Solicitare în vederea constatării dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin efectul uzucapiunii de 30 de ani. Constatarea nulității recursului declarat

• NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 1-8
• NCPC: art. 489
• NCPC: art. 499
• VCC: art. 1843

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, la data de 07 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 240 m.p., situat în București, str. x, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Prin sentința civilă nr. 7816 din 30 iunie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 695 din 2 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. Astfel, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor enunțate, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., Înalta Curte observă că partea s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 teza C. proc. civ. cât timp, prin calea de atac exercitată nu se critică în fapt nici nemotivarea hotărârii instanței de apel ori împrejurarea că aceasta ar cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, și nici modul în care normele de drept material au fost încălcate ori greșit aplicate, ci, în fapt, se critică valența pe care instanța de apel a dat-o probatoriului administrat în cauză.

Astfel, începând cu pagina 1 și până la pagina 3, cel de-al șaselea paragraf din memoriul de recurs, partea a procedat la reiterarea cuprinsului cererii de chemare în judecată, vizând situația de fapt și expunând normele de drept aplicabile, inclusiv rationae temporis. Începând cu cel de-al șaptelea paragraf al paginii 3 și până la pagina 4, paragraful 4 din memoriul de recurs, partea a prezentat soluția și o selecție a considerentelor din hotărârea primei instanțe, astfel încât, criticile îndreptate împotriva soluției instanței de apel debutează cu pagina 4, paragraful 5 din memoriul de recurs.

Din perspectiva criticilor circumscrise de parte motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în fapt este criticată soluția instanței de apel vizând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., în raport de probatoriul administrat în calea de atac a apelului, constând în înscrisuri și expertiza tehnică judiciară.

Astfel, în secțiunea dedicată acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei încuviințând totodată administrarea probatoriilor solicitate de acesta în apel. Cu toate acestea, arată recurentul că în mod eronat, soluția instanței de apel a fost în sensul admiterii excepției invocate din oficiu, căci raționamentul instanței s-a întemeiat pe înscrisuri care conțin inadvertențe și nici nu sunt susținute de alte înscrisuri. În continuare au fost prezentate aceste inadvertențe: prima dintre ele constă în nemenționarea în evidențele fiscale a persoanei vânzătorului de la care a cumpărat prin chitanță olografă mama sa, arătând că înscrisul pe care l-a depus probează că acesta a fost ultimul adevărat proprietar – achiziționând prin act autentic o suprafață de 7,5 ha în anul 1937 – suprafață în care este inclusă și cea de 240 m.p. ce face obiectul acțiunii, astfel că nu se justifică de ce instanța de apel a acordat prevalență unei simple adrese emise de o direcție din cadrul Primăriei, care nu este susținută de înscrisuri. În acest sens, arată recurentul că s-ar fi impus o suplimentare a probatoriului prin solicitarea istoricului aferent imobilului pentru intervalul 1937-1972. O altă inadvertență constă în reținerea Consiliului Popular sector 2 în calitate de titular al dreptului de proprietate, fără a se proba în ce manieră a trecut acest teren în proprietatea statului, aspect care nu ar fi trebuit să aibă semnificație juridică în cauză, știut fiind că la nivelul anului 1986 toate terenurile expropriate în baza Decretelor din 1950 și 1951 erau în proprietatea statului. În fine, se critică și faptul că în adresa emanând de la Direcția Patrimoniu, la nivelul anului 1986 este indicată o suprafață de teren de 714 m.p., mai mare față de cea de 240 m.p. ce reprezintă obiectul acțiunii. Concluzionând, recurentul arată că în opinia sa, decizia instanței de apel este nemotivată, raportat la înscrisurile pe care s-a bazat, fără a încerca să explice din ce motiv le-a apreciat relevante deși conțin inadvertențe și nu au la bază niciun act de proprietate.

Se observă așadar că în realitate recurentul nu formulează critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu se invocă o veritabilă nemotivare a hotărârii, și nici considerente contradictorii (în expunerea recurentului subliniindu-se o contradicție între aspectul încuviințării de probe noi în apel și soluția pronunțată de instanță), așa cum nu se invocă cuprinderea în hotărâre exclusiv a unor considerente străine de natura litigiului (sub acest aspect recurentul susținând că relațiile ce emană de la autorități ar fi străine de natura cauzei), ci se critică valența pe care instanța de apel a conferit-o probatoriului administrat în cauză.

De asemenea, din maniera în care au fost expuse criticile, nu se poate proceda nici la o reîncadrare a lor într-un alt motiv de recurs, cum ar fi de pildă pct. 5, de vreme ce recurentul nu prezintă obiecții în ce privește o eventuală încălcare a regimului juridic al administrării probelor, ci criticile vizează exclusiv faptul că instanța de apel a dat valoare probatorie anumitor înscrisuri în detrimentul altora, iar raționamentul instanței care a condus la soluția admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei a fost construit pe aceste înscrisuri – pe care partea nu le consideră apte să contureze situația de fapt reală, apreciind că instanța ar fi trebui să se raporteze la înscrisurile depuse de recurent odată cu acțiunea introductivă.

Înalta Curte reține așadar că recurentul exprimă nemulțumiri în legătură cu situația de fapt reținută de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate, chestiune ce excedează motivelor de recurs prevăzute de lege, care permit doar o analiză a legalității, iar nu a temeiniciei hotărârii.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1843 din C. civ. din anul 1864 potrivit căruia prescripția poate fi opusă numai proprietarului terenului. Recurentul precizează că astfel a reținut și instanța de apel, însă, decizia pronunțată în aplicarea acestui text de lege este una greșită, având în vedere că pentru a reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtei s-a raportat la adrese emanând de la autorități care surprind situația juridică a imobilului în anul 1986, 2007 și 2012 și care nu sunt apte a proba calitatea adevăratului proprietar; în acest sens era necesar a se analiza situația juridică a terenului de la nivelul anului 1972, când mama recurentului a dobândit terenul prin chitanță de mână, transferul posesiei fiind realizat de ultimul adevărat proprietar. Împrejurarea că C. este ultimul adevărat proprietar, rezultă din înscrisul care atestă că în anul 1937, acesta a cumpărat prin act autentic o suprafață de teren mai mare, în care este inclusă și cea care este analizată în cadrul dosarului.

Înalta Curte reține că pentru respectarea exigențelor presupuse de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a fi enunțate principiile și regulile de drept aplicabile speței, interpretarea acestora în raport de circumstanțele cauzei și explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Or, întocmai ca și în cazul criticilor circumscrise motivului de recurs analizat supra, recurentul critică valența probatorie pe care instanța de apel a conferit-o înscrisurilor emanând de la autoritățile publice vizând situația juridică a terenului, iar nu maniera în care normele de drept material au fost aplicate în cauză.

Dimpotrivă, se observă că singura normă de drept material invocată în recurs este reprezentată de art. 1843 din C. civ. de la 1864, recurentul arătând însă că în mod corect instanța de apel a reținut incidența aceastei norme în cauză. Ceea ce a înțeles să critice recurentul este concluzia la care instanța de apel a ajuns în baza probatoriului administrat, referitor la persoana ultimului adevărat proprietar al terenului.

Așadar, Înalta Curte reține că invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat pur formal, de vreme ce, în cuprinsul căii de atac nu sunt prezentate critici sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material de către instanța de apel. Instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate sau de a stabili o altă situație de fapt decât cea reținută anterior în cauză, întrucât în calea extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect la judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele invocate de recurent nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nici nu se pot reține motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 744A din 19 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.