Securitatea juridică vs. caracterul executoriu ope legis al titlului de creanţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Potrivit Codului de procedură fiscală 2015, titlul de creanță devine „titlu executoriu la data la care se îndeplinește scadența sau termenul de plată prevăzut de lege”^[1].

Potrivit art. 1 pct. 37 C. pr. fisc. 2015, titlul de creanță fiscală este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală. Mai departe, conform art. 93 din același act normativ, creanțele fiscale se stabilesc prin (i) declarație de impunere și (ii) decizie de impunere.

Întrucât la elaborarea Codului de procedură fiscală din 2015, România a beneficiat de suport de specialitate din partea statului german, considerăm oportun să observăm și modalitatea în care acest stat a reglementat instituția privind executarea silită în dreptul fiscal. Astfel, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 249 și art. 251 C. fisc. german^[2], autoritățile fiscale declanșează procedura de executare silită a creanțelor fiscale „numai în temeiul unei decizii administrative și numai în măsura în care procedura nu a fost suspendată, în condițiile Codului de procedură al instanțelor fiscale”.

Reținem așadar că în dreptul german titlurile de creanță nu beneficiază ope legis de caracterul executorial, organele fiscale de executare competente fiind obligate să emită, pe baza tuturor circumstanțelor cauzei, titlul executoriu în baza unei decizii administrative.

Revenind la dreptul național, observăm că problematica supusă analizei nu este una nouă, de‑a lungul timpului, fiind aduse critici asupra modului de reglementare a instituției.

În legătură cu acestea, judecătorul constituant a statuat că textele legale care atribuie caracterul executoriu titlurilor de creanță sunt constituționale, deoarece „procedura executării silite a creanțelor fiscale asigură garanții suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiție și a dreptului la apărare prin însuși faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestației și desființării titlului executoriu sau a înseși executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare acesteia”^[3].

Pentru a ajunge la această soluție, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că:

‑ Legiuitorul are competența constituțională de a stabili modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin executare silită, iar regulile privind această procedură sunt stabilite de lege; nu sunt încălcate principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – prevăzut la art. 1 alin. (4) din legea supremă, deoarece cadrul legal general privind executarea silită a creanțelor fiscale nu exclude controlul judecătoresc.

‑ Deși potrivit dreptului procesual civil, dreptul comun în materie, sunt puse în executare numai titlurile executorii – prin acestea „înțelegându‑se hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care pot fi puse în executare”^[4] – regula nu se aplică și în dreptul fiscal, deoarece legiuitorul a atribuit ope legis caracter executoriu titlului de creanță, nefiind necesară sub aspectul legalității verificarea acestuia de către instanțele de judecată.

Din punctul nostru de vedere, deși nu negăm latitudinea legiuitorului „de a stabili modalitatea stingerii creanțelor fiscale prin executare silită”, competența și procedura de judecată, soluția la care a ajuns judecătorul constituant, însuși garantul Constituției României, este regretabilă, în principal, pentru următoa­rele argumente juridice:

În primul rând, mecanismul ales de legiuitor prin care acesta conferă libertatea organelor de executare de a aprecia asupra legalității unei decizii de impunere, în lipsa unei evaluări obiective ulterioare – astfel cum este regle­mentat în dreptul fiscal german – și a punerii ei în executare întocmai ca o instanță de judecată aduce în mod evident atingere principiului statului de drept, care impune respectarea principiului separației și echilibrului puterilor, cât și pe cel al securității juridice, care solicită, astfel cum s‑a desprins din jurisprudența CJUE, o protecție sporită a pericolului care vine chiar din partea legii.

Ignorând principiile generale de drept, judecătorul constituant a consolidat la nivel jurisprudențial un mare neajuns al sistemului fiscal românesc, respectiv lipsa de independență și de imparțialitate a reprezentanților unui serviciu administrativ fiscal. Această concluzie se întemeiază pe rezultatul obținut în urma analizei efectuate asupra modului în care a înțeles administrația fiscală să implementeze principiile democratice, realizată din perspectiva exigențelor securității juridice.

În al doilea rând, a consolida puterea administrației fiscale de a declanșa procedura de executare silită imediat de la data expirării termenului de plată al creanțelor fiscale, fără a stabili un termen rezonabil înlăuntrul căruia să se poată verifica chiar și de către organul de executare fiscală dacă titlurile de creanță (i.e. declarațiile de impunere și deciziile de impunere) respectă toate condițiile de formă și de fond prevăzute de lege pentru a putea fi executate, echivalează cu păstrarea în sistemului național a mentalității învechite, conform căreia în dreptul fiscal raportul juridic este unul de subordonare.

Însă, această soluție contravine unui stat democratic, bazat pe statul de drept, unde raportul este unul de egalitate, regulă privită evident din perspec­tiva instrumentelor reglementate la care pot apela părțile din raportul juridic fiscal pentru a‑și asigura toate drepturile recunoscute.

De asemenea, judecătorul constituant a stabilit că simpla împrejurare că legiuitorul a reglementat dreptul contribuabililor de a exercita o cale de atac echivalează de plano cu respectarea art. 21 alin. (3) din Constituția României, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Or, această interpretare ignoră realitățile practice, fiind de notorietate că în această materie drepturile contribuabililor se realizează cu mare dificultate. În aceste condiții, este mai mult decât evident că prin aprecierea greșită de către executorul fiscal a îndeplinirii sau nu a condițiilor necesare punerii în executare, patrimoniul debitorului poate fi afectat în sensul micșorării nejustificate sau al imposibilității de reîntregire.

Din punctul nostru de vedere, atât legiuitorul, cât și judecătorul constituant sunt obligați să dea valență principiului securității juridice, în forma consolidată de dreptul unional, care la rândul său este în contradicție vădită cu caracterul executoriu ope legis al titlurilor de creanță, în special, atunci când la nivelul administrației fiscale nu sunt asigurate condițiile de independență și imparția­litate, similare celor unui judecător. Prin urmare, soluția la această problematică constă în „confiscarea” instrumentului prin care puterea administrativă poate declanșa imediat și fără niciun control procedura de executare silită.

Cu această ocazie, dorim să arătăm că nu întotdeauna legiuitorul a înțeles să confere ope legis caracter executoriu titlurilor de creanță; mai exact, la nivelul anului 2002 administrația fiscală nu a beneficiat de această prerogativă. Astfel, potrivit art. 47 din O.G. nr. 61 din 29 august 2002 privind colectarea creanțelor bugetare^[5], executarea silită a creanțelor bugetare se realiza numai în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit acestui act normativ, neexistând nicio dispoziție imperativă cu privire la caracterul ope legis al titlurilor de creanță. Observăm că această variantă a formei de executare silită se aseamănă cu cea din dreptul german, ceea ce ne determină să susținem că dreptul pozitiv a suferit un regres.