Solicitare în vederea anulării constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare și anularea sancţiunii contravenţionale. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• C. muncii: art. 252 alin. (2)
• C. muncii: art. 43-44
• H.G. nr. 500/2011: art. 8 alin. (2)
• NCPC: art. 174
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 248 alin. (1)
• NCPC: art. 425
• NCPC: art. 470 alin. (5)
• NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3)
• NCPC: art. 487 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 4
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 9 alin. (2)
• O.G. nr. 137/2000: art. 2 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.12.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 510/17.06.2020 solicitând anularea, în parte, a acestei hotărâri, respectiv:

1. anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 și refuz/condiționarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă și nelegală;

2. anularea sancțiunii contravenționale aplicate societății C. S.R.L. ca fiind nelegală;

3. admiterea excepției necompetenței generale a Consiliului Național pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiției nr. 1912/13.03.2015, în condițiile în care aceste aspecte au fost soluționate prin hotărâri judecătorești definitive.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 4770 din 19 octombrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. Soluția instanței de recurs.

6.1. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursurilor declarate de recurenții-pârâți, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., „(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs”.

Înalta Curte având în vedere că, în mod concret memoriul de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii, constată că atât prin cererea de recurs formulată de pârâtul B., cât și de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se aduc critici de nelegalitate a hotărârii recurate, rezultă că aceste critici pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., context în care excepția nulității recursurilor de față va fi respinsă, ca nefondată.

6.2. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte, a hotărârii nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv:

– anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 și refuz/condiționarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă și nelegală;

– anularea sancțiunii contravenționale aplicate societății C. S.R.L. ca fiind nelegală;

– admiterea excepției necompetenței generale a Consiliului Național pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiției nr. 1912/13.03.2015, în condițiile în care aceste aspecte au fost soluționate prin hotărâri judecătorești definitive.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Hotărârea nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a exonerat reclamanta de sancțiunea contravențională aplicată prin Hotărârea nr. 510/2020, statuând că, nu se poate reține existența unui tratament diferențiat și din perspectiva inexistenței unor situații comparabile cu ceilalți colegi delegați în Olanda în aceeași perioadă având în vedere că după soluționarea, pe cale amiabilă, a diferendului privind cuantumul drepturilor salariale, în cursul lunii aprilie 2021, ceilalți salariați nu au mai avut revendicări cu privire la acest tip de drepturi salariale. Cu privire la fapta constând în refuzul de emitere a unor documente existente la dosarul personal, imputat reclamantei s-a reținut că pârâtul a solicitat eliberarea de pe un proces de evaluare, denumit „K.”, document care nu face parte din dosarul personal al angajatului conform art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența acestui act normativ de către CNCD.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs formulate de pârâtul B. se invocă incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că prima instanță a pronunțat hotărârea cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin faptul că s-a subrogat autorității administrative și a modificat actul administrativ în sensul respingerii petiției recurentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte va reține că în dreptul procesual civil, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești poate fi considerat și ca exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.

Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor.

Or, în cauza de față, soluția pronunțată de către prima instanță în sensul admiterii cererii deduse judecății nu se poate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că procesul deliberativ al instanței și schimbarea hotărârii pronunțate de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi asimilat cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora „casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității și a disponibilității întrucât, instanța a operat o analiză proprie asupra prevederilor art. 43-44 din Codul muncii, precum și faptul că în mod greșit a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la „delegare”.

În același sens, a formulat critici împotriva încheierii de ședință din 22.02.2021 prin care prima instanță a încuviințat pentru reclamantă proba testimonială cu doi martori, susținând că, instanța putea admite completarea probatoriului doar în situația identificării de lacune eventuale în situația de fapt stabilită de CNCD, precum și împotriva încheierii din 22 martie 2021 în ceea ce privește încuviințarea înlocuirii martorului D. cu G..

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității etc.

Neregularitățile de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiționată de producerea unei vătămări.

Nulitatea – ca sancțiune procedurală – urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare.

Efectele nulității actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, actul nul este lipsit de eficacitate și urmează a fi refăcut.

În ceea ce privește principiul contradictorialității, Înalta Curte constată că, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars – să fie ascultată și cealaltă parte, rezumând esența întregului proces.

În mod concret, Înalta Curte constată că, în realitate, principiul este un set de drepturi și obligații, pentru instanță și pentru părți, gândite astfel încât, în desfășurare, să confere dialogului judiciar echilibrul de dorit pentru reușita judecății.

Prin încheierea de ședință din data de 22.02.2021, prima instanță a încuviințat pentru reclamantă proba cu interogatoriu și proba testimonială cu doi martori și i-a pus în vedere apărătorului reclamntei ca în termen de 5 zile să depună lista cu numele martorilor în vederea citării.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus lista cu martorii propuși în vederea audierii în ședința publică din data de 22.03.2021, respectiv D. și E..

La data de 08.03.2021, recurentul-pârât B. a solicitat respingerea audierii martorului D., iar prin încheierea de ședință din data de 22.03.2021 s-a încuviințat înlocuirea martorului D. cu alt martor F., cu privire la care recurentul-pârât B. nu a avut obiecție.

În acest context, Înalta Curte constată că simpla nemulțumire a recurentului-pârât cu privire la depozițiile martorilor propuși de intimata-reclamantă și încuviințați de instanța de fond nu poate fi asimilată cu o încălcare a principiului contradictorialității atât timp cât recurentul-pârât a fost prezent atât la ședința din data de 22.02.2021, cât și la ședința din data de 22.03.2021, iar prima instanță s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

Cu privire la „principiul disponibilității”, Înalta Curte constată că acesta este specific procesului civil și se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege. În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiții. Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Or, în cauza de față nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi încălcat principiul contradictorialității și disponibilității în raport de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014, atât timp cât evenimentele produse în zilele de 13 și 14.11.2013 au fost analizate și în acest dosar, iar instanța de fond era datoare să țină cont de dispozițiile trasate prin hotărârea pronunțată în acest dosar.

În mod corect a reținut prima instanță că regimul juridic al delegării este stabilit prin art. 43-44 Codul muncii, precum și faptul că încetarea delegării poate interveni oricând, chiar înainte de expirarea termenului și doar pentru anumiți salariați, fără ca angajatorul să fie obligat să justifice măsura încetării delegării, iar printr-o asemenea măsură nu se creează o stare de discriminare în raport cu ceilalți salariați delegați câtă vreme angajatorul are o putere discreționară cu privire la momentul în care se dispune încetarea unei delegări.

În plus, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, nu se poate considera că prin încetarea delegării a fost afectat dreptul la muncă al pârâtului B. în condițiile în care acesta avea obligația și posibilitatea de a continua prestarea activității la sediul angajatorului din România, aspect reținut și prin prin sentința civilă nr. 684/24.03.2015 a Tribunalului Argeș, pronunțată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curții de Apel Pitești.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurentul-pârât consideră că hotărârea primei instanțe cuprinde numai motive străine de natura cauzei deoarece, din cuprinsul hotărârii recurate lipsesc motivele înlăturării celorlalte probe administrate; prima instanță a nesocotit concluzia CNCD că a existat un raport de cauzalitate între măsura dispusă și dreptul la muncă al recurentului-pârât; instanța nu putea concluziona că lipsa de încredere a societății olandeze ar fi fost criteriul tratamentului discriminator.

În practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

De altfel, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale și relevante juridic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare” a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că din perspectiva dispozițiilor cuprinse la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv și pe cale de consecință, Înalta Curte constată că hotărârea supusă recursului este una care îndeplinește rigorile legale privind motivarea sa adecvată, putând permite, astfel, asigurarea garanțiilor procesuale privind accesul liber la justiție și exercitarea controlului ierarhic superior în cauză.

Cu privire la ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, atât recurentul-pârât B., cât și recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au formulat critici prin care au susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 137/2000 conform cărora:

„prin discriminare se înțelege orice deosebire … care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții private”.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale și probatoriilor administrate în cauză este legală întrucât situația premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realității.

Astfel, analizând cererea dedusă judecății în mod corect a reținut prima instanță că, aspectele invocate nu conturează noțiunea unei fapte de discriminare în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și că în mod greșit CNCD nu a luat în considerare și dezlegările stabilite prin hotărârile judecătorești anterioare.

Astfel, prin sentința civilă nr. 684/24.03.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeș, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curții de Apel Pitești s-a respins cererea reclamantului B., prin care a invocat nelegalitatea deciziei nr. 349/14.11.2013 (prin care a fost înștiințat cu privire la încetarea delegării din Olanda) și a deciziei nr. 325/14.11.2013). Deși prin respectiva hotărâre s-a respins ca tardivă cererea împotriva deciziei nr. 349/14.11.2013 prima instanță a constatat că reclamantul a avut la dispoziție o cale de atac specială prin intermediul căreia să se analizeze legalitatea măsurii încetării delegării, astfel că în condițiile respingerii acțiunii legale respectiva măsură este prezumată, în mod absolut, că este legală.

Or, în cazul în care, în hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeș au fost analizate și lămurite evenimentele din zilele de 13-14.11.2021, fiind descrise și precizate amănunțit cum s-au desfășurat aceste evenimente care au condus la adoptarea deciziei de concediere nr. 349/09.12.2021, fiind emisă cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii (abateri grave ce conduc la prejudicierea intenționată a intereselor companiei, ale partenerilor de afaceri sau ale clienților, încălcarea cu vinovăție de către salariat a normelor legale, regulamentului intern sau dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici și absenteismul mai mare de 3 zile lucrătoare consecutive), în mod corect a reținut instanța de fond că nu se poate da o altă conotație acestor evenimente pentru a se încadra în ipotezele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât timp cât desfășurarea evenimentelor au condus la concedierea recurentului-pârât, iar faptele sale au fost considerate abateri disciplinare, în mod corect prima instanță a dispus admiterea cererii deduse judecății și anularea Hotărârii nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, Înalta Curte constată că toate criticile reliefate în fața instanței de recurs, precum și în fața primei instanțe, sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat atât recursul pârâtului B., cât și recursul pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Sursa informației: www.scj.ro.