Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
774 views
Examinând contestaţia declarată de persoană solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 9 din 04 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
Art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. Alin. 2 al acestui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002”.
Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială – art. 85 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, – care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz ale predării pe care aceasta le invocă.
Dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, prevăd că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.
În continuare, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora, în situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109.
Evaluând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor anterior menţionate, în raport de actele dosarului şi de poziţia procesuală a persoanei solicitate A. în sensul că doreşte să execute pedeapsa pe teritoriul statului român, Înalta Curte constată că se impune, admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei cu privire la solicitarea formulată de autorităţile judiciare din Germania şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru a se solicita autorităţilor judiciare emitente, transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare.
Astfel, Înalta Curte are în vedere manifestarea expresă de voinţă a persoanei solicitate A. de a executa pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare în România, declarând că refuză să execute pedeapsa în Germania, în condiţiile în care întreaga sa familie se află în România, iar legăturile cu Germania nu există, relativ la dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, constituie una dintre situaţiile în care autoritatea judiciară română poate refuza executarea mandatului european de arestare.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi a procedat în mod greşit la judecarea pe fond a cauzei, fără a face o analiză pertinentă asupra celor solicitate de către persoana solicitată A., limitându-se la a aprecia că „procedura privind executarea unui mandat european se soluţionează cu celeritate”. Or, în raport de dispoziţiile anterior menţionate, Curtea de Apel Cluj trebuia să solicite autorităţilor judiciare germane hotărârea de condamnare în vederea recunoaşterii hotărârii penale străine pe cale incidentală, chiar dacă obiectul cauzei se afla în procedura executării mandatului european de arestare.
Prin urmare, pentru a se evita o procedură suplimentară şi costisitoare ce în mod evident va fi declanşată de persoana solicitată, respectiv recunoaşterea pe cale principală în procedura transferului, Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care vor fi comunicate în timp util documentele ce vor fi solicitate de către Curtea de Apel Cluj, trebuie efectuată o analiză serioasă şi convingătoare asupra cazului de refuz opţional prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Procedura ce vizează executarea unui mandat european de arestare este o procedură specială, cu caracter de urgenţă, ce are consecinţe directe, printre altele, şi asupra libertăţii persoanei vizate de mandatul european de arestare, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că persoana solicitată trebuie să beneficieze de toate drepturile şi garanţiile unui proces echitabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 din CEDO, să uziteze, în mod efectiv, de o cale de atac.(art. 2 Protocolul 7 din CEDO)
Înalta Curte consideră că, în speţă, privarea de un al doilea grad de jurisdicţie ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil al persoanei solicitate, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în vederea respectării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, va admite contestaţia declarată de persoană solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 9 din 04 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.
Va desfiinţa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj. Va constata că, în privinţa persoanei solicitate A., a fost menţinută măsura arestării în vederea predării pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 4 februarie 2020 până la data de 4 martie 2020 inclusiv, dispoziţie pe care o va menţine.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 1012 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Sursa informației: www.scj.ro.
