Sistemul electoral în România postcomunistă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Suspiciuni mai ample au existat pornind de la numărul relativ mare de voturi anulate la alegerile parlamentare din 1992 (peste 1,5 milioane voturi anulate, respectiv 12,06% din voturile pentru Senat și 12,73% din voturile pentru Camera Deputaților^[27]) sau de la numărul relativ mare al voturilor obținute de Traian Băsescu la secțiile de votare din străinătate la turul II al alegerilor prezidențiale din 2009^[28], dar în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a ajuns la invalidarea

rezultatului alegerilor. De altfel, este de remarcat faptul că la alegerile parlamentare de după 1990 (exceptând alegerile din 2004), partidul organizator al alegerilor a pierdut sistematic la vot. Astfel, în 1992, Frontul Salvării Naționale (care controla Ministerul de Interne în guvernul de coaliție condus de Theodor Stolojan) a obținut puțin peste 10% din voturi, iar PNL (care controla Ministerul Justiției) nici nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a depăși pragul electoral. În 1996, Partidul Democrației Sociale din România a pierdut atât alegerile parlamentare, cât și pe cele prezidențiale. În 2000, Con­ven­ția Democratică (care controla Ministerul de Interne și domina guvernul de coaliție condus de Mugur Isărescu) a ratat intrarea în Parlament, iar premierul candidat la președinție a ieșit pe locul al IV-lea. În 2004, PSD a câștigat într-adevăr majoritatea relativă la alegerile parlamentare, dar a pierdut turul II al prezidențialelor și a trecut în opoziție, iar în 2008, PNL (partidul aflat la guvernare) a ieșit pe locul al III-lea, cu sub 18% din voturi. În alegerile legislative din decembrie 2012, Uniunea Social-Liberală (USL), aflată la guvernare, a câștigat 60,03% din voturi la Senat și 58,50% din voturi la Camera Depu­taților, dar la alegerile prezidențiale din 2015, Victor Ponta, prim-ministrul României și președinte al PSD, a pierdut alegerile în fața lui Klaus Iohannis, care a fost susținut de către vechii parteneri de guvernare (PNL). Penalizarea de către electorat a partidului aflat la guvernare poate evidenția și limitele capacității de falsificare a rezultatelor alegerilor de către auto­ri­tăți în România postcomunistă. La această limitare a capacității de falsificare a alegerilor au contribuit: scăderea treptată a numărului voturilor anulate, măsurile de pre­venire a votului multiplu și mai ales perfecționarea sistemului de control reciproc al rezultatelor prin prezența reprezentanților partidelor și a observatorilor în birourile secțiilor, în birourile de circumscripție și în Biroul Electoral Central.

Aceasta nu înseamnă că nu au fost probleme în reflectarea voinței electoratului prin rezultatele alegerilor. Unele dintre aceste probleme au fost însă determinate de natura sistemului electoral folosit. Astfel, din cauza pragului electoral, numărul voturilor „irosite” (voturi acordate unor liste care nu au obținut mandate parlamentare) a variat în jurul lui 17% în 1992 și 1996, a sporit la peste 20% în 2000, scăzând la circa 12% în 2004 și crescând apoi la circa 13% în 2008^[29], pentru ca ulterior să scadă substanțial. Astfel, la alegerile parlamentare din 2012, procentul voturilor irosite a variat între 3,29% pentru Camera Deputaților și 5,73% pentru Senat^[30]. La alegerile parlamentare din 2016, a revenit trendul crescător al numărului de voturi irosite: aproximativ 8,48% pentru Camera Deputaților, respectiv 7,11% pentru Senat.

Eliminarea voturilor „irosite” din calculul pentru repartizarea mandatelor parla­men­tare a creat „prime electorale” ad-hoc pentru formațiunile politice care au reușit să depășească pragul electoral, și în primul rând pentru acelea care au câștigat majoritatea relativă în alegeri. Aceste prime au variat în jurul a 6% pentru câștigătorii alegerilor din 1992 și 1996, aproape 9% pentru PSD în 2000, au scăzut la sub 4% în 2004 și la aproape 4,5% în 2008^[31].

7. Coerența opțiunilor electorale ale cetățenilor

Un alt aspect semnificativ a fost volatilitatea votului acordat diverselor formațiuni politice și/sau candidați la alegerile prezidențiale. Această volatilitate a fost amplă mai ales în cazul PNL, care de la peste 900.000 de voturi la parlamentarele din 1990 a coborât la sub 300.000 de voturi (și ratarea pragului electoral de 3%) în 1992, în cazul CDR, care a obținut circa 2,2 milioane voturi în 1992, circa 3,7 milioane voturi în 1996 și puțin peste 0,5 milioane voturi în 2000 (dacă luăm în considerare și voturile PNL, care în 1996 a făcut parte din CDR, iar în 2000 a candidat pe liste separate, circa 1,3 milioane voturi), sau în cazul PRM, care a obținut 0,4 milioane voturi în 1992, 0,55 milioane voturi în 1996, 2,2 milioane voturi în 2000, sub 1,4 milioane voturi în 2004, puțin peste 230.000 voturi în 2008 și mai puțin de 110.000 voturi în 2012. PD a obținut peste 1,1 milioane voturi în 1992, circa 1,3 milioane voturi în 1996 (dar în alianță cu PSDR) și sub 0,8 milioane voturi în 2000, după care circa 3,2 milioane voturi în 2004 în cadrul Alianței DA cu PNL (contribuția directă a PD putând fi estimată la aproximativ 1,4 mi­lioane voturi) și peste 2,25 milioane voturi ca PDL în 2008, pentru ca, în 2012, Alianța România Dreaptă (PDL, Forța Civică, PNȚ-CD) să obțină doar 1,2 milioane de voturi. Ceva mai stabil a fost PSD, cu puțin peste 3 milioane voturi în 1992, peste 2,7 milioane voturi în 1996, circa 4 milioane voturi în 2000 (în alianță cu PSDR și PUR), sub
3,8 milioane voturi în 2004, puțin peste 2,3 milioane voturi în 2008, peste 4,3 milioane voturi în 2012 atribuite USL și nu mai puțin de 3,2 milioane voturi (fără a mai forma alianțe cu alte partide importante) în 2016. Evident, cea mai stabilă formațiune politică parlamentară a fost UDMR, al cărei număr de voturi a scăzut într-adevăr de la aproape 1 milion în 1990 la puțin peste 440.000 în 2016 (la Senat), dar care s-a menținut la toate alegerile parlamentare postcomuniste într-o marjă de ±1% față de ponderea minorității maghiare în populația totală a României^[32].

8. Mai multe sau mai puține partide pe scena politică? Cum rezolvăm dilema?

Pragul electoral, modificarea în sens restrictiv a legislației referitoare la partidele politice (care în 2003 a mărit numărul de susținători necesari la înregistrarea unui partid politic la cel puțin 25.000 de semnături) și logica polarizatoare a vieții politice din România postcomunistă a făcut ca numărul partidelor politice reprezentate în Parla­ment să se reducă de-a lungul celor aproape 3 decenii de după 1989. Astfel, dacă facem abstracție de organizațiile minorităților naționale care au beneficiat de mandate de deputat datorită prevederilor speciale ale legii, în Parlament au reușit să câștige mandate 16 formațiuni politice în 1990, 12 formațiuni politice în 1992 și 1996, 7 în 2000, 6 în 2004, 5 în 2008, 4 partide și alianțe în 2012 și 6 în 2016.

Dintre cele 196 de partide care au participat la alegerile parlamentare din anii 1990‑2004, doar nouă au reușit să câștige mandate în cel puțin trei alegeri (în 2008 acestora li s-a alăturat Partidul Conservator, care însă și-a obținut mandatele doar în cadrul unor alianțe cu PSD)^[33].

9. Sistemele electorale utilizate în alegerile locale

Desfășurate la intervale de patru ani începând din 1992, alegerile locale au pus în competiție mandate de primar și de consilier local pentru peste 3.000 de localități și de consilier județean (consilier general în municipiul București) pentru cele 41 de județe și municipiul București. Alegerile pentru primari s-au desfășurat în sistem majoritar cu două tururi de scrutin, iar cele pentru consilieri locali și județeni, în sistem proporțional pe listă, cu aplicarea pragului electoral.

În 2008 s-a introdus și alegerea directă, prin vot majoritar într-un singur tur de scrutin, a președinților consiliilor județene. Alegerile locale au avut loc în prima jumătate a anului (în 1992 în februarie, apoi regulat, în iunie), premergător alegerilor generale la nivel național și constituindu-se astfel în „adevărate teste” pentru partidele politice înaintea alegerilor parlamentare și prezidențiale. În municipiul București, doar unul dintre cei șase primari generali aleși după 1992 a reușit să fie reales (Traian Băsescu, în 2004), acest rezultat fiind datorat faptului că doar doi dintre aceștia au candidat sau au putut candida pentru un al doilea mandat. În schimb, în multe alte localități și mai ales municipii reședință de județ, primarul în funcție a fost deseori reales de electorat, ajungându-se la situații în care aceeași persoană a fost aleasă consecutiv și de șase ori în funcția de primar (Mircea Hava la Alba-Iulia, începând din 1996); de cinci ori (Florin Cârciumaru la Târgu Jiu, 2000-2016 – a renunțat la funcția de primar pentru un mandat de senator; Dorin Florea la Târgu Mureș, începând cu 2000), de patru ori (Gheorghe Ciuhandu la Timișoara, 1996-2012, Decebal Bacinschi la Focșani, 2000‑2016, Klaus Iohannis la Sibiu 2000-2014, Marian Vanghelie la sectorul 5 din București, 2000-2015, Neculai Onțanu la sectorul 2, 2000-2016 etc.).

În cazul localităților rurale, presa a relatat câteva cazuri de primari care sunt în această funcție, neîntrerupt, din 1990. Mulți dintre primari, cei mai vizibili fiind aceia care au exercitat mai multe mandate, au pierdut Primăria nu în urma unor alegeri, ci a unor probleme de ordin juridic: suspendări, dar și condamnări definitive. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea faptul că ultimii doi președinți ai României au exercitat anterior demnitatea de primar, care, cu siguranță, le-a adus un important capital politic. Puterea de primar sau de președinte al Consiliului Județean, din punct de vedere electoral, este cu atât mai mare cu cât unii dintre acești primari au schimbat partidul politic sau au candidat uneori ca independenți, fără ca aceasta să le diminueze semnificativ aderența la electorat. Dincolo însă de acest aspect, care arată faptul că ideologiile și chiar afilierile partinice sunt secundare la nivel local, au fost și situații în care rezultatul unora dintre alegerile locale a indicat un trend politic continuat apoi la alegerile parlamentare, cum a fost cazul victoriilor candidaților Convenției Democrate la alegerile din București din 1992 și 1996, realegerea lui Traian Băsescu la București în 2004, eliminarea din turul I a lui Gheorghe Funar și apoi victoria finală a lui Emil Boc la Cluj-Napoca în 2004 sau înfrângerea lui Dumitru Sechelariu de către Romeo Stavarache la Bacău, tot în 2004.

După alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie-decembrie 2004 a avut loc o restructurare treptată a spectrului politic în funcție de actorul cel mai puternic electoral și cel mai activ politic. Acesta nu mai era Ion Iliescu, care după expirarea ul­timului său mandat de președinte al României a pierdut în aprilie 2005 și competiția cu Mircea Geoană pentru conducerea PSD, ci noul președinte al României, Traian Băsescu. Astfel, dacă în anii 1990, întreaga scenă politică fusese dominată de disputele dintre partizanii și adversarii lui Ion Iliescu, între 2005 și 2014 întreg spectrul politic a fost structurat de partizanatul și respectiv adversitatea față de Traian Băsescu. În prezent, după alegerile parlamentare din 2016, ne aflăm într-o situație de coabitare în care pre­șe­­dintele țării nu este sprijinit de către partidele politice aflate la guvernare. Repozi­țio­nările formațiunilor politice, mai ales cele de după 2005, au condus la alianțe transi­deo­logice, cum a fost, de exemplu, sprijinirea în Parlament a guvernului PNL-UDMR, condus de Călin Popescu-Tăriceanu, de către PSD, PC și minorități în anii 2007-2008, și chiar colaborarea acestor forțe la suspendarea din funcție a președintelui Traian Băsescu în aprilie 2007 sau crearea, în 2011, a USL, de către PSD și Alianța de Centru Dreapta (PNL și PC).

Restructurarea scenei politice a relansat și solicitările de schimbare a sistemului electoral^[34]. Încă din 1999, au început să fie receptate solicitările societății civile pentru înlocuirea votului pe listă și a reprezentării proporționale cu un sistem majoritar, unino­minal. Ideea dominantă era aceea de a-i lega mai strâns pe aleși de alegători. Aceste tentative nu au fost însă însușite cu adevărat de niciuna dintre forțele politice majore până în 2007, când, după ce a fost reinstalat în funcția de președinte prin succesul la referendumul din 19 mai 2007, Traian Băsescu a solicitat organizarea unui nou referen­dum pentru schimbarea modului de alegere a parlamentarilor, prin trecerea la un sistem majoritar în două tururi de scrutin, similar celui folosit pentru alegerea prima­rilor.