directiva nr. 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deșeuri, „Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura de faptul că toate costurile determinate de instalarea și de exploatarea unui depozit de deșeuri, inclusiv, pe cât posibil, costul garanției financiare sau al echivalentului acesteia menționat la articolul 8 litera (a) punctul (iv), precum și costurile estimative pentru închidere și operațiile posttratare pentru o perioadă de minimum 30 de ani sunt acoperite de prețul stabilit de operator pentru evacuarea oricărui tip de deșeu în depozitul respectiv. În funcție de cerințele formulate de Directiva 90/313/CEE a Consiliului din 7 iunie 1990 privind accesul liber la informații referitoare la mediu (1), statele membre asigură transparența activității de culegere a datelor și de utilizare a oricărei informații necesare referitoare la cost”.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis constant că această taxă îi incumbă autorității locale și nu operatorului unui depozit de deșeuri, așa cum rezultă din cauza C-172/08 Pontina Ambiente S.R.L. Vs. Regione Lazio, art. 10 din Directiva nr. 1999/31 trebuind interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care supune operatorul unui depozit de deșeuri la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat deșeurile, cu condiția ca această reglementare să fie însoțită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menționate are loc efectiv și în termen scurt, cu toate costurile legate de recuperare.

Totodată, pe plan intern, Curtea Constituțională a tranșat chestiunea rambursării costurilor cu taxa de depozitare, prin Decizia nr. 897/2020, avută în vedere de instanțele de fond, dar și prin Decizia nr. 95/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) și ale art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în redactarea modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de contencios constituțional a reținut la paragrafele 30-31 că „legea civilă oferă posibilitatea operatorilor depozitelor de deșeuri să se îndrepte cu acțiune în regres împotriva propriilor debitori, recuperând astfel orice sume le-ar fi datorate de către aceștia, o atare acțiune fiind la dispoziția celui care a fost obligat la plată ori a efectuat-o pentru o altă persoană și care urmărește înapoierea de către aceasta a sumei care, potrivit legii, este în sarcina ei (n.n. considerente cu conținut identic se regăsesc și în cuprinsul par. 36 din Decizia nr. 897/2020).

Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate din perspectiva faptului că în perioada 1 ianuarie-1 iulie 2017 nu exista niciun mecanism de recuperare a sumelor plătite, cu titlu de taxă de depozit, de către administratorii, respectiv proprietarii de depozite de deșeuri, de la cei care trebuie să suporte, de fapt, aceste costuri, și anume generatorii și deținătorii de deșeuri, potrivit principiului „poluatorul plătește”, întrucât, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres o procedură prin care se puteau recupera sumele în discuție, existau totuși pârghiile necesare în vederea realizării acestui interes legitim”.

Raportat la aceste considerente, chiar dacă nu a fost reglementată o procedură expresă pentru recuperarea taxei de mediu, critica recurenților în sensul că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013, legislația în vigoare nu prevedea ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deșeuri, nu poate fi primită.

Mai mult, reclamanta a solicitat pretențiile în baza convenției dintre părți, iar instanțele de fond au apreciat corect ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâților, fapta ilicită a acestora constând în neluarea măsurilor legale în vederea menținerii echilibrului contractual, astfel cum părțile, de comun acord, au convenit în mod expres.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei că instanța de apel nu a avut în vedere momentul la care a intrat în vigoare O.G. nr. 31/2013 raportat la clauzele contractuale, în condițiile în care prin art. 10 din actul adițional nr. x/2013 părțile au prevăzut expres că vor urmări în permanență echilibrul contractual.

Examinând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenții au invocat omisiunea instanței de apel de a analiza toate criticile formulate de aceștia în fața primei instanțe, fără a face referire la omisiunea instanței de apel de a analiza unul dintre motivele de apel invocate.

Recurenții au arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat străină de argumentele primei instanțe critica referitoare la nemotivarea sentinței. Această critică a fost formulată din perspectiva argumentelor invocate de recurenți în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013 nu exista nicio prevedere legală ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deșeuri.

Din cuprinsul hotărârii recurate reiese că instanța de apel a analizat această critică și a respins-o motivat, arătând că prima instanță a analizat îndreptățirea reclamantei de a recupera contravaloarea taxei de mediu de la pârâți din perspectiva obligațiilor contractuale asumate de pârâți, respectiv a înțelegerii părților asumate prin actul adițional la contractul de delegare a serviciului public de salubrizare.

Au mai susținut recurenții că instanța de apel nu a respins motivat apărarea acestora că reclamanta este atât administratorul depozitului, cât și proprietarul de drept al acestuia pe perioada contractuală, revenindu-i obligația declarării și achitării taxei de mediu prevăzute de art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005.

Chiar dacă în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsește un răspuns dat aspectului că reclamanta avea dublă calitate, de administrator și de proprietar al depozitului, nu se poate aprecia că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât, potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu înseamnă însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte (Cauza Boldea contra României).

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac, astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există o faptă ilicită în sarcina pârâților, fiind atrasă răspunderea civilă contractuală a acestora, nu se poate reține absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează dispozițiile legale incidente în speță într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, cum este cazul în speță.

Susținerea recurenților că prima instanță trebuia să se raporteze la cele două situații prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005 nu poate fi analizată, întrucât obiectul controlului de legalitate în recurs îl constituie numai decizia pronunțată de instanța de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la solicitarea intimatului-reclamant de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 8817,90 RON, potrivit facturii nr. x/26.09.2022 și a extrasului de cont eliberat de B., Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți la plata sumei solicitate de intimat, pe care o apreciază ca fiind proporționată, în raport cu activitatea desfășurată de avocat și complexitatea cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Sursa informației: www.scj.ro.

Solicitare în vederea constatării obligației pârâților de a suporta costul reprezentând contravaloarea taxei de mediu. Respingerea recursului declarat în cauză ca fiind nefondat was last modified: iunie 9th, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.