Societăţile de leasing – privilegiaţii nevăzuţi ai procedurii de insolvenţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În procedurile de insolvență aflate în derulare, ne lovim din ce în ce mai des de următoarea problemă: imediat după deschiderea procedurii, majoritatea societăților de leasing procedează la denunțarea contractelor aflate în derulare, punând astfel debitorii în imposibilitate obiectivă de a‑și mai îndeplini obiectul de activitate și afectând din start implementarea oricărui plan de reorganizare.

Și mai grav este că această denunțare a contractelor de leasing aflate în derulare survine indiferent de stadiul în care s‑ar afla contactul (multe dintre ele fiind aproape ajunse la final) și chiar în condițiile în care debitorul este la zi cu plata ratelor – aceasta deoarece, atunci când este reglementată denunțarea contractelor în derulare, Legea nr. 85/2014 nu face distincție între situațiile în care există restanțe la plata ratelor și cele în care ratele sunt achitate la zi.

Concret, deși aparent art. 123 are în vedere maximizarea averii debitorului supus procedurii, alin. (12) conține prevederi derogatorii:

„Prin excepție de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanțatorul nu își exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menținerea contractului, acesta se consideră denunțat la data expirării acestui termen. În cazul care, în același termen, finanțatorul transmite administra­torului judiciar o notificare prin care i se cere să denunțe contractul, acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract de leasing financiar, contractul considerându‑se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar”.

Așadar, în situațiile în care societățile de leasing nu puteau să rezilieze contractele de leasing pentru motive culpabile, odată cu deschiderea procedurii de insolvență, se creează posibilitatea finanțatorilor de a denunța unilateral contractele de leasing, fără ca debitorul, administratorul judiciar sau oricare dintre creditori să dețină o protecție eficientă împotriva acestor practici abuzive.

În concret, a fost sesizată chiar situația în care o societate de leasing care făcea parte din același grup cu o bancă (purtând denumiri similare) a denunțat contractele de leasing pentru utilajele care erau menite să asigure realizarea unor lucrări de construcție, deși banca avea în garanție chiar încasările din contractul de lucrări.

Desigur, au existat și hotărâri judecătorești curajoase care au analizat notificările de denunțare emise de societățile de leasing din prisma cauzei care stătea la baza actului juridic unilateral al denunțării și care au reținut că, pentru a opera denunțarea, trebuie să existe o cauză licită și morală, precum și că, odată deschisă procedura de insolvență, societatea de leasing nu poate cere denunțarea contractelor de leasing pentru aceleași motive pentru care ar fi putut să ceară rezilierea contractelor înainte de a fi deschisă procedura de insolvență. Cu toate acestea, astfel de hotărâri judecătorești au fost unele izolate, practica majoritară fiind în sensul că alin. (12) al art. 123 este unul derogatoriu, astfel că simpla manifestare de voință a finanțatorului este o condiție necesară și suficientă pentru încetarea contractului de leasing.

După cum se poate facil observa, alin. (12) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 creează o evidentă discriminare cu privire la denunțarea unui contract în materie civilă între justițiabili, în funcție de natura contractului, împărțind părțile contractante în două categorii, respectiv cocontractanții și finanțatorul unui contract de leasing financiar.

Debitorul care este parte a unui contract de leasing financiar este lipsit de dreptul de a continua un contract de leasing financiar (chiar și în condițiile respectării obligațiilor sale de plată) dacă finanțatorul său nu este de acord cu menținerea acestui contract, debitorul aflându‑se astfel în imposibilitatea apărării drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, deși art. 21 alin. (2) din Constituție interzice îngrădirea acestui drept prin lege.

Discriminarea creată de textul de lege în discuție nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, ci este efectiv rezultatul hazardului ce ține de hotărârea finanțatorului, și nu de clauzele contractuale încheiate.

Favorizarea finanțatorului dintr‑un contract de leasing financiar nu poate constitui un motiv obiectiv pentru crearea, în materia insolvenței, a unei situații mai grave pentru cocontrac­tanții finanțatorului decât aceștia ar fi avut‑o în circuitul juridic normal, în condițiile în care se acceptă în mod tradițional faptul că „denunțarea” contractelor în derulare constituie o facilitate pentru debitorul insolvent, menită a‑l proteja de contracte oneroase. Constituția garantează prin dispozițiile art. 124
alin. (2) că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Din păcate, art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 anulează unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justițiabilului în fața legii. Mai mult, raportat la poziționarea debitorului insolvent, considerăm că toți cocontractanții debitorului ar trebui să aibă același tratament juridic, fără nicio diferențiere.

Prin favorizarea unui anume tip de cocontractant (respectiv o societate de leasing), legea ajunge să discrimineze persoanele aflate în situații analoge (similare), fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, fiind astfel încălcate dispozițiile din Constituție cuprinse în art. 16, privind egalitatea în drepturi, și art. 21, privind accesul liber la justiție, precum și dispozițiile art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, și art. 14, privind interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Lipsa oricărui drept de menținere a unui contract de leasing financiar din partea debitorului și a administratorului judiciar – chiar și în condițiile în care contractul este integral respectat – echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic.

Prin alin. (12) al art. 123, legiuitorul recunoaște, în mod explicit, că numai o societate de leasing poate să denunțe un contract aflat în derulare la data deschiderii procedurii chiar dacă debitorul și administratorul judiciar și‑au exprimat intenția de continuare a unui contract și, inclusiv, de asumare a unor obligații de plată stabilite prin contract.

Împrejurarea că societățile de leasing au un tratament preferențial este cu atât mai evidentă cu cât, în cadrul aceluiași art. 123, mai exact la alin. (6), este reglementată situația celorlalți cocontractanți ai debitorului – vânzători care au reținut titlul de proprietate până la plata integrală a prețului vânzării –, ocazie cu care se poate constata că aceștia din urmă nu au niciun drept de opțiune cu privire la contractele încheiate cu debitorul, acestea fiind menținute ex lege.

Așadar, cocontractanții a căror situație juridică este reglementată de alin. (6) sunt chiar într‑o antiteză evidentă cu societățile de leasing, acestea din urmă fiind beneficiarele unui regim privilegiat nevăzut ai procedurii de insolvență.

Împărțirea unor cocontractanți ai unui debitor în două categorii, respectiv cocontractanții „generali” – bănci, proprietari de imobile, salariați etc. – și cocontractantul finanțator al unui leasing financiar, conduce la clasificarea creditorilor și a cererilor adresate instanțelor judecătorești în importante și mai puțin importante, cu drepturi speciale sau cu drepturi generale, ceea ce reprezintă o clasificare artificială și nejustificată. Caracterul echilibrat al tratamentului oferit unei probleme de drept nu poate fi niciodată evaluat în funcție de obiectul de activitate al cocontractanului, ci de poziționarea acestuia în procedura de insolvență, de esența sa egalitară și concursuală. Prin reglementările pe care le adoptă, statul trebuie să asigure o protecție egală drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, neputându‑se susține ideea că această protecție se va activa numai față de anumiți cocontractanți.

Prin articolul de lege în discuție, legiuitorul a creat discriminări între creditorii cocontractanți, debitorul fiind tratat diferit în obligațiile sale contractuale.

Un alt exemplu care merită a fi menționat este cel al finanțărilor nerambursabile, ipoteză în care debitorul este încurajat sau chiar obligat să își continue activitatea pentru perioada prevăzută în contractul de finanțare, continuarea activității în insolvență sau reorganizare protejându‑l pe debitor de orice consecințe nefaste, în timp ce derogarea instituită în favoarea societăților de leasing are un efect diametral opus, de descurajare sau chiar de împiedicare a debitorului de a‑și continua lucrările și celelalte activități pe care le are în derulare.

De altfel, pornind de la justificările de mai sus, a fost sesizată Curtea Constituțională a României, pentru o analiză asupra caracterului neconstituțional al reglementării cuprinse în alin. (12) al art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Cu titlu de concluzie:

Opțiunea finanțatorului, care apare ca o condiție pur potestativă de continuare a contractului de leasing (depinzând doar de voința societății de leasing), poate afecta substanțial atât șansele de reorganizare, cât și posibilitatea celorlalți creditori de a‑și satisface creanțele. De aceea, noi apreciem că, de lege ferenda, art. 123 ar trebui să fie scindat în două părți: una care să fie aplicabilă debitorilor aflați în perioada de observație, etapă de business as usual, în care climatul trebuie să fie unul propice pentru implementarea unui plan de reorganizare, și o altă parte a acestui articol (respectiv cea privitoare la contractele de leasing aflate în derulare) ar trebui să fie mutată în capitolul destinat etapei de faliment, caz în care recuperarea bunurilor de către finanțatorii din contractele de leasing nu ar mai putea să aibă aceeași influență covârșitoare asupra evoluției debitorului.