Sistematizarea perspectivei științifice: argumente pentru o metateorie a drepturilor omului

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

2.1. Elemente fundamentale ale unei teorii a drepturilor omului

 

(…)

Înlăuntrul științelor juridice, se disting 3 modele ale cunoașterii științifice: științele juridice fundamentale (globale) (având menirea de a structura bazele învățării logice ale fenomenului juridic); științele juridice istorice (preocupate de evoluțiile dreptului și societății); științele juridice de ramură (delimitate prin obiect, metode, principii și sancțiuni de sine stătătoare)^[1]. Asocierea domeniului drepturilor omului cu oricare dintre cele 3 paradigme este posibilă și conduce la implicații asupra înțelegerii aprofundate a drepturilor omului:

(1) drepturile omului pot fi calificate drept știință juridică fundamentală pentru că operaționalizarea acestora prin intermediul instrumentelor, mecanismelor, standardelor contribuie la înțelegerea rolului individului în societate și a relevanței implicării acestuia în actele publice; vocația dreptului de a corespunde nevoilor umane este precursoarea vocației drepturilor omului de a sprijini calitatea vieții individului în societate prin conștientizarea și exercitarea drepturilor individuale și prin respectarea drepturilor altora;

(2) drepturile omului pot fi asociate științelor juridice istorice întrucât diacronia acestora nu poate fi negată iar evoluțiile istorice ale omenirii au fost conjugate în mod constant cu drepturile omului (de la formele morale, filosofice, religioase de manifestare și ajungând la formele rafinate ale dreptului constituțional sau ale dreptului internațional al drepturilor omului);

(3) drepturile omului pot fi sistematizate în acord cu elementele care delimitează științele de ramură, fiind susceptibile de obiect științific, metode de cercetare, principii de orientare a activității normative și sancțiuni constrângătoare în ipoteza producerii unor violări de drepturi.

În acest punct al analizei, se impun unele comentarii suplimentare. În primul rând, obiectul științific al drepturilor omului se descompune în multiple valențe:

(1) principala problemă a drepturilor omului este identificarea particularităților umane, surprinderea acestora în modele ale reglementării juridice cu scopul de a îmbunătăți existența individului în societate, a consolida solidaritatea inter-umană și a responsabiliza agenții statali (inclusiv comunitatea internațională în ansamblul său) în sensul deservirii individului;

(2) în subsidiar, obiectul științific al drepturilor omului rezidă în plasarea umanității într-o nouă etapă a evoluției și dezvoltării care să permită apropierea individului de valorile umaniste, înțelegerea existenței umane ca o experiență comună a tuturor membrilor familiei umane și redefinirea atitudinii omului față de sine, de alteritate și față de mediul înconjurător;

(3) în perspectivă, drepturile omului studiază integrarea individului într-o matrice reconfigurată a lumii în care formele de inteligență artificială (în special robotice) invocă pretenții de asimilare deplină cu oamenii, respectiv drepturile animalelor invocă temeiul științific al demnității conform modelului demnității umane iar progresul tehnic și științific permite omului îndreptarea către spații necunoscute (cosmice sau acvatice) conturându-se noi aplicații în materia drepturilor omului precum dreptul cosmic al drepturilor omului sau dreptul mării al drepturilor omului.

Recunoașterea caracterului polivalent al obiectului științific în materia drepturilor omului are repercusiuni benefice asupra delimitării ramurilor: drepturile omului neagă domeniul dreptului constituțional ca sferă de apartenență ontologică – principalul determinant fiind faptul că drepturile omului sunt orientate asupra individului indiferent de naționalitate/cetățenie în timp ce dreptul constituțional condiționează protecția sa de raportul politico-juridic al cetățeniei. În mod similar, drepturile omului nu se confundă cu dreptul internațional public/privat pentru motivul conform căruia în analiza efectuată, individul are preeminență în raporturile cu statul, acesta din urmă fiind purtător de obligații față de individ. Dreptul internațional public/privat studiază relațiile interstatale respectiv relațiile private cu elemente de extraneitate însă individul nu este evaluat ținându-se cont de totalitatea particularităților sale și de impactul mediului înconjurător (al acțiunilor statale) asupra situației sale.

În al doilea rând, cercetarea științifică a drepturilor omului utilizează un aparat metodologic propriu care validează orice metodă de cercetare recunoscută în științele sociale și implicit, în paradigma juridică (metoda logică – în varianta deductivă și inductivă; metoda istorică, metoda abstractizării și generalizării fenomenului juridic, metoda comparativă, sociologică, etc.). Din totalul instrumentarului metodologic uzitat în explicitarea drepturilor omului, metoda hermeneutică comportă cel mai ridicat nivel de adaptabilitate la specificul drepturilor omului. De sorginte filosofică, metoda hermeneutică se îndreaptă către înțelegerea și interpretarea corectă a aceea ce este înțeles^[2] iar în cazul drepturilor omului aplicarea acesteia se impune cu necesitate. Necesitatea metodei hermeneutice în cercetarea drepturilor omului se legitimează în două sensuri: (1) prin atingerea aspectelor fundamentale ale raporturilor mundane ale omului și (2) prin încadrarea acestora în modele de relevanță științifică^[3]. Nu este mai puțin adevărat că în domeniul drepturilor omului metoda hermeneuticii beneficiază de originalitate intrinsecă oferită de autoritatea interpretării. Înțelegerea corectă depinde în mod direct de interpretarea corectă iar aceasta din urmă întâmpină rezistență de recunoaștere înlăuntrul științei juridice a drepturilor omului în funcție de autoritatea emitentă a interpretării. Principala limită în hermeneutica drepturilor omului constă în aceea că toți indivizii au un simț al cunoașterii comune și invocă pretenția rigorii științifice a hermeneuticii faptelor, situațiilor, circumstanțelor care evocă problematici de drepturile omului. E just că drepturile omului configurează un narativ care se suprapune cu stări sau situații ce afectează oamenii în toate aspectele vieții cotidiene însă hermeneutica drepturilor omului nu se limitează la acestea. Legitimitatea hermeneuticii drepturilor omului trebuie cultivată prin luarea în considerare a instrumentelor juridice, jurisprudenței, doctrinei relevante și în mod corelativ prin limitarea evaluărilor speculative a cadrului informațional provenite de la titularii de drepturi.

În al treilea rând, cadrul principiilor care delimitează sfera de cuprindere științifică a drepturilor omului este intim legat de cadrul axiologic. Legătura dintre cele două cadre transpare în mod limpid și natural: cadrul valoric permite o verificare înlăuntrul epistemologiei juridice a principiilor aplicabile drepturilor omului și le validează pe acestea din urmă din punct de vedere praxiologic. Valorile umaniste sunt răspunsul științific la nevoile, capacitățile și aspirațiile individului; ele nu sunt preexistente experiențelor umane ci modelează  personalitatea umană și interacțiunile dintre indivizi luând în considerare modelul uman dezirabil. Cumulate- valorile umaniste ale păcii, solidarității, toleranței, demnității, egalității și nediscriminării, incluziunii – devin vectori care, la rândul lor, modelează principiile în funcție de care se vor orienta și se vor aplica drepturile omului. Fiind valabile transgenerațional, aplicându-se în mod ubicuu (deși cu unele adaptări necesare), valorile devin repere morale ale drepturilor omului care se propagă asupra experiențelor umane indiferent de timp și spațiu, conducând la practicarea corelativă a unor principii autonome: universalitatea, inalienabilitatea, indivizibilitatea, interdependența^[4].

În al patrulea rând, sancțiunile de drepturile omului reflectă complexitatea normelor de drepturile omului pentru protejarea cărora au fost create. Încălcarea drepturilor omului aduce cu sine blamul comunității internaționale, oprobiul societății în cadrul căreia s-a produs respectiva încălcare și condamnarea din partea mecanismelor cvasi-jurisdicționale sau jurisdicționale competente în domeniul drepturilor omului. Substratul dual- moral și juridic- al drepturilor omului precum și caracterul sintetic asupra căruia ne-am oprit în rândurile de mai sus determină implicații morale, sociale și juridice în cazul constatării încălcărilor de drepturile omului. O dificultate majoră este descoperită în legătură cu subiectul sancțiunii. Comitetele de experți care evaluează progresele statelor părți la instrumentele internaționale din domeniul drepturilor omului elaborând la rândul lor rapoarte de monitorizare precum și hotărârile pronunțate de curțile regionale de protecție a drepturilor omului (dintre care cea mai vizibilă continuă să rămână Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au ca obiect îndreptarea conduitei statale în vederea unei ralieri mai vizibile la standardele internaționale propuse de comunitatea internațională în materie. Drepturile omului sunt atât o problemă de reglementare cât și o problemă a politicii de stat astfel încât este evident interesul pentru sancționarea conduitei statale în cazul încălcării instrumentelor juridice din domeniul drepturilor omului la care este parte statul în cauză. Deci, în logica aplicării sancțiunilor, statul este purtătorul de obligații care trebuie să garanteze individului aplicarea întocmai a instrumentelor internaționale la care este parte. Cu toate acestea, problematica sancțiunilor aplicabile rămâne în cazul încălcărilor de drepturile omului constituie o prioritate în ceea ce privește individul. Exempli gratia, situațiile de conflict armat aduc în prim-plan situații de încălcare sistematică și gravă a drepturilor omului precum genocidul^[5], crimele împotriva umanității^[6] și crimele de război^[7].

În astfel de cazuri, prevenirea impunității a reprezentat un efort colectiv al comunității internaționale prin care au fost constituite jurisdicții specializate pentru soluționarea crimelor de genocid, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității: Tribunalul Internațional pentru Fosta Iugoslavie^[8], Tribunalul Internațional pentru Rwanda^[9], Tribunalul Internațional pentru Orientul Îndepărtat^[10] sau Tribunalul de la Nuremberg^[11]. Jurisprudența acestor mecanisme atinge în mod substanțial problema protecției drepturilor omului, operând tragerea la răspundere penală a indivizilor vinovați de comiterea infracțiunilor de genocid, crime de război sau crime împotriva umanității însă, din punct de vedere procedural modus operandi al acestor tribunale este poziționat la intersecția dintre normele de drept internațional umanitar și normele de drept internațional public. Este în evidența faptelor analizate că sancțiunile de drepturile omului se caracterizează prin tragerea la răspundere a statelor pentru neimplementarea standardelor de drept internațional al drepturilor omului; în relația cu particularii care comit acte împotriva drepturilor omului, intervenția jurisdicției internaționale este condiționată de contextul producerii încălcărilor drepturilor omului (de regulă, situații de conflict armat), respectiv de gravitatea încălcărilor (acte de genocid, crime de război, crime împotriva umanității).

În lumina celor expuse până în acest punct al analizei, unele coordonate de teoretizare a drepturilor omului devin evidente: (1) încadrarea drepturilor omului într-una dintre dimensiunile cercetării științifice nu poate evita paradigma juridică; (2) la rândul său, paradigma juridică de acomodare a drepturilor omului poate fi scindată în trei sub-domenii diferite: științe juridice fundamentale (globale), științe juridice istorice, științe juridice de ramură – toate fiind susceptibile să răspundă caracteristicilor drepturilor omului; (3) deși comportă cel mai ridicat grad de compatibilitate cu drepturile omului, paradigma juridică nu poate să concilieze totalitatea trăsăturilor (complexe și sintetice) derivate din aplicarea drepturilor omului, impunându-se cu necesitate o completare extrasă din paradigma mai amplă a științelor sociale.

Drepturile omului sunt un produs juridic însă caracterul juridic nu monopolizează în mod exclusiv teoria și practica drepturilor omului. Pe aceeași linie de idei putem afirma fără tăgadă că drepturile omului sunt un produs cultural, valoric, ideologic, filosofic și finalmente social. Conjugate, aceste observații sunt punctele de sprijin ale următoarei conceptualizări: prin caracterul lor suis generis drepturile omului determină o meta teorie care îmbină juridicul cu socialul și derivatele acestuia (filosofice, psihologice, religioase, culturale). Metateoria drepturilor omului pornește de la propria autonomie: dacă particularitățile drepturilor omului (denumite generic caracter suis generis) sunt responsabile de asigurarea temeiului ontologic unic al drepturilor omului, acestea pot să își stabilească, la rândul lor, corelații cu alte teorii științifice indiferent de rangul de cunoaștere pe care îl permit și de gradul de generalitate al informației. Caracterul sintetic poziționează drepturile omului ca centrum mundi al ordonării cunoașterii. Din acesta rezultă interconectarea cu alte domenii de studiu și teorii față de care drepturile omului probează chemare euristică. Deci, drepturile omului trebuie așezate într-o logică juridică căci aceasta este sine qua non pentru înțelegerea lor însă totodată, drepturile omului trebuie exersate într-o paradigmă cuprinzătoare care include juridicul fără a se limita la acesta. Pentru a oferi sistematizare minimală metateoriei drepturilor omului, vom organiza dimensiunile cunoașterii în conformitate cu binomul juridic-non juridic. Latura non-juridică a binomului se auto-descrie ca dimensiunea care încorporează totalitatea elementelor de studiu care comportă un grad ridicat de flexibilitate hermeneutică, excedând rigorilor pur juridice și care, prin ansamblul trăsăturilor contribuie în mod decisiv la modelarea metateoriei drepturilor omului, instituind perspective originale de studiu.

---