Sensul criminologic al noțiunii de crimă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Infracțiunea și raportul dintre noțiunea de infracțiune și cea de crimă în sens criminologic

În sens criminologic, noțiunea de crimă are o accepțiune largă, deoarece se referă la infracțiune în general. După cum se cunoaște, știința dreptului penal a cercetat în profunzime problematica infracțiunii, având în vedere că infracțiunea trebuie cunoscută și înțeleasă de cetățeni, pentru ca aceștia să știe care sunt faptele interzise de legea penală și pedepsite în cazul în care sunt săvârșite. Pentru ca legea penală care stipula că o faptă este infracțiune să poată fi înțeleasă de destinatarul său, era absolut necesar ca legiuitorul să definească foarte bine faptele considerate infracțiuni și, totodată, să facă distincțiile necesare între diferite fapte. Nu în ultimul rând, organele de înfăptuire a justiției penale trebuiau să cunoască foarte bine normele penale care considerau o anumită faptă ca fiind infracțiune, pentru a aplica în mod corect legea penală, evitând erorile judiciare care ar duce la pedepsirea unor persoane care nu ar fi săvârșit o infracțiune.

Observăm astfel că noțiunea de infracțiune, așa cum o cunoaștem în dreptul penal, a fost amplu dezbătută și analizată de-a lungul timpului, fiind elaborate norme de incriminare tot mai perfecționate și mai complete^[1]. Chiar dacă infracțiunea este definită și analizată în profunzime de știința dreptului penal, totuși există aspecte și laturi ale infracțiunii care scapă analizei dreptului penal. Să nu uităm că există și alte științe care analizează crima din altă perspectivă, cum ar fi sociologia, psihologia sau psihiatria. În același sens, și criminologia este preocupată de studiul crimei dintr-o perspectivă diferită de cea strict juridică, caracteristică dreptului penal. Din acest motiv, vom spune că criminologia este interesată de analiza infracțiunii dintr-o perspectivă care nu intră în sfera de interes a dreptului penal, ca știință normativă. În concluzie, vom spune că noțiunea de infracțiune intră în sfera noțiunii de crimă în sens criminologic.

Totuși, așa cum rezultă din cele expuse mai sus, nu putem să punem semnul egalității între noțiunea de infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Aceasta deoarece cercetarea criminologică se apleacă asupra faptelor considerate infracțiune de legea penală și din perspectivă umană și socială.

Noțiunea de crimă în sens criminologic în cazul lipsei uneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Considerăm că, atunci când analizăm noțiunea de crimă, trebuie să plecăm de la premisa că vom include în sfera de cuprindere a acestei noțiuni ansamblul faptelor antisociale prin raportare la criteriul normei penale care incriminează un anumit comportament. Bineînțeles că o astfel de extindere a accepțiunii noțiunii de crimă determină interferențe inevitabile cu alte discipline, cum ar fi sociologia, psihologia sau chiar psihiatria. Dar aceste interferențe sunt absolut necesare, având în vedere că cercetarea criminologică este interesată de o analiză mai largă a crimei ca tip de comportament deviant în societate, prin luarea în considerare și a aspectelor de ordin uman, social, material și juridic, pentru a putea contribui la perfecționarea reglementării juridice a infracțiunii și la realizarea unei concordanțe cât mai bune între norma de incriminare și realitatea socială pe care aceasta o protejează^[2].

Am văzut că intră în conceptul de crimă în sens criminologic nu doar infracțiunile, ci și toate faptele care sunt prevăzute de legea penală sau prezintă aparență penală, chiar dacă în concret nu îndeplinesc condițiile cerute de norma penală pentru a putea fi considerate infracțiuni. Este vorba de acele fapte cărora le lipsește una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că știința criminologiei abordează toate acele comportamente săvârșite în realitatea obiectivă care presupun încălcarea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă în concret unor astfel de fapte le lipsește una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, deoarece astfel de fapte scot în evidență comportamente socio-umane care impun soluții de apărare social adecvate realității sociale^[3].

Pentru a înțelege mai bine sfera de cuprindere a noțiunii de crimă, vom analiza în continuare cele patru trăsături esențiale ale infracțiunii, pentru a stabili dacă pot intra în sfera de interes a cercetării criminologice și fapte cărora le lipsește una dintre aceste condiții obligatorii ale infracțiunii.

Conform art. 15 alin. (1) C. pen., pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături esențiale:

a) să fie prevăzută de legea penală;

b) să fie comisă cu vinovăție;

c) să fie nejustificată;

d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

În dreptul penal român^[4] s-a arătat că, pentru existența unei infracțiuni, este necesară întrunirea cumulativă a tuturor trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, lipsa oricăreia dintre aceste trăsături ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei și, pe cale de consecință, la inexistența infracțiunii.

a) Tipicitatea

Prima trăsătură a infracțiunii, cunoscută în doctrină și sub denumirea de tipicitate^[5], are în vedere necesitatea existenței unei norme penale în vigoare la data săvârșirii faptei, care să prevadă că fapta respectivă este infracțiune. Această trăsătură esențială a infracțiunii, ca fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală, decurge din principiul legalității incriminării, prevăzut de art. 1 C. pen. În doctrină s-a arătat în mod corect că orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, dar aceasta nu înseamnă că orice faptă prevăzută de legea penală este infracțiune^[6].

Așa cum am arătat mai devreme, cercetarea criminologică este interesată totuși și de fapte care nu mai fac obiectul incriminării, dar care, în trecut, au fost incriminate^[7]. Astfel, putem să avem fapte care au fost incriminate cu zeci sau sute de ani în urmă, dar care în prezent nu mai figurează în legislațiile penale (de ex. vrăjitoria) sau fapte care au fost recent dezincriminate (de ex. avortul, insulta, calomnia etc).

În cazul faptelor care au fost incriminate în trecut, criminologia este interesată de analiza acestora pentru a trage anumite concluzii în legătură cu fenomenul criminal, pentru interpretarea unor statistici care includ și astfel de fapte și, nu în ultimul rând, pentru analiza anumitor comportamente criminale din trecut. Prin urmare, este evident că în cercetarea criminologică trebuie să fie avute în vedere și fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală.

b) Vinovăția

A doua trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să fie comisă cu vinovăție. Potrivit art. 16 alin. (1) C. pen., „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală”.

Vinovăția are în vedere aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică^[8] a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările acesteia^[9]. S-a afirmat pe bună dreptate că vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori: factorul intelectiv, ceea ce presupune o atitudine conștientă a făptuitorului, care își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, a rezultatului acestora, și factorul volitiv, ceea ce presupune că acesta săvârșește fapta cu voință^[10].

În aceste condiții, deși fapta penală comisă fără vinovăție sau fără forma de vinovăție cerută de legea penală nu este infracțiune, cercetarea criminologică este interesată și de astfel de fapte, din cel puțin două motive:

i) Chiar dacă este lipsită de vinovăție, fapta respectivă prezintă un potențial criminogen ridicat, în sensul că există posibilitatea ca în situații asemănătoare să se producă și fapte care întrunesc trăsăturile unei infracțiuni. Putem avea ca exemplu o faptă prevăzută de legea penală, comisă din culpă, dar care este incriminată de legea penală doar atunci când este săvârșită cu intenție. În acest sens, nedenunțarea, prevăzută de art. 266 C. pen., este infracțiune doar atunci când este săvârșită cu intenție, spre deosebire de omisiunea sesizării, prevăzută de art. 267 C. pen., care este infracțiune atât în situația când este săvârșită cu intenție, cât și când este săvârșită din culpă.

În același timp, putem să avem ca exemplu un accident de muncă în urma căruia decedează o persoană, dar fără a putea fi stabilită o culpă, ca urmare a faptului că în urma cercetărilor se stabilește că făptuitorul nu a prevăzut și nici nu trebuia sau nu putea să prevadă rezultatul, caz în care cercetarea criminologică este interesată de analiza împrejurărilor care au generat o astfel de faptă, pentru a încerca să identifice factorii care au permis producerea accidentului și pentru împiedicarea producerii în viitor a unor astfel de fapte^[11].

ii) Toate faptele comise cu lipsa vinovăției intră în statisticile penale, aparținând, mai exact, criminalității aparente. Aceasta deoarece lipsa vinovăției trebuie constatată de către instanța de judecată sau de către organele de urmărire penală.

c) Lipsa unei cauze justificative și imputabilitatea

A treia și a patra trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să nu fie săvârșită în prezența unei cauze justificative, respectiv ca fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Potrivit art. 18 alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

Potrivit art. 19-22 C. pen., cauzele justificative sunt:

– legitima apărare,

– starea de necesitate,

– exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații,

– consimțământul persoanei vătămate.

În doctrina penală, pentru desemnarea caracterul nejustificat al faptei mai este folosită și noțiunea de antijuridicitate^[12], care exprimă existența unei contradicții între fapta penală săvârșită și exigențele impuse de ordinea juridică, astfel încât antijuridicitatea lipsește dacă fapta săvârșită și prevăzută de legea penală este totuși permisă de o altă normă juridică^[13].

Potrivit art. 23 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

Potrivit art. 24-31 C. pen., cauzele de neimputabilitate sunt:

– constrângerea fizică,

– constrângerea morală,

– excesul neimputabil,

– minoritatea făptuitorului,

– iresponsabilitatea,

– intoxicația,

– eroarea,

– cazul fortuit.

Caracterul imputabil al faptei are în vedere așadar vinovăția persoanei care a săvârșit fapta, atât din punct de vedere intelectiv, cât și din punct de vedere volitiv.

Deși fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune în prezența unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, cercetarea criminologică este totuși interesată și de astfel de fapte, pentru aceleași motive pe care le-am prezentat mai sus. Chiar dacă este înlăturat caracterul penal al faptei, totuși caracterul criminogen al unor astfel de împrejurări nu poate fi negat, prin urmare interesul cercetării criminologice se menține ridicat. Prezența unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei nu înlătură totuși cauzele care au generat sau favorizat acele fapte și rezultatul socialmente periculos^[14].

Este astfel evident că în noțiunea de crimă în sens criminologic intră noțiunea de infracțiune, dar totodată această noțiune poate să cuprindă și alte fapte cărora le lipsesc una sau mai multe dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

În concluzie, putem spune că, în sens criminologic, noțiunea de crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparență penală.

În preocupările criminologiei intră însă și studierea anumitor comportamente deviante, care se depărtează de normele socio-morale, fără a intra în conflict însă cu legea penală, cum sunt alcoolismul, consumul de substanțe stupefiante, abandonul școlar etc.^[15]. Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea criminologică este interesată și de astfel de comportamente, fără ca acestea să prezinte însă centrul de interes al preocupărilor criminologice. Astfel, intră în sfera de interes a cercetărilor criminologice acele comportamente deviante care prezintă riscuri mari de a se transforma în comportamente infracționale^[16].

Așa cum am văzut, crima este în primul rând un fapt uman, prin urmare orice crimă presupune existența unui criminal. În aceste condiții, ne propunem ca în continuare să analizăm noțiunea de criminal, așa cum aceasta este înțeleasă în cercetarea criminologică.