Sinteză de jurisprudență a Curții de Apel Timișoara în materia insolvenței vizând unele aspecte procesuale privind cererile de intervenție în proces/la judecată

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Admisibilitatea^[1] cererii de intervenţie prin­ci­pală formulată cu depăşirea termenului legal de contestaţie

Obiectul cauzei din care derivă problema de drept procesual analizată constă într-o contestaţie formulată de administratorul special al debitoarei împotriva anunţului privind depunerea raportului de evaluare, publicat de practicianul în insolvenţă în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, prin care s-a solicitat instanţei reevaluarea bunurilor imobile identificate în patri­moniul debitoarei, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 62 alin. (1) şi (2) din Legea insolvenţei. Textul normativ care reglementează dreptul administratorului judiciar şi al creditorilor de a formula obiecţiuni împotriva rapoartelor de evaluare întocmite în cauză, în termen de maximum 5 zile de la publicarea în BPI privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a unui anunţ cu privire la depunerea raportului de evaluare la dosarul cauzei.

Făcând trimitere la aceste prevederi legale, judecătorul-sindic a reţinut lipsa calităţii procesuale active a administra­to­rului special al debitoarei.

În cauză au formulat cerere de intervenţie principală două creditoare, cereri prin care au contestat, la rândul lor, raportul de evaluare întocmit în procedura insolvenţei debitoarei, solicitând reevaluarea imobilelor din patrimoniul acesteia, cererea lor fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 61 alin. (2) C. pr. civ.

Judecătorului-sindic a apreciat că cererile de intervenţie principală formulate de creditoare sunt inadmisibile, reţinând că, în privinţa creditorilor, Legea insolvenţei reglementează expres mijlocul procedural de care să uzeze, şi anume cel prevăzut de art. 62 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (formularea de obiecţiuni împotriva rapoartelor de evaluare), iar, în cauză, cele două creditoare au formulat cererile de intervenţie, eludând, de fapt, termenul de 5 zile în care puteau formula obiecţiuni, termen pe care l-au pierdut.

De asemenea, judecătorul de primă instanţă a reţinut că Legea insolvenţei este o lege specială în raport de Codul de procedură civilă, cu ale cărui dispoziţii se completează numai în măsura compatibilităţii, astfel cum dispune art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 („Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”). Astfel, cum Legea insolvenţei reglementează un termen special în care se pot formula obiecţiunile la raportul de evaluare, este inadmisibil să se uzeze de un alt mijloc procedural şi de un alt termen, prevăzute de legea generală.

Contestând soluţia adoptată de prima instanţă, susţinerile petentelor creditoare din apel au fost în sensul că cererile de intervenţie au fost întemeiate pe prevederile art. 61 C. pr. civ., articol conform căruia „oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare” şi, în calitate de creditori în procedura de insolvenţă a debitoarei, aveau un interes legitim în cauza dedusă judecăţii.

Referitor la argumentul judecătorului-sindic, în sensul că art. 62 alin. (1) al Legii insolvenţei prevede posibilitatea contestării raportului de evaluare, prin formularea de obiecţiuni în termen de 5 zile de la publicarea în BPI a anunţului privind depunerea acestui raport la dosarul cauzei, de către creditorii debitoarei, s-a considerat că a fost ignorat faptul că procedura de insolvenţă este o procedură specială care se completează cu normele generale ale Codului de procedură civilă.

De asemenea, s-a apreciat că nici Legea insolvenţei, nici Codul de procedură civilă nu instituie decăderea creditorilor din dreptul de a-şi urmări interesul, doar pentru că nu au atacat direct, în nume propriu, actul contestat (anunţ/raport de evaluare), alegând calea intervenţiei, întrucât legea nu interzice în mod expres, iar o asemenea interdicţie ar fi o adăugare la lege, creditorii fiind îndreptăţiţi să formuleze cereri de intervenţie.

În plus, petentele creditoare au mai arătat că Legea insolvenţei instituie o procedură concursuală, unde interesele creditorilor sunt urmărite în mod egalitar, iar acestea deţin calitatea de creditori, urmărind interesul aceleiaşi categorii a creditorilor chirografari.

În opinia petentelor creditoare, doar în ipoteza în care ar fi apelat deja la calea formulării de obiecţiuni faţă de raportul de evaluare şi ar fi pierdut în instanţă, acest aspect le-ar fi fost obstaculat, prin intermediul instituţiei autorităţii lucrului judecat, dreptul de a mai accede la împlinirea acestui drept pe calea altui proces declanşat de o altă parte, în care să intervină. Însă, de vreme ce nu au apelat la dreptul de a formula obiecţiuni faţă de raportul de evaluare, creditoarele nu pot fi decăzute din dreptul de formulare a unei cereri de intervenţie pentru că nu ar fi atacat în nume propriu, direct, cu obiecţiuni, raportul de evaluare, în măsura în care au apreciat că şi drepturile lor sunt vătămate în cauză, urmărind un interes propriu.

Poziţia procesuală a lichidatorului judiciar al debitoarei a fost în sensul inadmisibilităţii cererilor de intervenţie principală, având în vedere că, în calitatea lor de creditori, apelantele aveau dreptul să uziteze de procedura prevăzută de art. 62 alin. (l) din Legea nr. 85/2014.

Contrar susţinerilor creditoarelor, practi­cianul în insolvenţă a învederat faptul că Legea nr. 85/2014 este o lege specială, ale cărei dispoziţii se aplică cu prioritate, conform principiului de drept „norma specială derogă de la norma generală”; astfel cum a reţinut şi judecătorul-sindic, prevederile acesteia completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă doar în măsura compatibilităţii, aspect care reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 342 alin. (1) din Legea insolvenţei.

În calea de atac, Curtea de Apel Timişoara a confirmat soluţia primei instanţe, apreciind că, pe calea cererii de intervenţie principală, creditoarele au urmărit să eludeze termenul de 5 zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a anunţului privind depunerea raportului de evaluare.

În egală măsură, nu a fost primită nici susţinerea intervenientelor, în sensul că termenul de exercitare a contestaţiei este incident numai atunci când raportul de evaluare este contestat pe cale principală, nu şi atunci când intervin în procesul declanşat de un alt participant la procedură, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (1) C. pr. civ., intervenţia principală trebuie să îndeplinească toate condiţiile de exercitare instituite pentru cererea de chemare în judecată.

Or, dacă în privinţa cererii de chemare în judecată a intervenit sancţiunea decăderii, ca urmare a împlinirii termenului instituit pentru exercitarea acesteia, nu se poate susţine cu temei că, într-un alt proces (inapt, de altfel, să determine finalitatea urmărită de interveniente, ca urmare a lipsei calităţii procesuale active a titularului cererii), intervenientul nu mai este ţinut de termenul de exercitare a acţiunii.

Acceptând susţinerile intervenientelor, s-ar ajunge la situaţia în care, prin intermediul unui prepus (fără calitate procesuală), să se constituie premisele formulării unei cereri de intervenţie principală (ca urmare a declanşării de către respectivul prepus a unui proces pendinte în care, apoi, să se formuleze cererea de intervenţie principală), ocolindu-se sancţiunea decăderii – ceea ce nu poate fi primit.

2. Tot în jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara ^[2] s-a analizat admisibilitatea unei cereri de intervenţie accesorie în procedura anulării actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor

Obiectul dosarului în care s-a identificat problema de drept analizată în cele ce succed a constat într-o acţiune formulată de administratorul judiciar al debitoarei de anulare a unei vânzări apreciate ca fiind frauduloasă, întemeiată pe dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 85/2006 (având corespondenţă în art. 117-118 din Legea nr. 85/2014), a unui utilaj agricol încheiat între debitoare şi o altă societate, respectiv restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea cumpărătoarei la restituirea bunurilor vândute în stare bună de funcţionare şi, în subsidiar, obligarea cumpărătorului la plata către debitoare a contravalorii bunurilor transferate în urma vânzării şi echivalentul prejudiciului cauzat ca urmare a acestei vânzări.

În cauză, a fost formulată de către un alt creditor o cerere de intervenţie accesorie în favoarea practicianului în insolvenţă, prin care s-a arătat că interesul său în cadrul procedurii insolvenţei este de a-şi mări şansele de recuperare a creanţelor deţinute faţă de debi­toare, prin readucerea în patrimoniul acesteia a bunurilor înstrăinate abuziv, soluţia ce urmează a se da în cauză putând influenţa suma pe care o va recupera.

În primă instanţă, judecătorul-sindic a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului ca fiind inadmisibilă şi incompatibilă cu procedura insolvenţei. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, Tribunalul a apreciat că, în procedurile contencioase regle­mentate de Legea insolvenţei, vor fi citate doar persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate, iar legea, prin textele amintite, prevede explicit şi neechivoc cine are calitate procesuală activă în acţiunea în anulare, şi anume: practicianul în insolvenţă şi comitetul creditorilor. Deci, creditorii pot promova şi susţine o astfel de acţiune doar reprezentaţi de comitetul creditorilor, şi nu în mod individual.

A accepta, pe baza interesului general pe care îl au toţi creditorii, admisibilitatea intervenţiei individuale înseamnă, în opinia judecătorului-sindic, a conferi calitate activă şi altor persoane, în afară de cele prevăzute expres de lege, ceea ce lipseşte de conţinut reglementările privind citarea în procedurile contencioase.

Pe de altă parte, întrucât, potrivit art. 65 alin. (2) C. pr. civ., intervenientul poate propune probe până la primul termen de judecată după admiterea în principiu, în cazul posibil al intervenţiei solicitate succesiv de mai mulţi creditori, pe baza interesului lor general în procedură, soluţionarea dosarului asociat ar suferi mari întârzieri.

De asemenea, s-a apreciat că noua lege a insolvenţei a prevăzut dispoziţii speciale în privinţa modului de soluţionare a cererilor de deschidere a procedurii, în situaţia existenţei unor cereri multiple, tocmai pentru evitarea cererilor de intervenţie şi a inconvenientelor provocate de acestea.

În cauză, persoana interesată a declanşat calea de atac a apelului, astfel că, în susţinerea cererii de apel formulate, intervenienta a învederat, sub aspectul interesului, că este creditoare a debitoarei, fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei, cu o creanţă consi­derabilă. Aceasta a considerat că, prin cererea de intervenţie, îşi măreşte şansele de recuperare a creanţei înregistrate la masa credală, prin readucerea în patrimoniul debitoarei a bunurilor înstrăinate abuziv.

Sub aspectul compatibilităţii cererii de intervenţie cu procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006, apelanta-intervenientă a arătat că, potrivit art. 149 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 [având corespondenţă în art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014], dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura compatibilităţii. Or, nu există, în opinia intervenientei, dispoziţii legale din Legea nr. 85/2006 care să facă incompatibilă cererea de intervenţie cu procedura insolvenţei. În acest sens, aceasta a învederat că dispoziţiile procesual-civile prevăd că oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, interesul său fiind unul evident şi în concordanţă cu scopul procedurii insolvenţei – care, potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006, este acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă (art. 2 din Legea nr. 85/2014 stabilind că: „Scopul prezentei legi este instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenţei la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate şi, respectiv, a unor proceduri colective de insolvenţă pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de şansa de redresare a activităţii sale”). Referitor la argumentul contrar – potrivit căruia administratorul judiciar ar acţiona în cererile de anulare a actelor frauduloase ca reprezentant al creditorilor – s-a arătat că o astfel de susţinere nu poate fi primită, pentru că, în realitate, administratorul judiciar acţionează ca organ care aplică procedura.

De asemenea, s-a apreciat că cererea de intervenţie accesorie este admisibilă, în principiu, în orice materie, cu excepţia cererilor cu caracter personal, iar o soluţie de natura celei pronunţate de prima instanţă ar pune creditorul, care are un drept de creanţă, în imposibilitatea de a interveni şi de a formula apărări într-un proces a cărui soluţie ar putea influenţa direct şansele de realizare a dreptului său.

Apelul declarat de intervenientă a fost apreciat ca fiind fondat, sens în care s-a dispus schimbarea încheierii apelate, în sensul că s-a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul administratorului special al debitoarei şi cauza a fost trimisă la judecătorul-sindic pentru continuarea judecăţii.

Instanţa de apel a considerat că, pentru a determina aplicabilitatea în procedura insolvenţei a dispoziţiilor de drept comun instituite prin Codul de procedură civilă, judecătorul cauzei este chemat să facă un examen al compatibilităţii celor două categorii de norme (art. 149 din Legea nr. 85/2006 – „Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă […]”). Acest examen trebuie să aibă în vedere raţiunea normei de drept procesual civil şi trăsăturile particulare ale procedurii de insolvenţă – astfel cum se desprind acestea din economia Legii nr. 85/2006.

Cu referire la primul dintre aspectele enunţate, Curtea de Apel Timişoara a constatat că raţiunea instituţiei intervenţiei accesorii este aceea de a permite persoanei interesate să intervină într-o procedură judiciară în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale ale procesului. Intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, pronunţarea unei soluţii favorabile părţii pentru care a intervenit. Prin urmare, natura juridică a intervenţiei accesorii este aceea de apărare.

Odată identificată raţiunea instituţiei, se impune a stabili dacă aceasta intră sau nu în conflict cu dispoziţiile derogatorii din Legea insolvenţei şi, în mod corelativ, dacă poate sau nu să fie utilizată într-o procedură specială, cum este procedura pendinte. Pentru aceasta, Curtea a apreciat necesar a aminti că scopul Legii insolvenţei este acela de a institui o procedură colectivă, pentru acoperirea pasivului debito­rului aflat în insolvenţă, relevând preocuparea legiuitorului de a armoniza interesele indivi­duale ale creditorilor şi, totodată, de a proteja debitorul aflat în dificultate, prin instituirea unui set de reguli şi măsuri menite să conducă la acoperirea pasivului înregistrat.

Procedura se desfăşoară în etape bine determinate, sub conducerea unui specialist mandatat de justiţie – administratorul/lichi­datorul judiciar – care, în scopul maximizării averii debitorului şi în vederea sporirii şanselor de acoperire a pasivului, are inclusiv posibili­tatea de a contesta actele frauduloase încheiate de debitor în frauda creditorilor săi, cum este cazul în speţă.

Într-o atare procedură, titular al acţiunii este însuşi administratorul/lichidatorul judiciar sau, în subsidiar, comitetul creditorilor [art. 81 alin. (2) din Legea nr. 85/2006], nicidecum creditorii priviţi individual, aşa încât calitatea procesuală activă aparţine acestuia, iar nu creditorilor. Este, prin urmare, fără temei a susţine că creditorii nu ar putea interveni într-un atare litigiu, întrucât ei sunt reprezentaţi de administratorul/lichidatorul judiciar, de vreme ce de esenţa reprezentării este faptul că titularul acţiunii nu se confundă cu persoana reprezentantului (acţiunea fiind promovată de titular prin intermediul repre­zentantului). Însă, după cum s-a arătat, titular al acţiunii în anularea actelor frauduloase este însuşi administratorul/ lichidatorul judiciar.

Prin urmare, nu există o incompatibilitate, din această perspectivă, între calitatea de creditor în procedură şi calitatea de intervenient accesoriu. Incompatibilitatea nu subzistă nici din punctul de vedere al dispoziţiilor legale care reglementează procedura efectivă de judecată a cererii de anulare a actelor frauduloase. Astfel, deşi grefată pe procedura insolvenţei debitorului, procedura este una distinctă, cu o configuraţie specifică unei acţiuni de drept comun, inclusiv sub aspect probator – frauda putând fi dovedită prin orice mijloace de probă.

Sintetizând, s-a constatat că, în cauză, a fost vorba despre o acţiune având un obiect patrimonial, în care nu există restricţii sub aspect probator şi nu s-a instituit un termen de soluţionare. În atare situaţie, nu se poate susţine, cu temei, că intervenţia accesorie nu este compatibilă cu o astfel de procedură, de vreme ce intervenientul nu face altceva decât să sprijine apărările uneia dintre părţile implicate în judecată.

3. Tot referitor la cererea de intervenţie accesorie ^[3], a fost tranşată problema admisibilităţii unei cereri de intervenţie accesorie formulată într-o contestaţie împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar

Obiectul cauzei a fost reprezentat, în această ipoteză, de o contestaţie formulată de un creditor împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar, întemeiată pe dispoziţiile art. 59, art. 123 şi art. 131 din Legea nr. 85/2014, cu privire la respingerea cererii sale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru imobilele care fac obiectul unor promisiuni de vânzare-cumpărare, în care debitoarea deţine calitatea de promitent-vânzător, iar creditorul contestator pe aceea de promitent-cumpărător.

În urma respingerii contestaţiei, apelantul-contestator a formulat apel, iar în această fază procesuală un alt creditor a formulat o cerere de intervenţie accesorie în favoarea lichidatorului judiciar.

Intervenientul a arătat că justifică un interes direct în soluţionarea legală a cererii de apel şi, totodată, în respectarea dispoziţiilor Legii insolvenţei privind maximizarea averii debitoa­rei, având calitatea de creditor în procedură.

Lichidatorului judiciar a apreciat ca admi­sibilă această cerere de intervenţie.

Apelantul-contestator a solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenţie accesorie ca nefiind compatibilă cu dispoziţiile apartenente Legii insolvenţei, arătând că intervenţia accesorie, în verificarea condiţiilor de legalitate pe care art. 131 din Legea nr. 85/2014 le impune, nu poate fi justificată pe argumentul maximizării averii debitorului, iar singurul creditor la care se referă acest articol este creditorul garantat, însă titulara cererii de intervenţie accesorie nu are această calitate, ci este creditorul majoritar al procedurii. În plus, nu s-a făcut dovada interesului, titularul cererii de intervenţie nefiind nici creditor garantat care să îşi exercite drepturile şi obligaţiile în condiţiile art. 131 din Legea insolvenţei.

Curtea de Apel Timişoara a apreciat cererea de intervenţie accesorie ca fiind admisibilă, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C. pr. civ., oricine are un interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

În procedura insolvenţei, în conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea insolvenţei, sunt citate, în calitate de părţi, numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic. În speţă, litigiul pune în discuţie îndeplinirea de către lichidatorul judiciar a obligaţiilor rezultând dintr-o promisiune de vânzare-cumpărare, încheiată de către debitoare anterior deschiderii procedurii, obligaţii reglementate expres prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2014, părţile fiind promitentul-cumpărător şi lichidatorul judiciar. Însă, prin promovarea acestui litigiu, reclamantul, promitent-cumpărător, urmăreşte dobândirea proprietăţii asupra unor bunuri aflate în patrimoniul debitoarei, consecinţa fiind scoaterea bunurilor din patrimoniul debitoarei şi pierderea dreptului de valorificare în procedură.

Or, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, patrimoniul social reprezintă gajul general al creditorilor, gaj care nu se pierde prin intrarea societăţii în insolvenţă. Din contră, în procedura insolvenţei şi, în special, în cea de faliment (cazul din speţă), gajul general se transformă în dreptul efectiv al creditorului de a participa la distribuiri şi a-i fi astfel achitată creanţa, în ordinea stabilită prin tabelul de creanţe, din sumele obţinute în urma valorificării activelor patrimoniale.

În acest context, trebuie observat că intervenţia creditoarei în favoarea lichidatorului urmăreşte conservarea activelor în vederea valorificării în procedură pentru plata masei credale din care şi creditorul face parte.

Desigur, în situaţia în care bunurile ar fi fost grevate în favoarea unui alt creditor, s-ar fi putut discuta despre o lipsă de interes a creditorului în formularea cererii de intervenţie, însă, în speţă, nu s-a invocat existenţa unei astfel de cauze de preferinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă o astfel de ipoteză.

Faţă de cele reţinute anterior, s-a apreciat că, în speţă, creditorul justifică un interes, cererea de intervenţie fiind admisibilă.

În concluzie, opinăm că un răspuns general valabil pentru a stabili dacă dispoziţiile art. 61-67 C. pr. civ., care regle­mentează intervenţia voluntară, fie principală, fie accesorie, fac ca o astfel de cerere să fie admisibilă într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii insolvenţei, nu poate fi dat fără anumite nuanţări, grefate pe situaţiile cu caracter particular ivite în practică.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa conturată în această materie, deşi un examen al compatibilităţii celor două categorii de norme poate duce la concluzia că dispoziţiile speciale ale Legii insolvenţei se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, având la bază raţiunea normei de drept procesual-civil şi trăsăturile particulare ale procedurii de insolvenţă, rămâne de decelat în fiecare caz concret dacă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare formulării unei cereri de intervenţie principală sau accesorie.