Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
161 views
3. Social media şi libera circulaţie a ideilor (free marketplace of ideas)
Inventarea, în 1991, a World Wide Web, dată de faptul că Tim Berners‑Lee a reuşit să conecteze tehnologia hipertextului la internet, a determinat crearea unui nou tip de comunicare în reţea[1], cu o dezvoltare amplă şi continuă.
Social media face deja de mulţi ani parte din viaţa cotidiană, asupra căreia manifestă o influenţă fără precedent, cele mai multe informaţii fiind inofensive[2]. Astfel cum se subliniază în mod frecvent, peisajul media se află într‑o continuă schimbare, la o scară fără precedent şi într‑un ritm extrem de accelerat[3], iar o poziţie semnificativă o are social media, noţiune ce va fi folosită ca atare, având în vedere caracteristicile şi particularităţile pe care le prezintă, ce fac dificilă traducerea sau adaptarea într‑o noţiune unică, în limba română.
Social media s‑a dovedit a fi extrem de fluidă, flexibilă, elastică, iar ritmul său de dezvoltare, în lipsa unor reglementări obligatorii, a estompat linii şi graniţe între diferite medii şi domenii şi a împins limitele foarte departe sau a creat noi provocări. Este dificil de afirmat în mod tranşant dacă în prezent aceasta, împreună cu tehnologia de comunicare în ansamblul ei, reprezintă un instrument în serviciul oamenilor sau dimpotrivă.
În lipsa unei definiţii a acestei noţiuni, achiesăm următoarei propuneri:
„Companiile social media se referă la firmele care găzduiesc şi distribuie conţinut generat de utilizatori online. Facebook, Google şi Twitter (actualul X) sunt cele mai cunoscute şi mai discutate (cel puţin în Statele Unite)”. Noţiunea include şi firmele „mari şi mici, inclusiv Reddit, Automattic, ByteDance, precum şi companii care dezvoltă şi întreţin aplicaţii de chat sau jocuri online”[4]. Lista nu este una limitativă.
La nivel global, evoluţia comunicării în acest mediu a fost recunoscută de mai multe organisme internaţionale, inclusiv Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, care în Comentariul său general nr. 34 a precizat:
„Sistemele electronice de diseminare a informaţiilor bazate pe internet şi reţele mobile au schimbat substanţial practicile de comunicare din întreaga lume. Acum există o reţea globală pentru schimbul de idei şi opinii care nu se bazează neapărat pe intermediarii mass‑media tradiţionali”[5].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, particularităţile folosirii internetului şi legătura cu libertatea de exprimare, în cauza Cengiz ş.a. c. Turciei[6]:
„Internetul a devenit acum unul dintre principalele mijloace prin care indivizii îşi exercită dreptul la libertatea de a primi şi de a transmite informaţii şi idei, oferind instrumente esenţiale pentru participarea la activităţi şi discuţii privind probleme politice şi probleme de interes general. (…) În plus, în ceea ce priveşte importanţa site‑urilor de internet în exercitarea libertăţii de exprimare, «având în vedere accesibilitatea sa şi capacitatea sa de a stoca şi comunica cantităţi mari de informaţii, internetul joacă un rol important în îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi în facilitarea diseminării informaţiilor în general». Activitatea expresivă generată de utilizatori pe internet oferă o platformă fără precedent pentru exercitarea libertăţii de exprimare (…)”.
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 10 din Convenţie în cazul reclamanţilor, profesori de drept în Turcia, pentru blocarea accesului la site‑ul de video‑sharing Youtube, pe care aceştia îl foloseau în activitatea didactică: încărcau şi descărcau materiale, în acest sens. Interdicţia a avut o durată mai lungă de 2 ani şi a fost întemeiată pe o lege care interzicea „insultarea memoriei lui Atatürk”. În discuţie erau zece videoclipuri, considerate o insultă la adresa lui Atatürk de către instanţa naţională care a emis ordinul de blocare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu mai multe cereri care au implicat măsuri adoptate la nivel naţional, de blocare a accesului la internet sau diferite platforme. Instanţa europeană a acordat prioritate libertăţii de exprimare, în mod special libertăţii de a găsi şi disemina informaţii.
Unul dintre primele exemple, similar cu cel de mai sus, dar anterior lui, este cauza Ahmet Yildirim c. Turciei[7].
La originea cauzei se află o decizie a instanţei naţionale de a bloca accesul la platforma Google Sites, unde era găzduită o pagină de internet al cărei proprietar se afla în faţa unei proceduri penale, pentru insultarea memoriei lui Atatürk. Ca urmare a deciziei, accesul la toate celelalte site‑uri găzduite pe această platformă a fost blocat. În cererea sa, reclamantul s‑a plâns că nu a putut accesa propriul site de internet din cauza acestei măsuri dispuse în cadrul procedurilor penale, fără a avea nicio legătură cu el sau site‑ul său, prin intermediul căruia acesta a declarat că îşi publica lucrările academice şi punctele sale de vedere cu privire la diferite domenii, şi că măsura a încălcat dreptul său la libertatea de a primi şi de a transmite informaţii şi idei. Curtea a constatat că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie, în principal deoarece a constatat că efectele măsurii în cauză au fost arbitrare, iar revizuirea judiciară a blocării accesului a fost insuficientă pentru a preveni abuzurile.
Ingerinţa generată de aplicarea legii naţionale nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de Convenţie şi nu a permis reclamantului să se bucure, în suficientă măsură, de protecţia cerută de principiul preeminenţei dreptului într‑o societate democratică. Mai mult decât atât, un astfel de text pare să intre în conflict chiar cu formularea parag. 1 al art. 10 din Convenţie, conform căruia drepturile recunoscute sunt valabile „indiferent de frontiere”.
Printre particularităţile specifice ale reţelelor social media se numără caracterul dinamic şi organic, în sensul că acestea trec printr‑un proces de evoluţie continuu şi constant, pentru a satisface mai multe criterii şi obiective: interesele şi dorinţele utilizatorilor, pe cele ale proprietarilor, dar şi dorinţa de a concura cu alte platforme emergente. Facebook şi Twitter (actualul X) se înscriu în această categorie. În acelaşi timp, trebuie să continue şi dezvoltarea infrastructurilor tehnologice[8] şi, deloc de neglijat, economice în care operează, deţinătorii fiind companii cu resurse financiare impresionante şi cu influenţă în domeniul Big Tech.
Instagram, Google (deţinut de Alphabet), Pinterest fac de asemenea parte din această categorie, iar lista nu este una exhaustivă.
Expansiunea din prezent a acestora este în contradicţie cu viziunea de la începutul anilor 1970 asupra computerelor şi tehnologiilor informaţiilor, văzute la acea vreme ca instrumente de control, deţinute de guverne sau de corporaţii gigantice; abia la finalul anilor 1970, percepţia acestora s‑a schimbat, începând să fie văzute ca instrumente potenţiale de eliberare, nu de oprimare[9]. Percepţia societăţii cu privire la tehnologia comunicării şi mijloacele prin care aceasta se realizează a variat în timp.
O reclamă celebră a Apple, din 1984[10], ce anunţa lansarea în luna ianuarie a computerului Macintosh, îl prezenta în antiteză cu „Fratele cel Mare” din distopia „1984” a lui George Orwell, ca un instrument de emancipare a utilizatorului, devenit un membru al contraculturii şi un precursor al susţinerii culturii web; compania a fost prezentată ca un rebel în raport cu o companie puternică în industria de calculatoare, deşi sistemul Macintosh era unul închis şi controlat[11].
Una dintre deosebirile fundamentale dintre media tradiţională, care se supune regulilor specifice exercitării libertăţii de exprimare, şi social media este că publicul era, într‑o măsură mai mare, limitat relativ la ceea ce putea citi sau vedea, de alegerile şi politica editorială a mass‑mediei tradiţionale, care se ghida (şi continuă să o facă, în mai mare sau mai mică măsură) după reguli ale eticii şi deontologiei profesionale, în alegerea a ceea ce să fie publicat sau difuzat. Nu se poate susţine că aspectele comerciale sau orientarea politică nu au constituit elemente relevante în trasarea acestei politici.
Însă social media nu se raportează la astfel de criterii deontologice şi etice, ci s‑a produs o modificare ireversibilă a acestui mediu, deoarece a modificat percepţiile noastre asupra limitelor comunicării şi recepţiei informaţiilor, iar elemente precum localizarea fizică, timpul, spaţiul, cultura nu mai prezintă nicio relevanţă[12]. Este un efect al globalizării, care produce mai curând efecte negative asupra libertăţii de exprimare, în sensul că i‑au modificat atât conţinutul, cât şi scopul.
La nivelul Consiliului Europei, şi alte organisme au subliniat modificările apărute în domeniul comunicării şi necesitatea de a avea o abordare nouă. Este cazul Recomandării Comitetului de Miniştri (2011) 7[13], care, în ciuda faptului că nu reprezintă un instrument soft law de dată recentă, conţine concluzii relevante şi în prezent, nepuse în practică. Se reţin următoarele:
„7. În ciuda schimbărilor din ecosistemul său, rolul mass‑media într‑o societate democratică, deşi cu instrumente suplimentare (şi anume interacţiunea şi angajamentul), nu s‑a schimbat. Politica legată de mass‑media trebuie, aşadar, să ţină pe deplin cont de aceste dezvoltări şi de cele viitoare, îmbrăţişând o noţiune a mass‑media adecvată pentru o realitate atât de fluidă şi multidimensională. Toţi actorii, noi sau tradiţionali, care operează în cadrul ecosistemului mass‑media, ar trebui să beneficieze de un cadru politic care să garanteze un nivel adecvat de protecţie şi să ofere o indicaţie clară a îndatoririlor şi responsabilităţilor lor, în conformitate cu standardele Consiliului Europei. Răspunsul ar trebui să fie gradual şi diferenţiat în funcţie de rolul pe care serviciile media îl joacă în procesele de producţie şi diseminare a conţinutului. De asemenea, trebuie acordată atenţie formelor potenţiale de ingerinţă în buna funcţionare a mass‑media sau a ecosistemului său, inclusiv prin acţiuni indirecte împotriva infrastructurii economice sau operaţionale a mass‑media.
Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, recomandă statelor membre:
– să adopte o nouă noţiune largă a mass‑media, care să includă toţi actorii implicaţi în producerea şi diseminarea, către un număr potenţial mare de oameni, a conţinutului (de exemplu, informaţii, analiză, comentariu, opinie, educaţie, cultură, artă şi divertisment în formă text, audio, vizuală, audiovizuală sau altă formă) şi aplicaţii care sunt concepute pentru a facilita comunicarea de masă interactivă (de exemplu, reţelele sociale) sau alte experienţe interactive de scară largă bazate pe conţinut (de exemplu, jocuri online), menţinând (în toate aceste cazuri) controlul editorial sau supravegherea conţinutului”.
Recomandarea cuprinde, de asemenea, un număr de 6 criterii în funcţie de care factorii politici pot stabili dacă anumite activităţi, servicii sau entităţi pot fi considerate mass‑media:
Criteriul 1 – intenţia de a acţiona ca media, având ca indicatori:
- autoetichetarea ca media, metode de lucru tipice pentru mass‑media, angajamentul faţă de standardele media profesionale, aranjamente practice pentru comunicarea în masă;
Criteriul 2 – scopul şi obiectivele de bază ale mass‑media, având ca indicatori:
- producerea, agregarea sau difuzarea de conţinut media;
- operarea de aplicaţii sau platforme concepute pentru a facilita interacţiunea; comunicarea de masă sau agregată (spre exemplu, reţele sociale) şi/sau pentru a oferi conţinut pe scară largă; experienţe interactive (de exemplu, jocuri online);
- obiective media de bază (formarea şi influenţarea opiniei publice, promovarea valorilor, facilitarea supravegherii şi creşterea transparenţei şi responsabilităţii, oferirea de informaţii educative, divertisment, exprimare culturală şi artistică, crearea de locuri de muncă, generarea de venituri sau, cel mai frecvent, o combinaţie a celor amintite anterior);
- reînnoirea şi actualizarea periodică a conţinutului.
Recomandarea subliniază faptul că, în ciuda schimbărilor din ecosistemul media, scopul şi obiectivul de bază ale mass‑mediei rămân în general neschimbate şi se referă la furnizarea sau diseminarea de conţinut către un public larg şi asigurarea unui spaţiu pentru diferite experienţe interactive, reprezentând cel mai important instrument pentru libertatea de exprimare[14].
Criteriul 3 – controlul editorial, având ca indicatori: politica editorială, procesul editorial, moderarea, personalul editorial.
În privinţa independenţei editoriale, Recomandarea subliniază rolul acestora pentru mass‑media în general şi faptul că este un corolar direct al libertăţii de exprimare şi al dreptului de a avea opinii şi de a primi şi distribui informaţii, astfel cum sunt prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Controlul editorial, supravegherea conţinutului şi responsabilitatea pentru deciziile editoriale sunt „reversul medaliei”[15].
Chiar dacă mass‑media tradiţională uneori face publice politici editoriale directe, scrise, acestea pot fi identificate şi în instrucţiuni interne sau criterii pentru selectarea ori procesarea (verificarea sau validarea) conţinutului. Spre deosebire de aceasta, în cazul noilor medii de comunicare, politicile editoriale pot lua diferite forme şi pot fi integrate în declaraţiile cu privire la scopuri sau în termeni şi condiţii de utilizare (care pot conţine prevederi foarte detaliate referitoare la conţinut). Pot fi, de asemenea, exprimate de manieră informală, ca un angajament faţă de anumite principii, cum ar fi netiquette[16], motto[17].
În sensul Recomandării, lipsa unor declaraţii publice cu privire la exercitarea controlului editorial nu trebuie să fie considerată un indiciu al absenţei acestuia.
Procesul editorial implică un set de rutine şi convenţii în urma cărora se ajunge la luarea deciziilor în ceea ce priveşte conţinutul, iar un astfel de proces poate fi dezvoltat şi consolidat gradual. Chiar şi în cazul mass‑mediei tradiţionale, procesul editorial poate implica utilizatori (recenzii de la colegi şi cereri de eliminare) şi decizii finale luate conform unui proces definit intern şi având în vedere criterii specificate, ceea ce poartă denumirea de moderare reactivă. În cazul mass‑mediei tradiţionale, controlul poate fi variabil sau prezenta o intensitate variabilă şi vizibilă doar parţial[18].
În cazul noilor mijloace media, se recurge adeseori la moderare ex post, denumită post‑moderare, în ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizatori, care la prima vedere poate fi imperceptibil. Procesele editoriale pot fi, de asemenea, automatizate (cum este cazul algoritmilor care selectează ex ante conţinutul sau compară conţinutul cu materialele protejate prin drepturi de autor)[19].
Procesul editorial implică un set de rutine şi convenţii care informează luarea deciziilor în ceea ce priveşte conţinutul. Într‑un mediu media în evoluţie, există multe exemple de dezvoltare şi consolidare treptată a procesului editorial pe măsură ce media se maturizează. Aşa cum a fost cazul pentru mediile moştenite, pot exista grade sau intensităţi diferite de control asupra conţinutului, care pot fi percepute doar în ceea ce priveşte o mică parte a acestuia.
Criteriul 4 – standardele profesionale, având ca indicatori: angajament, proceduri de conformitate, proceduri de reclamaţii, afirmarea prerogativelor, drepturilor sau privilegiilor.
Cu referire la mijloacele media noi, în textul Recomandării se pune accent pe acceptarea codurilor de conduită sau a standardelor etice în cazul bloggerilor, care pot fi consideraţi ca făcând parte din media în cazul în care întrunesc criteriile menţionate într‑o măsură suficient de mare. Lipsa autoreglementării este completată de standardele stabilite la nivel internaţional şi regional, în special în privinţa confidenţialităţii sau protecţiei datelor cu caracter personal ori a protecţiei copiilor împotriva conţinutului dăunător[20].
Criteriul 5 – răspândire şi diseminare, având ca indicatori: diseminare efectivă, comunicare de masă generală, resurse pentru răspândire.
Recomandarea subliniază că nu orice comunicare care are loc prin intermediul internetului, care este un spaţiu public, face parte din media. Este acordată atenţie capacităţii internetului de a susţine o varietate a comunicării publice (unul către mulţi, mulţi către mulţi), precum şi comunicarea de grup (puţini către puţini) şi comunicarea privată (unul către unul).
Comunicarea în masă a fost schimbată prin dezvoltarea tehnologiilor care fac posibilă livrarea de conţinut neliniar sau, la cerere, accesul condiţionat, separarea conţinutului livrat electronic, personalizarea conţinutului sau difuzarea unică[21].
Recomandarea cuprinde o serie de elemente prin prisma cărora poate fi analizat indicatorul acoperirii: ar trebui acordată atenţie audienţei agregate, respectiv tuturor celor care folosesc platforma sau caracteristicile comune ale serviciului şi care pot fi atinşi de conţinutul produs, organizat, selectat, agregat sau distribuit de operator, inclusiv atunci când livrarea sau accesul la conţinut nu este simultan. Ar putea fi util să se ia în considerare separat problema conţinutului căutat de utilizator şi a celui direct sau indirect legat de activitatea generatoare de venit a operatorului serviciului. Numărul de utilizatori înregistraţi prezintă relevanţă[22].
Criteriul 6 – aşteptările publicului, având ca indicatori: disponibilitate, pluralism şi diversitate, fiabilitate; respectarea standardelor profesionale şi etice; responsabilitate şi transparenţă.
Recomandarea ia în considerare că aşteptările publicului pot varia, în funcţie de scopul şi natura mijloacelor media, şi se pot modifica foarte rapid[23]. Aşteptările sunt mai mari faţă de mijloacele media ce sunt un serviciu public şi faţă de cele care sunt specializate pe ştiri, care ar trebui să fie actualizate regulat şi să fie diseminate periodic[24].
Un element important este reprezentat de câştigarea încrederii publicului, care poate varia în funcţie de scopul prezentat, de politica editorială, modelul de finanţare, transparenţa şi responsabilitatea asumată. În ceea ce priveşte reglementările şi natura lor, pot coexista autoreglementarea şi coreglementarea cu un grad ridicat de armonizare a acestora, având în vedere natura globală a acestui tip de media[25].
Deja de o perioadă semnificativă de timp, companiile media tradiţionale nu mai deţin monopolul metodelor de colectare, comunicare şi recepţie a ştirilor, a ideilor şi opiniilor, unele dintre evenimentele care au marcat lumea au fost transmise mai întâi pe alte platforme, înainte de a fi prezentate pe canalele tradiţionale sau în presa scrisă: moartea lui Osama bin Laden a fost dezvăluită pe Twitter, înainte de a fi publicată de vreun ziar. Edward Snowden a divulgat informaţii despre programele de supraveghere americane jurnalistului Glenn Greenwald, deoarece nu avea încredere că New York Times va publica materialul. În Siria, preşedintele Bashar al‑Assad şi rebelii care se opuneau regimului acestuia au distribuit mesaje de propagandă pe Instagram. Chelsea Manning, soldatul american condamnat în 2013 pentru spionaj, printre altele, a divulgat documente clasificate către WikiLeaks, în loc de o organizaţie media tradiţională[26].
Astfel cum subliniază şi Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii (Supreme Court), spaţiul cibernetic a devenit cel mai important loc pentru schimbul de opinii, reţelele sociale fiind asimilate forumurilor publice, astfel încât Curtea a considerat că „trebuie să fie extrem de prudentă înainte de a sugera că Primul Amendament oferă o protecţie redusă pentru accesul la reţele vaste [pe internet]”, în cauza Packingham v. North Carolina[27]. Curtea Supremă a inclus comunicarea pe internet în spaţiul public. Într‑o opinie concurentă în aceeaşi hotărâre, a judecătorului Alito, se realizează următoarea comparaţie între acest mediu şi cel fizic:
„dacă internetul în ansamblul său sau doar reţelele de socializare reprezintă echivalentul străzilor şi parcurilor secolului XXI, statele au abilităţi reduse de a restricţiona site‑urile pe care le vizitează (…)”.
Procedând astfel, instanţa supremă americană şi‑a modificat poziţia exprimată prin hotărâri anterioare, în care considerase că „justificările speciale pentru reglementarea mijloacelor de comunicare în masă nu se aplică marilor forumuri democratice ale internetului”[28] şi că „fiecare mediu de exprimare trebuie să fie evaluat potrivit scopurilor Primului Amendament prin standarde adecvate pentru acesta, deoarece fiecare poate prezenta propriile probleme”[29].
În hotărârea Packingham v. North Carolina, Curtea Supremă a Statelor Unite a constatat că o lege din Carolina de Nord încalcă Primul Amendament, deoarece prevedea ca infracţiune accesarea de către un infractor sexual înregistrat (sex offender) a „unui site de socializare comercial, unde infractorul sexual ştia că se permite minorilor să devină membri sau să creeze ori să menţină pagini web personale”. Cazul a fost iniţiat de un infractor sexual înregistrat, care a fost condamnat conform legii după ce a publicat o postare pe Facebook în 2010.
Existenţa şi folosirea acestor reţele şi platforme nu marchează doar dezvoltarea tehnologiilor şi a comunicării, ci au determinat schimbări semnificative ale vieţii oamenilor, în general, care se raportează în rutina zilnică la conţinutul expus în mediul online[30].
* Este extras din Carmen Moldovan, Protecția libertății de exprimare în dreptul internațional și european, Ed. Universul Juridic, București, 2025.
[1] J. van Dijck, The Culture of Connectivity. A Critical History of social media, Oxford University Press, Oxford/New York, 2013, p. 5.
[2] S. Benesch, op. cit., p. 88.
[3] P. Coe, The Social Media Paradox: An Intersection with Freedom of Expression and the Criminal Law, în Information & Communications Technology Law, vol. 24, no. 1, March 2015, pp. 16‑40.
[4] S. Benesch, op. cit., p. 87.
[5] Human Rights Committee, General Comment 34: Freedoms of opinion and expression, CCPR/C/GC/34 (GC 34) 12th September 2011, parag. 15.
[6] Cengiz and others v. Turkey, 48226/10, 14027/11, 1 December 2015, §§ 49 şi 52.
[7] Ahmet Yildirim v. Turkey, 3111/10, Judgment of 18 December 2012.
[8] P. Coe, op. cit., p. 17.
[9] J. van Dijck, op. cit., p. 9.
[10] A se accesa https://www.youtube.com/watch?v=VtvjbmoDx‑I.
[11] J. van Dijck, op. cit., p. 10.
[12] P. Coe, op. cit., p. 21.
[13] Recommendation CM/Rec (2011)7 of the Committee of Ministers to member States on 21 September 2011, A new notion of media, Council of Europe, September 2013, p. 7.
[14] Idem, parag. 23, p. 14.
[15] Idem, parag. 30, p. 16.
[16] Termen fără echivalent în limba română, format din net şi etiquette, se referă la reguli de conduită pentru o comunicare respectuoasă şi adecvată pe internet – https://www. kaspersky.com/resource‑center/preemptive‑safety/what‑is‑netiquette.
[17] Recommendation CM/Rec (2011)7 of the Committee of Ministers to member States on 21 September 2011, A new notion of media, Council of Europe, September 2013,
parag. 30, p. 16.
[18] Idem, parag. 31, p. 16.
[19] Idem, parag. 32, pp. 16‑17.
[20] Idem, parag. 41, p. 19.
[21] Idem, parag. 44, p. 20.
[22] Idem, parag. 45, p. 20.
[23] Idem, parag. 52, 55, p. 22.
[24] Idem, parag. 52, p. 22.
[25] Idem, parag. 53, 54, p. 22.
[26] Exemplele sunt menţionate de P. Coe, op. cit., p. 23.
[27] Packingham v. North Carolina, 582 U.S. (2017).
[28] Reno v. ACLU, 521 U.S. 844 (1997).
[29] Southeastern Promotions, Ltd. v. Conrad, 420 U.S. 546 (1975).
[30] P. Coe, op. cit., p. 17.
