Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
178 views
Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:
În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.
Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conţină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.
Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.
În contextul reperelor enunţate, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., Înalta Curte observă că partea s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 teza C. proc. civ. cât timp, prin calea de atac exercitată nu se critică în fapt nici nemotivarea hotărârii instanţei de apel ori împrejurarea că aceasta ar cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, şi nici modul în care normele de drept material au fost încălcate ori greşit aplicate, ci, în fapt, se critică valenţa pe care instanţa de apel a dat-o probatoriului administrat în cauză.
Astfel, începând cu pagina 1 şi până la pagina 3, cel de-al şaselea paragraf din memoriul de recurs, partea a procedat la reiterarea cuprinsului cererii de chemare în judecată, vizând situaţia de fapt şi expunând normele de drept aplicabile, inclusiv rationae temporis. Începând cu cel de-al şaptelea paragraf al paginii 3 şi până la pagina 4, paragraful 4 din memoriul de recurs, partea a prezentat soluţia şi o selecţie a considerentelor din hotărârea primei instanţe, astfel încât, criticile îndreptate împotriva soluţiei instanţei de apel debutează cu pagina 4, paragraful 5 din memoriul de recurs.
Din perspectiva criticilor circumscrise de parte motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în fapt este criticată soluţia instanţei de apel vizând admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., în raport de probatoriul administrat în calea de atac a apelului, constând în înscrisuri şi expertiza tehnică judiciară.
Astfel, în secţiunea dedicată acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei încuviinţând totodată administrarea probatoriilor solicitate de acesta în apel. Cu toate acestea, arată recurentul că în mod eronat, soluţia instanţei de apel a fost în sensul admiterii excepţiei invocate din oficiu, căci raţionamentul instanţei s-a întemeiat pe înscrisuri care conţin inadvertenţe şi nici nu sunt susţinute de alte înscrisuri. În continuare au fost prezentate aceste inadvertenţe: prima dintre ele constă în nemenţionarea în evidenţele fiscale a persoanei vânzătorului de la care a cumpărat prin chitanţă olografă mama sa, arătând că înscrisul pe care l-a depus probează că acesta a fost ultimul adevărat proprietar – achiziţionând prin act autentic o suprafaţă de 7,5 ha în anul 1937 – suprafaţă în care este inclusă şi cea de 240 m.p. ce face obiectul acţiunii, astfel că nu se justifică de ce instanţa de apel a acordat prevalenţă unei simple adrese emise de o direcţie din cadrul Primăriei, care nu este susţinută de înscrisuri. În acest sens, arată recurentul că s-ar fi impus o suplimentare a probatoriului prin solicitarea istoricului aferent imobilului pentru intervalul 1937-1972. O altă inadvertenţă constă în reţinerea Consiliului Popular sector 2 în calitate de titular al dreptului de proprietate, fără a se proba în ce manieră a trecut acest teren în proprietatea statului, aspect care nu ar fi trebuit să aibă semnificaţie juridică în cauză, ştiut fiind că la nivelul anului 1986 toate terenurile expropriate în baza Decretelor din 1950 şi 1951 erau în proprietatea statului. În fine, se critică şi faptul că în adresa emanând de la Direcţia Patrimoniu, la nivelul anului 1986 este indicată o suprafaţă de teren de 714 m.p., mai mare faţă de cea de 240 m.p. ce reprezintă obiectul acţiunii. Concluzionând, recurentul arată că în opinia sa, decizia instanţei de apel este nemotivată, raportat la înscrisurile pe care s-a bazat, fără a încerca să explice din ce motiv le-a apreciat relevante deşi conţin inadvertenţe şi nu au la bază niciun act de proprietate.
Se observă aşadar că în realitate recurentul nu formulează critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu se invocă o veritabilă nemotivare a hotărârii, şi nici considerente contradictorii (în expunerea recurentului subliniindu-se o contradicţie între aspectul încuviinţării de probe noi în apel şi soluţia pronunţată de instanţă), aşa cum nu se invocă cuprinderea în hotărâre exclusiv a unor considerente străine de natura litigiului (sub acest aspect recurentul susţinând că relaţiile ce emană de la autorităţi ar fi străine de natura cauzei), ci se critică valenţa pe care instanţa de apel a conferit-o probatoriului administrat în cauză.
De asemenea, din maniera în care au fost expuse criticile, nu se poate proceda nici la o reîncadrare a lor într-un alt motiv de recurs, cum ar fi de pildă pct. 5, de vreme ce recurentul nu prezintă obiecţii în ce priveşte o eventuală încălcare a regimului juridic al administrării probelor, ci criticile vizează exclusiv faptul că instanţa de apel a dat valoare probatorie anumitor înscrisuri în detrimentul altora, iar raţionamentul instanţei care a condus la soluţia admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei a fost construit pe aceste înscrisuri – pe care partea nu le consideră apte să contureze situaţia de fapt reală, apreciind că instanţa ar fi trebui să se raporteze la înscrisurile depuse de recurent odată cu acţiunea introductivă.
Înalta Curte reţine aşadar că recurentul exprimă nemulţumiri în legătură cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate, chestiune ce excedează motivelor de recurs prevăzute de lege, care permit doar o analiză a legalităţii, iar nu a temeiniciei hotărârii.
Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1843 din C. civ. din anul 1864 potrivit căruia prescripţia poate fi opusă numai proprietarului terenului. Recurentul precizează că astfel a reţinut şi instanţa de apel, însă, decizia pronunţată în aplicarea acestui text de lege este una greşită, având în vedere că pentru a reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei s-a raportat la adrese emanând de la autorităţi care surprind situaţia juridică a imobilului în anul 1986, 2007 şi 2012 şi care nu sunt apte a proba calitatea adevăratului proprietar; în acest sens era necesar a se analiza situaţia juridică a terenului de la nivelul anului 1972, când mama recurentului a dobândit terenul prin chitanţă de mână, transferul posesiei fiind realizat de ultimul adevărat proprietar. Împrejurarea că C. este ultimul adevărat proprietar, rezultă din înscrisul care atestă că în anul 1937, acesta a cumpărat prin act autentic o suprafaţă de teren mai mare, în care este inclusă şi cea care este analizată în cadrul dosarului.
Înalta Curte reţine că pentru respectarea exigenţelor presupuse de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a fi enunţate principiile şi regulile de drept aplicabile speţei, interpretarea acestora în raport de circumstanţele cauzei şi explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii. Or, întocmai ca şi în cazul criticilor circumscrise motivului de recurs analizat supra, recurentul critică valenţa probatorie pe care instanţa de apel a conferit-o înscrisurilor emanând de la autorităţile publice vizând situaţia juridică a terenului, iar nu maniera în care normele de drept material au fost aplicate în cauză.
Dimpotrivă, se observă că singura normă de drept material invocată în recurs este reprezentată de art. 1843 din C. civ. de la 1864, recurentul arătând însă că în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa aceastei norme în cauză. Ceea ce a înţeles să critice recurentul este concluzia la care instanţa de apel a ajuns în baza probatoriului administrat, referitor la persoana ultimului adevărat proprietar al terenului.
Aşadar, Înalta Curte reţine că invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat pur formal, de vreme ce, în cuprinsul căii de atac nu sunt prezentate critici sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material de către instanţa de apel. Instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la reinterpretarea probelor administrate sau de a stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută anterior în cauză, întrucât în calea extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect la judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, motivele invocate de recurent nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 744A din 19 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Sursa informației: www.scj.ro.
