Simbolurile pascale de ieri şi de azi

Suntem în Săptămâna Mare și, aproape peste tot, grafica publicitară și decorarea vitrinelor și a interioarelor marilor magazine, a spațiilor publice, abundă de folosirea unor simboluri ale sărbătorilor pascale: ouăle vopsite ori încondeiate, iepurașul și mielul.

Astăzi, vom desluși împreună semnificația acestor simboluri.

Ouăle de Paști

Odinioară, primăvara se serba Anul Nou, iar obiceiul folosirii ouălor colorate în practicile de renovare a timpului vine din vremuri străvechi. Ne-am putea aminti și de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care îl găsim și azi nealterat în unele legende bucovinene.

Preluate de creștinism, ouăle roșii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului întru mântuirea omenirii și miracolul renașterii Sale, devenind elementul definitoriu al sărbătorii pascale.

Conform tradiției, bunăoară, în toate casele bucovinene se vopsesc ouăle roșii de Paști, începând din marțea Săptămânii Mari, dar mai ales în zilele de joi, vineri și sâmbătă. Aici, ouăle de Paști sunt numite „merișoare” și erau, la început, colorate numai în roșu („roșețe”) pentru ca, mai târziu, să apară și ouă vopsite în galben („gălbinete”), în verde („verdețe”), în albastru („albăstrele”) și în negru („negrețe”). Culorile se obțineau numai din plante puse la macerat în Duminica Floriilor. Ele puteau fi obținute și din plante, fierbându-se frunzele, florile, coaja sau tulpina acestora. Roșu se obținea din coaja de măr dulce, frunze și flori de măr dulce, roiba, flori de sovarf, coajă de măceș, albastru din flori de viorele, verdele din frunze de nuc, coajă de arin, coajă și mugur de măr pădureț, floarea-soarelui, galben din coji de ceapă, coajă de lemn pădureț, coajă de lemnul câinelui, coajă de mălin, iar negru (ouăle negre simbolizează durerea lui Iisus) din coaja verde a nucilor, coajă și fructe de arin etc.

Cele mai frumoase ouă de Paști, care fac faima Bucovinei, sunt ouăle închistrite (care se execută cu o unealtă numită chisiță, aceasta fiind compusă dintr-un bețișor de lemn ce are fixată, la unul dintre capete, o pâlnie mică, confecționată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc), numite impropriu ouă încondeiate. Tehnica uzitată presupune păstrarea culorii de fond și trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topită, și scufundarea succesivă în băi de culoare (galbenă, roșie și neagră). La sfârșit, după scrierea cu chisiță și îmbăiere, oul se încălzește puțin și cu ajutorul unei cârpe, de asemenea ușor încălzită, se îndepărtează straturile de ceară, punându-se în evidența desenul. Cele mai utilizate motive folosite la închistrirea ouălor sunt crucea Paștelui, floarea Paștelui, cărarea ciobanului, cărarea rătăcită, brâul și desagii popii, brăduțul, frunza de stejar, albina, peștele, coarnele berbecului, cârja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, „patruzeci de clinișori”, vârtelnița sau cireșica, creasta cocoșului, broasca, fierul plugului, ulița satului, grebla, sapa și altele.

Obiceiul vopsirii ouălor este prezent în tot spațiul Daciei Mari, de la mare până la Tisa și de la Balcani până la Munții Tatra, ciobanii îngropau „ouă desenate” la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, pentru a aduce fertilitate solului și bunăstare familiei tinere care săvârșea această practică. Perpetuarea pe ouăle încondeiate de azi, din Bucovina, a modelului „cireșica” – aproape identic cu „vârtelnița”, întâlnit pe ceramica de tip Cucuteni – sau a motivului numit „cărarea rătăcită” – cel mai greu de realizat (acesta se desfășoară pe întreaga suprafață a oului, sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este, de fapt, o formă originală de reprezentare a Căii Lactee, numită „cărarea ciobanului” în comunitățile de oieri, sunt doar două dintre semnele continuității acestei tradiții venite din precreștinism.

Lucrul la ouăle închistrite începea pe la mijlocul Postului Mare, iar aceste ouă nu se consumau. După ce erau sfințite în Noaptea de Înviere, acestea erau păstrate și dăruite atât rudelor, cât și celor dragi, pentru a fi ținute în preajma icoanelor până la Paștele următor.

Simbolul iepurelui

Acesta provine din vremea sărbătorilor păgâne dedicate zeiței Eastre. Legenda spune că Eastre a găsit pe câmp, într-o iarnă, o pasăre rănită și, pentru a o salva de la moarte, zeița a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrându-și însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulțumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouăle făcute și i le dăruia zeiței. Din această legendă s-a născut și tradiția ca iepurașul să aducă daruri copiilor. Iepurele este un mesager sacru al divinității în multe culturi. În tradiția chineză, iepurele este o creatură care trăiește pe Lună, unde se ocupă cu măcinarea orezului – esența vieții. Pentru budiști, iepurele este, de asemenea, o creatură selenară. Legenda spune că, neavând ce ofrandă să-i aducă zeiței Indra, iepurele s-a gătit pe sine însuși în focul sacru și, ca răsplată, a fost așezat pe Lună. Pe continentul american, la unele triburi, există un mit care descrie cum iepurele a adus oamenilor focul, în timp ce, în cultura mayașă, iepurele era creditat cu inventarea scrisului.

Iepurașul aducător de ouă roșii provine de pe meleagurile locuite de popoarele germanice și simbolizează fertilitatea. Prima apariție a iepurașului – ca simbol al Paștelui – a avut loc în Germania, fiind menționat în cărți în jurul anului 1.500, deși e posibil să fi fost prezent de mai multă vreme în tradiția populară a popoarelor germanice. Germanii sunt, de altfel, primii care au inventat dulciurile în formă de iepuraș – la 1.800 – din aluat și zahăr. Cam în același timp, în Franța și Germania, au apărut și primele ouă din ciocolată, care bucură și azi copiii din întreaga lume în perioada Sărbătorilor Pascale.

Sacrificarea mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Bucuria spirituală este exprimată prin sacrificiul mielului care, în fiecare an, este prezent la masa pascală a creștinilor. Trupul care are nevoie de jertfa mielului lui Dumnezeu se hrănește de Sfintele Paști cu carnea animalului. Acestui sacrificiu i se imprimă astfel un caracter religios, fără a se substitui jertfei euharistice, în care Hristos, sub forma păinii și a sângelui, se oferă tuturor care-l primesc spre iertarea păcatelor, sănătate sufletească și trupească și spre viața de veci. Sacrificiul mielului pascal a trecut și la creștini care, în fiecare an de Sfintele Paști, jertfesc un miel. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, este prezentă jertfa mielului pascal, ceea ce denotă, și din acest punct de vedere, o legătură firească între cele două Testamente. Conform Vechiului Testament, sacrificarea animalului se făcea în ziua în care începea Paștele iudaic. Fiecare bărbat trebuia să ungă pragul de sus al casei cu puțin sânge, iar apoi carnea se pregătea cu ierburi și condimente. Animalul sacrificat trebuia să aibă aproximativ un an și să fie de parte bărbătească. În Noul Testament, acest ritual se păstrează, însă aici capul familiei trebuie să bea patru pahare de vin binecuvântate, în timp ce, în casă, se citesc texte din Psalmi. În momentul Cinei cea de Taină, jertfa sangeroasă se transformă într-o jertfă nouă, nesângeroasă, profețită cu cinci secole î. Hr., de către profetul Maleahi.

Hristos a instituit Jertfa Euharistică, binecuvântând pâinea și vinul, care sunt Trupul și Sângele Său. Cele două elemente reprezintă trupul mielului Lui Dumnezeu, care S-a jertfit o singură dată și deplin pentru întreaga omenire. Practic, mielul din Vechiul Testament s-a prefigurat în mielul Lui Dumnezeu din Noul Testament, cel care s-a jertfit pe sine. Creștinii au continuat să taie mielul de Paște și să respecte acest obicei iudaic, însă este bine de știut că acest lucru nu înlocuiește jertfa euharistică. Acest ritual are un temei biblic și nu reprezintă o simplă jerfire a unui animal.

În final, nu îmi rămâne decât să vă doresc un Paște fericit, cu bucurie în suflet și în casă!

(documentare realizată din surse internet creștin-ortodoxe)