Scurte considerații privind impactul Protocolului adițional nr. 16 la Convenție asupra procesului civil

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Precizări prealabile

Una dintre modificările aduse, în anul 2022, Codului de procedură civilă este inspirată de ratificarea de către statul român[1] a Protocolului adițional nr. 16 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumit în continuare Protocolul nr. 16). Această ratificare a implicat modificări nu doar în legislația procesual civilă, ci și în legislația procesual penală, însă analiza de față se oprește exclusiv asupra modificărilor pe care implementarea în dreptul nostru pozitiv a dispozițiilor Protocolului nr. 16 le‑a adus Codului de procedură civilă.

Concret, modificarea, atât a Codului de procedură civilă, cât și a Codului de procedură penală, a fost rezultatul adoptării Legii nr. 173/2022[2], însă înțelegerea dispozițiilor acestui act normativ nu se poate face înainte de o prezentare a Protocolului nr. 16. Prezentarea nu are pretenții de exhaustivitate, dar se dorește a fi suficientă pentru a înțelege potențialul său de impact, unul mediat prin legea modificatoare, asupra procesului civil din țara noastră[3].

În analiza de față, după o succintă, dar necesară prezentare a Protocolului nr. 16 (pct. 1 infra), vom aloca cel mai mult spațiu expunerii modificărilor aduse legislației noastre procesual civile prin legea de implementare a Protocolului (pct. 2 infra). Își vor face loc, în continuarea acestei prime părți, dedicate expunerii cadrului normativ relevant, reflecții sau, mai degrabă, pronosticuri privind influența introducerii în legislația internă a mecanismului sesizării Marii Camere în vederea emiterii avizului consultativ reglementat prin Protocolul nr. 16 și, mai exact, eventualul său impact asupra tehnicii aplicării directe a Convenției în dreptul intern (pct. 3 infra), dezvăluirea naturii doar aparent facultative a avizului având rezervat finalul analizei(pct. 4 infra).

1. Succintă prezentare a Protocolului nr. 16

Potrivit art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 16, cele mai înalte instanțe judecătorești ale unei înalte părți contractante[4] pot adresa Curții Europene a Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ privind chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților definite în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau în protocoalele la aceasta.

Admisibilitatea cererii este verificată de un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere
(art. 2 pct. 1 din Protocol), iar, dacă verificarea se soldează cu o acceptare a cererii, Marea Cameră va emite avizul consultativ solicitat de instanța națională (art. 2 pct. 2).

Este de reținut că avizele consultative se publică (art. 4 pct. 4) și, totodată, se comunică instanței naționale, dar și statului căruia această instanță aparține (art. 4 pct. 3).

Calificarea avizului ca fiind unul consultativ pare pe deplin justificată: art. 5 din Protocolul nr. 16 subliniază că avizele nu au caracter obligatoriu, însă vom reveni mai jos asupra unor nuanțe care pun sub semnul îndoielii o atare calificare[5].

Această succintă prezentare permite evidențierea trăsăturilor esențiale ale avizului consultativ, și anume:

a) competența de emitere a avizului revine exclusiv Marii Camere, cea mai importantă formațiune de judecată în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului;

b) sesizarea Marii Camere nu poate fi făcută decât de o „înaltă instanță națională”; prin urmare, nu poate fi autor al sesizării un particular (persoană fizică sau persoană juridică) și niciun stat parte la Convenție.

În aplicarea art. 10 din Protocolul nr. 16, autorul legii de implementare în legislația națională a acestui instrument de drept european a desemnat două instanțe naționale, una fiind plasată în vârful ierarhiei instanțelor judecătorești – Înalta Curte de Casație și Justiție –, iar cealaltă fiind o instanță de factură politico‑jurisdicțională – Curtea Constituțională a României.

Înalta Curte poate sesiza Marea Cameră în două contexte procedurale, și anume fie dacă este învestită cu o cauză în recurs, fie dacă este sesizată cu dezlegarea unei chestiuni de drept (art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 173/2022). Se constată, pe de o parte, că vorbim de contexte procedurale de natură diferită – în primul caz, instanța supremă urmează să pronunțe o decizie de speță, pe când, în cel de‑al doilea, este pe cale să pronunțe o decizie cu efect… „cvasinormativ”[6] –, iar, pe de altă parte, că lipsește un al treilea context proce­dural în care, teoretic, și‑ar poate exercita competența instanța supremă: soluționarea recursului în interesul legii.

O atare absență este „vizibilă” tocmai prin prisma includerii procedurii hotărârii preliminare date în urma sesizării în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, cele două asemănându‑se, în primul rând, prin finalitatea „cvasinormativă” a intervenției instanței supreme[7]. Absența este, deopotrivă, vizibilă și… regretabilă căci este posibil ca o practică neunitară, evidențiată prin hotărâri rămase definitive, să‑și aibă sursa într‑o interpretare eterogenă dată de jurisprudența noastră unui text de lege care pune o chestiune de principiu în materie de drepturi sau libertăți convenționale.

Or, învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii al cărui obiect s‑ar circumscrie unei asemenea tematici, instanța supremă va fi nevoită să găsească singură, fără a apela la sprijinul instanței europene, o dezlegare compatibilă cu spiritul Convenției, dezlegare pe care Marea Cameră ar avea autoritatea să‑l pună în valoare tocmai prin procedura reglementată în Protocolul nr. 16. Premisa acestei situații dilematice o oferă tocmai împrejurarea că problema de drept în discuție nu are un caracter de noutate – afirmarea unei practici judiciare neunitare este dovada peremptorie a lipsei de noutate a problemei în divergență –, caracter care ar fi facilitat accesul la procedura hotărârii preliminare interne și, pe cale de consecință, interesul legitim pentru sesizarea instanței europene.

La rândul ei, în baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 173/2022, Curtea Constituțională a României, din oficiu, poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului să emită un aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu dintre cele care pot face obiectul avizului consultativ, dacă acestea sunt ridicate într‑o cauză aflată pe rolul său, iar avizul consultativ ar fi, în aprecierea instanței de contencios constituțional, relevant pentru soluționarea cauzei respective.

Sesizarea poate fi făcută de Curtea Constituțională numai în exercitarea competențelor prevăzute la art. 146 lit. d) și k) din Constituția României, și anume soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial sau, direct, de către Avocatul Poporului, respectiv soluționarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Această din urmă ipoteză este una cu frecvență practică mult mai redusă, motiv pentru care ne vom concentra asupra excepțiilor de neconstituționalitate ca factor de declanșare a sesizării Marii Camere de către instanța de contencios constituțional;

c) sesizarea este supusă unui filtru de admisibilitate, fiind, deci, posibil ca Marea Cameră să nu ajungă a emite un aviz dacă cererea de emitere nu este acceptată de colegiul acesteia;

Este de subliniat că, deși Protocolul a intrat în vigoare cu mai puțin de 5 ani în urmă, acest filtru a avut ocazia să‑și manifeste acuitatea, colegiul pronunțând deja hotărâri de respingere ca inadmisibilă a sesizării. Împrejurarea că numărul total al sesizărilor nu este prea mare, fapt explicabil având în vedere această perioadă prea scurtă de activitate a Protocolului, nu determină Colegiul de 5 judecători „să închidă ochii” la cerințele de admisibilitate a sesizării ori să prezume că, dată fiind originea sesizării („înalte instanțe” din state membre), un filtru exigent ar fi fost deja asigurat la nivel intern, de natură să facă inutilă o… reverificare la nivelul Curții Europene;

d) dacă, finalmente, este emis un aviz, acesta nu obligă instanța națională să soluționeze cauza pendinte în raport cu interpretarea dată prin acel aviz deoarece el nu constituie un aviz conform, ci doar consultativ.

Referitor la acest din urmă aspect, s‑ar putea admite că, în litera Protocolului, ar fi de conceput ca, în cauza care a evidențiat ca fiind relevantă o chestiune legată de interpretarea unui drept fundamental dintre cele recunoscute de Convenție, instanța națională să opteze pentru o interpretare diferită de aceea oferită, prin avizul consultativ, de instanța de la Strasbourg. O hotărâre a instanței naționale, întemeiată pe o interpretare „disidentă”, nu ar părea să fie incriminată de Protocolul nr. 16, nefiind de contestat că, foarte probabil, influența măcar de ordin „psihologic” a unei dezlegări provenind de la Marea Cameră nu ar trebui subestimată…

Din această perspectivă, mecanismul instituit de Protocolul nr. 16 pare a fi unul care, fidel principiului dialogului între instanța europeană și instanța națională, face din intervenția celei dintâi un instrument de ajutor în favoarea celei de‑a doua. Comparația cu mecanismul întrebării preliminare pe care instanța națională o adresează Curții de Justiție a Uniunii Europene se impune de la sine, dat fiind faptul că, în acest din urmă caz, instanța din statul membru este datoare să soluționeze litigiul pendinte având, printre alte premise obligatorii, interpretarea dată de instanța de la Luxemburg.

Dar, așa cum am anticipat deja, vom avea ocazia să revenim asupra acestei din urmă trăsături a avizului emis, în temeiul Protocolului nr. 16, de Marea Cameră.

2. Implementarea Protocolului prin Legea nr. 173/2022

Modificarea Codului de procedură civilă și a legislației procesuale civile în genere este făcută prin Legea nr. 173/2022 sub trei aspecte: modificări în materia cauzelor de suspendare a judecății (pct. 2.1. infra), modificări în materia căilor de atac extraordinare (pct. 2.2. infra), pentru a lăsa la urmă, dar… nu în ultimul rând, un aspect particular în planul dreptului tranzitoriu, aspect care poate fi descifrat tot în cheia intenției legiuitorului inițial de a face cât mai rapidă implementarea Protocolului (pct. 2.3. infra).

Le vom expune, în această ordine, în cele ce urmează, punând un accent în plus în privința motivului de revizuire introdus prin legea de aplicare a Protocolului.

2.1. Modificări în materia cauzelor de suspendare a judecății

În acest loc, trebuie făcută distincția între cele două măsuri cu privire la care deliberează instanța supremă învestită ca instanță de recurs. Astfel, pe de o parte, Înalta Curte supune dezbaterii părților recursului chestiunea sesizării înseși a Marii Camere, măsură în privința căreia instanța supremă, în baza art. 2 alin. (2) teza a doua din Legea
nr. 173/2022, se pronunță „prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac”.

Astfel, Legea nr. 173/2022 impune instanței naționale cu drept de sesizare a Marii Camere în vederea emiterii avizului consultativ să ia măsuri de bună administrare a judecății. În esență, problema căreia legea de implementare s‑a preocupat să‑i ofere un răspuns a fost aceea de a ști dacă judecata va continua în paralel cu procedura aflată pe rolul instanței europene ori, din contra, va aștepta dezlegarea din partea Marii Camere.

Din această perspectivă, legiuitorul nostru a creat două soluții diferite, diferența fiind dată de regimul hotărârii cu care se finalizează procedura internă, și anume după cum hotărârea ar fi sau nu susceptibilă de exercitarea unei căi de atac (de retractare).

Or, acest criteriu scoate în primplan, ca hotărâri nesusceptibile de vreo cale de atac, atât hotărârile preliminare pronunțate de Înalta Curte – decizii pe care instanța noastră supremă le dă atunci când este sesizată în vederea dezlegării unei chestiuni de drept ‑, cât și deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României fie în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, fie în soluționarea unei contestații privind constituționalitatea unui partid politic (pct. 2.1.1. infra).

Dimpotrivă, sunt esențialmente „retractabile” deciziile pe care Înalta Curte le‑ar pronunța ca instanță de recurs pct. 2.1.2. infra).

2.1.1. Suspendarea de drept a judecății soluționate prin hotărâri neretractabile

În consecință, soluția suspendării de drept a cauzei interne a fost rezervată pentru hotărârile nesusceptibile de vreo cale de atac, hotărâri care finalizează nu „dosare de speță”, ci proceduri cu impact normativ.

Astfel, în conformitate cu art. 2 alin. (11) din Legea nr. 173/2022, „până la comuni­carea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română, se suspendă de drept judecarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept” (subl. ns. – B. D.).

Suspendarea de drept este reglementată și pentru ipoteza în care sesizarea Marii Camere aparține Curții Constituționale (art. 3 alin. 1 din Legea nr. 173/2022): „soluțio­narea cauzei în fața Curții Constituționale se suspendă de drept până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română” (subl. ns. – B. D.).

În același context, al discutării ipotezei sesizării Marii Camere prin încheiere pronun­țată de Curtea Constituțională, trebuie observat că suspendarea de drept a dosarului aflat pe rolul instanței de contencios constituțional, adică a dosarului având ca obiect soluționarea excepției de neconstituționalitate, vine, de cele mai multe ori, în continuarea suspendării cauzei pe rolul căreia a fost invocată excepția, cu titlu de suspendare facultativă, dispusă de instanța de fond, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ.[8].

Reglementarea suspendării de drept a judecății pentru aceste două proceduri, ambele supuse unei soluționări ireversibile, este un prim indiciu al faptului că legiuitorul național privește procedura avizului consultativ ca una care, o dată „accesată” de instanța națională, nu mai poate fi ignorată; riscul pronunțării unei soluții interne contrare dezlegării Marii Camere trebuie redus la zero.

2.1.2. Suspendarea facultativă a judecății, măsură posibilă în conjuncție cu introducerea unui nou motiv de revizuire

Natura facultativă a suspendării judecății rămâne rezervată Înaltei Curți când este sesizată cu soluționarea unui recurs. În acord cu dispozițiile art. 2 alin. (8) din aceeași lege, „Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. Asupra suspendării, instanța se pronunță prin încheiere motivată, după dezbateri contradictorii (subl. ns. – B. D.)”.

Cu privire la acest caz de suspendare facultativă a judecății adăugat, prin legea specială, cazurilor cunoscute de Codul de procedură civilă, este indubitabilă incidența căii de atac, separate, a recursului împotriva încheierii prin care instanța – în acest caz, instanța supremă învestită cu soluționarea unui recurs – se pronunță asupra măsurii suspendării.

Într‑adevăr, indiferent dacă soluția Înaltei Curți va fi una de suspendare a judecății ori una în sens contrar, adică de continuare a judecării recursului, calea de atac a recursului exercitat, pe cale separată, împotriva acestei încheieri, este recunoscută părții interesate în continuarea judecății sau, după caz, părții căreia îi profită suspendarea judecății până la emiterea avizului consultativ. Pentru această interpretare pledează chiar redactarea primei teze a alin. (9) al art. 2 din legea specială, redactare care, reglementând recursul formulat pe cale separată, nu distinge asupra sensului soluției cuprinse în încheiere: „În materie civilă, încheierea prevăzută la alin. (8) teza a doua poate fi atacată, în mod separat, cu recurs, la completul de 5 judecători, în termen de 3 zile de la comunicare” (subl. ns. – B. D.). Se observă că textul de lege precitat nu distinge în funcție de soluția dată prin încheiere.

Încheierea are, însă, un regim juridic eterogen în ceea ce privește efectul căii de atac ce poate fi exercitată, pe cale separată, împotriva acestei încheieri. Astfel, dacă, prin încheiere, s‑a dispus suspendarea judecății, recursul împotriva acestei hotărâri este admisibil, dar nu va avea efect suspensiv asupra punerii în aplicare a încheierii, în sensul că declararea acestui recurs nu va permite, prin ea însăși, efectuarea unor acte de procedură în cauză; cauza va rămâne suspendată până la soluționarea recursului exercitat împotriva încheierii prin care s‑a respins suspendarea.

Din contra, încheierea prin care s‑a dispus respingerea suspendării nu este executorie: recursul exercitat, pe cale separată, împotriva acestei încheieri va paraliza judecata recursului până la soluționarea sa. Într‑adevăr, art. 2 alin. (9) teza a treia din lege, recunoscând efectul suspensiv al recursului exercitat împotriva încheierii de respingere a suspendării judecății, prevede că, „în cazul respingerii suspendării, de la data pronunțării încheierii de respingere și până la data împlinirii termenului de recurs sau, după caz, până la soluționarea recursului formulat împotriva acestei încheieri nu se va face niciun act de procedură în cauză” (subl. ns. – B. D.).

Desigur, beneficiul efectului suspensiv al recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă suspendarea judecății recursului va fi mai perceptibil în ipoteza admiterii acestui recurs. Timpul necesar soluționării acestei căi de atac exercitate pe cale separată reprezintă o fracție destul de redusă din timpul alocat emiterii avizului consultativ, astfel încât confirmarea, în recursul exercitat împotriva încheierii de respingere a suspendării, a acestei din urmă încheieri va conduce, și în această ipoteză, la o soluționare a recursului principal anterioară emiterii avizului consultativ.

În orice caz, și acest tip de „discriminare”, în funcție de caracterul executoriu sau non‑executoriu al încheierii de soluționare a cererii de suspendare a judecății recursului până la emiterea avizului consultativ, este grăitor pentru intenția legiuitorului național de a „stimula” Înalta Curte să aștepte Marea Camere să se pronunțe…

În contextul în care, prin legea de punere în aplicare a Protocolului nr. 16, nu se fac referiri explicite la dreptul comun în materia suspendării judecății și, cu atât mai puțin, în privința suspendării facultative, este important de a stabili dacă, aidoma cazurilor de suspendare facultativă a judecății tradițional[9] reglementate în Codul de procedură civilă, cazul de suspendare facultativă introdus de Legea nr. 173/2022 în legătură cu sesizarea Marii Camere pentru emiterea avizului consultative, este un caz în care, chiar și după confirmarea sa, în calea de atac, măsurii suspendării este reversibilă.

Astfel, în ipoteza suspendării facultative a judecării cauzei a cărei soluționare depinde de dreptul ce face obiectul unei alte judecăți ori în ipoteza suspendării facultative întemeiate pe începerea unei urmăriri penale, Codul de procedură civilă permite instanței să revină asupra măsurii suspendării[10], chiar dacă anterior ar fi fost respins un recurs formulat împotriva încheierii de suspendare[11].

În fapt, o soluție asemănătoare se regăsește în cazul suspendării dispuse o dată cu sesizarea Marii Camere, cu mențiunea că posibilitatea revenirii nu are ca obiect direct măsura suspendării, ci cu titlu accesoriu, și anume ca o consecință a posibilității revenirii asupra sesizării înseși. În recunoașterea acestei posibilități, Legea nr. 173/2022[12] nu vine să transpună o dispoziție din Protocolul nr. 16, ci, aspect interesant, o permisiune sugerată prin Raportul explicativ. Lipsa, în textul Raportului explicativ[13], a oricărei condiționări în exercitarea de către instanța națională a dreptului de retragere a sesizării Marii Camere l‑a încurajat pe autorul Legii nr. 173/2022 să nu îngrădească, în niciun fel, dreptul instanței române de a reveni asupra sesizării fără o obliga să‑și justifice măsura revenirii.

Comparația se impune: spre deosebire cele două cazuri tradiționale de suspendare facultativă a judecății, anterior evocate, unde revenirea asupra suspendării este supusă unor condiții, suspendarea provocată de sesizarea Marii Camere poate înceta chiar dacă a devenit definitivă în urma soluționării recursului exercitat pe cale separată, fiind necesară o singură condiție: retragerea de către instanța noastră a sesizării Marii Camere. Dar, la rândul ei, retragerea sesizării apare ca un act de procedură esențialmente discreționar din partea înaltei instanțe naționale.

2.2. Modificări în materia căilor de atac extraordinare

Calea de atac extraordinară afectată de implementarea, în legislația națională, a Protocolului nr. 16, este revizuirea.

Astfel, este introdus, la art. 509 alin. (1) pct. 101 C. pr. civ., un nou motiv de revizuire: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în cauză un aviz consultativ asupra unei chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea unor drepturi și libertăți prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau de protocoalele adiționale la această convenție, care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii, dacă aceasta a fost pronunțată anterior comunicării de către Agentul guverna­mental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ, tradus în limba română”.

Este de observat, cu titlu de introducere în examinarea noului motiv de revizuire, că el se alătură unor motive de factură similară, care reflectă preocuparea de a da satisfacție „dialogului” între diferite instanțe judecătorești și/sau instanțe asimilate acestora sau, mai exact, de a permite repararea unor „scurtcircuite” consumate în acest dialog. În acest dialog, așa cum e reflectat în motivele de revizuire, de o parte se situează instanța învestită cu soluționarea unei cauze disputate între particulari, iar de cealaltă parte fie Curtea Constituțională, fie o instanță europeană.

Reamintim, fără a ne permite, în acest loc, comentarii ori măcar succinte considerații care, oricum, ar depăși scopul analizei de față, cele două „noi” cazuri, desprinse de cele tradițional revendicate în dreptul nostru procesual civil de calea extraordinară de atac a revizuirii:

a) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă [art. 509 alin. (1) pct. 10 C. pr. civ.].

Este de remarcat, dintr‑o perspectivă de… topografie a reglementării, că motivul de revizuire introdus prin Legea nr. 173/2022 nu‑și putea găsi un loc mai potrivit [art. 509 alin. (1) pct. 101 C. pr. civ.] decât în imediata urmare a dispoziției legale referitoare la un alt motiv de revizuire legat de intervenția instanței de la Strasbourg [art. 509 alin. (1) pct. 10 C. pr. civ.];

b) după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s‑a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții [art. 509 alin. (1) pct. 11 C. pr. civ.].

Revenind la motivul de revizuire introdus pentru a da satisfacție aplicării Protocolului nr. 16 în legislația noastră procesuală, pentru ca acest nou motiv să fie incident în privința unei hotărâri definitive trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

– existența unei decizii pronunțate, în recurs, de Înalta Curte (pct. 2.2.1. infra);

– decizia pronunțată să fi depins de o chestiune de principiu dezlegată prin avizul consultativ emis de Marea Cameră (pct. 2.2.2. infra);

– decizia instanței supreme să se fi pronunțat anterior comunicării avizului consultativ (pct. 2.2.3. infra).

 

2.2.1. Existența unei decizii pronunțate de către Înalta Curte ca instanță de recurs

În explicarea acestei prime condiții, trebuie să se țină seama că, deși redactarea motivului de revizuire proaspăt introdus nu ar impune o asemenea circumstanțiere, ea rezultă din reglementarea, prin Legea nr. 173/2022, a categoriilor subiectelor de sezină, adică a instanțelor care pot sesiza Marea Cameră.

Așa cum am evidențiat mai sus, dintre instanțele judecătorești din țara noastră, numai Înalta Curte de Casație și Justiție a primit de la legiuitor dreptul de a sesiza Marea Cameră, în aplicarea Protocolului nr. 16. În consecință, obiect al revizuirii ar putea să‑l reprezinte numai o decizie pronunțată de instanța supremă, nu și hotărâri judecătorești date de judecătorie, tribunal sau curtea de apel, chiar dacă aceste din urmă instanțe pot pronunța, în genere, hotărâri susceptibile de revizuire în raport cu alte motive de revizuire dintre cele prevăzute la art. 509 C. pr. civ.

În acest context, trebuie evidențiat faptul că identificarea instanțelor judecătorești cu drept de sezină este lăsată de Protocolul nr. 16, în chip firesc, la dispoziția statelor membre. Raportul explicativ, util pentru a releva intenția care a stat la baza adoptării acestui instrument juridic, arată că sintagma „cele mai înalte instanțe”, prezentă la art. 1 pct. 1 din Protocol, are ca scop invitarea statelor membre să acorde prerogativa sesizării Marii Camere acelor instanțe judecătorești care sunt situate în vârful ierarhiei naționale[14].

Aceeași Raport explicativ chiar subliniază că versiunea sa în limba engleză face trimitere, în această chestiune, nu la „cele mai înalte” instanțe interne, ci la… „înalte” instanțe, tocmai pentru a încuraja statele membre în a acorda drept de sezină și altor judecători decât cei care compun un complet de judecată al instanței supreme ori sunt membri ai instanței de contencios constituțional[15] (în acest din urmă caz sunt vizate numai statele membre în care controlul de constituționalitate este încredințat unei instanțe din afara jurisdicției interne tradiționale).

Limitând sfera instanțelor judecătorești la Înalta Curte, aspecte legate de legislația muncii și a asigurărilor sociale ori de materia executării silite, pentru a da numai două exemple pentru arii de legislație, dar și de jurisprudență foarte suculente și, totodată, complexe în România de astăzi, au mult mai puține șanse să beneficieze de avize consultative emise de Marea Cameră. Practic, în asemenea materii, sesizarea instanței europene va fi posibilă numai pe calea procedurilor excepționale, așa cum sunt procedura sesizării Înaltei Curți în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respective soluționarea de către Curtea Constituțională a unor excepții de neconstituționalitate atunci când, într‑o procedură sau alta, dispoziția legală supusă analizei aparțin uneia dintre materiile evocate.

Revenind la hotărârile judecătorești pronunțate de Înalta Curte ca hotărâri suscep­tibile de revizuire pentru motivul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 101 C. pr. civ., trebuie să excludem pe cele pronunțate de Înalta Curte în procedura dezlegării unei chestiuni de drept. Chiar dacă și această procedură permite instanței supreme să se adreseze Marii Camere, deciziile date într‑o asemenea procedură nu sunt susceptibile de revizuire pentru motivul nou‑introdus în legislația procesuală.

O primă consecință se impune cu evidență: Înalta Curte ar putea ca, în dezlegarea unei chestiuni de drept (în materie civilă), să nu țină seama de modul în care instanța de la Strasbourg a evaluat chestiunea privitoare la interpretarea sau aplicarea unui drept ori a unei libertăți convenționale, cu toate că decizia Marii Camere nu s‑ar fi putut pronunța dacă instanța supremă nu ar fi resimțit nevoia de a o consulta. Așa stând lucrurile, n‑ar sta sub semnul imposibilului, dar, în orice caz, ar intra sub semnul… inexplicabilului de ce instanța supremă nu ar ține cont, în dezlegarea chestiunii de drept intern, de dezlegarea oferită de instanța europeană a chestiunii de principiu privitoare la un drept sau la o libertate reglementate în Convenție, după ce, în prealabil, ar fi decis că vocea Curții de la Strasbourg trebuie auzită în chestiunea respectivă.

Pentru a înțelege că scenariul unei decizii pe care instanța supremă ar da‑o în dezlegarea unei chestiuni de drept ar fi unul pur teoretic, ar trebui să ne reamintim că, atunci când necesitatea sesizării Marii Camere este constatată în această procedură, iar nu cu ocazia judecării unui recurs, suspendarea procedurii este obligatorie. Am citat mai sus dispozițiile art. 2 alin. (11) teza întâi din Legea nr. 173/2022 potrivit cărora „până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română, se suspendă de drept judecarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept” (subl. ns. – B. D.).

Comparând cu ipoteza unei atare decizii interne, și anume a unei decizii contrare, prin motivarea ei, viziunii exprimate de Marea Cameră, dar decizie internă pronunțată într‑un recurs și căreia, din acest motiv, aplicabilă calea de atac a revizuirii, putem afirma că ipoteza unei hotărâri preliminare date cu prețul unei astfel de abateri, fie ea, după cum am arătat mai sus, o ipoteză… cvasiimposibilă, rămâne fără remediu în procedura civilă internă.

O altă decizie care, dintr‑un motiv similar, scapă incidenței motivului de revizuire este aceea pronunțată de Curtea Constituțională. Într‑adevăr, deciziile Curții Constituționale a României nu pot fi atacate cu revizuire, ceea ce înseamnă că o decizie prin care soluționarea unei excepții de neconstituționalitate este întemeiată pe o concepție diferită sau chiar opusă celei relevate de decizia Marii Camere, învestite chiar de instanța de contencios constituțional în condițiile art. 3 din Legea nr. 173/2022, va rămâne, și ea, o decizie de… neatacat.

Fără a intra, în acest loc, într‑o polemică ce depășește scopul analizei de față, se poate presupune că riscul unei delimitări a instanței supreme de linii directoare trasate de o instanță europeană pare ceva mai mic decât cel pe care l‑am putea atribui Curții Constituționale. Cel puțin dacă ținem seama de tonul răspicat cu care aceasta din urmă a afirmat, nu de puține ori, primatul legii fundamentale și necesitatea, pe această bază, a unei interpretări a instrumentelor de drept european, fie că este vorba de Dreptul Uniunii, fie că este vorba de Convenție și protocoalele adiționale, subordonate dispozițiilor Constituției României, perspectiva unei decizii a instanței de contencios constituțional distanțate de orientarea dintr‑un aviz consultativ nu este pur teoretică.

Chiar și în acest context particular, specific instanței de contencios constituțional din țara noastră, nu ar fi ușor de imaginat de ce decizia pronunțată în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ar ignora dezlegarea dată de instanța europeană de vreme ce, la fel ca în cazul procedurii sesizării în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, judecata în dosarul aflat pe rolul Curții Constituționale s‑a suspendat de drept[16].

2.2.2. Decizia Înaltei Curți să fi depins, în motivarea ei, de chestiunea de principiu pentru care, anterior soluționării recursului, fusese sesizată Marea Cameră

Această condiție rezultă cu claritate din descrierea legală a motivului de revizuire: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat în cauză un aviz consultativ asupra unei chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea unor drepturi și libertăți prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau de protocoalele adiționale la această convenție, care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii…” (subl. ns. – B. D.).

Această condiție este firească pentru admisibilitatea revizuirii și, în fond, este aplicarea unei idei tradițional acceptate pentru a fi declarată ca admisibilă această cale de atac extraordinară[17]. În virtutea acestei idei, legiuitorul acordă revizuirea părții care este în măsură nu doar să releve că, după pronunțarea hotărârii a cărei revizuire este interesat să o obțină, a intervenit un fapt [un înscris, în cazul revizuirii cerute în temeiul art. 509
alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., o condamnare definitivă a judecătorului – art. 509 alin. (1) pct. 3
C. pr. civ. ș.a.], ci și aspectul că faptul astfel survenit are aptitudinea de a schimba sensul soluției. Este vorba de o aptitudine, iar nu de o certitudine, însă, pentru a verifica acest din urmă parametru, desființarea hotărârii anterior pronunțate, fie aceasta o hotărâre definitivă, reprezintă o etapă (intermediară) obligatorie. Motivele de revizuire subsumate acestei idei fac ca hotărârea definitivă susceptibilă de revizuire să fie „neimputabilă” instanței emitente tocmai pentru motivul că, la data pronunțării ei, nu era prezent/vizibil/ cunoscut acelei instanțe faptul a cărui existență ar fi împiedicat soluția pronunțată.

Revenind la motivul de revizuire în discuție, nu este necesar, pentru a fi incident în cauză, ca, de exemplu, dreptul de proprietate al unui particular, drept fundamental protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție[18], să fi constituit obiectul principal al litigiului, fiind suficient ca soluționarea litigiului având, prin ipoteză, un alt obiect, să fi depins de o evaluare a unei chestiuni de principiu privind conținutul și limitele dreptului de proprietate; această legătură oferă, de altfel, explicația inițiativa instanței supreme de a solicita sprijinul instanței europene.

Din acest motiv, recurentului nici nu îi este dificil să argumenteze existența unei înrâuriri hotărâtoare pe care ar fi avut‑o chestiunea de principiu asupra soluționării recursului; în lipsa unei asemenea conexități, Înalta Curte ar fi pășit la soluționarea recursului fără a mai sesiza Marea Cameră, iar faptul că Marea Cameră a dat finalmente un aviz consultativ face proba că, inclusiv din punctul de vedere al colegiului de 5 judecători ai Marii Camere, sesizarea a fost, înainte de orice, una pertinentă, întrucât a fost acceptată în vederea pronunțării unui aviz.

Așa cum am subliniat deja, esențială, în verificarea acestei condiții de admisibilitate a revizuirii, este să se constate că decisivă în soluționarea recursului era o chestiune de principiu privind interpretarea sau aplicarea unor drepturi și libertăți prevăzute de Convenție sau de protocoalele adiționale. Dreptul la un proces echitabil (art. 6) sau dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8) poate fi unul dintre exemplele de drepturi și libertăți fundamentale care pot fi selectate din textul Convenției, compatibile cu sfera de aplicare a analizei de față – sferă pur civilă –, după cum dreptul de proprietate este, fără doar și poate, unul dintre cele mai importante drepturi care ne vin în minte atunci când căutăm exemple în zona protocoalelor adiționale (art. 1 din Protocolul adițional nr. 1).

În același timp, trebuie acceptat că dihotomia civil‑penal de care uzează Legea
nr. 173/2022 este una ce corespunde tiparului Convenției, așa cum este el reflectat în jurispru­dența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest tipar, creat de sensul autonom acordat de instanța europeană, aria dreptului penal acoperă și zona contraven­țională, după cum materia dreptului administrativ, cu includerea dimensiunii sale jurisdic­ționale specifice (contenciosul administrativ), ca materie de drept intern, ar trebui să țină seama de valorile care, în sfera Convenției așa cum este interpretată de instanța de la Strasbourg, trebuie să domine cauzele civile.

Pornind de la această premisă, o hotărâre pronunțată de Înalta Curte‑Secția de contencios administrativ și fiscal, într‑o cauză, aflată, desigur, în faza recursului, dar a cărei soluționare depinde, spre exemplu, de evaluarea justă a ingerinței comise de autoritate publică în exercitarea unui drept de proprietate privată ar fi, la rândul ei, susceptibilă de revizuire dacă, neluând măsura suspendării cauzei, instanța supremă ar pronunța o decizie întemeiată pe considerente infirmate de Marea Cameră prin avizul consultativ, emis ulterior deciziei naționale.

În alți termeni, atunci când art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2022 face referire la o sesizare făcută de instanța supremă „în materie civilă” trebuie să se aibă în vedere sensul autonom dat de Convenție prin prisma interpretării Curții: un recurs într‑o cauză aparținând, din punctul de vedere al dreptului nostru, materiei dreptului administrativ sau a dreptului fiscal, cauză deferită, în consecință, spre competentă soluționare secției de profil a Înaltei Curți, poate genera, o reiterăm, sesizarea Marii Camere în vederea emiterii avizului consultativ.

2.2.3. Decizia dată recursului de către Înalta Curte să se fi pronunțat anterior comunicării avizului consultativ

Această condiție, a anteriorității soluției interne față de momentul comunicării avizului consultativ, tradus în limba română, de către Agentul guvernamental, trebuie interpretată în corelație cu alte dispoziții cuprinse, alături de cele privind completarea Codului de procedură civilă, în legea de punere în aplicare a Protocolului nr. 16, și anume cu dispozițiile privind regimul suspendării judecății recursului.

Am arătat mai sus că, potrivit art. 2 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 73/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune suspendarea judecării cauzei până la comuni­carea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română. Teoretic, recursul care ar atârna de dezlegarea unei chestiuni de resortul unui aviz consultativ și‑ar putea vedea continuată judecata chiar dacă instanța de recurs, în toate cazurile Înalta Curte, ar declanșa mecanismul Protocolului nr. 16.

Dimpotrivă, procedura dezlegării unei chestiuni de drept, precum și aceea a soluțio­nării excepției de neconstituționalitate sunt, ambele, caracterizate de o suspendare de drept a procedurii interne până la pronunțarea Marii Camere.

Concluzionând, scenariul continuării, după sesizarea instanței europene, a judecății recursului este singurul de natură să facă posibilă soluționarea recursului printr‑o decizie națională anterioară avizului consultativ emis în temeiul Protocolului nr. 16. Într‑o asemenea cronologie, revizuirea deciziei de soluționare a recursului devine posibilă și admisibilă în măsura în care considerentele decizorii ale hotărârii Înaltei Curți cuprind, cu referire la chestiunea supusă dezlegării Marii Camere, o abordare diferită față de aceea oferită prin avizul consultativ emis ulterior deciziei, dar solicitat anterior acesteia de către instanța supremă.

Or, dacă, soluționând recursul din cauza pendinte, Înalta Curte ar pronunța propria decizie înainte de comunicarea de către Agentul guvernamental a traducerii avizului consultativ, iar decizia s‑ar plasa în contradicție cu acest aviz, actul emis de Marea Cameră ar avea efectul pe care, pentru a face o analogie cu un motiv, „tradițional”, de revizuire, l‑ar avea asupra unei hotărâri definitive un înscris descoperit după pronunțarea acelei hotărâri, fără ca partea interesată în a se prevala de acel înscris să fi avut posibilitatea de a‑l produce la momentul judecării cauzei soluționate prin hotărârea definitivă[19].

Pentru a determina gradul de probabilitate a unui asemenea scenariu, și anume acela ca, pe fondul continuării, după sesizarea Marii Camere, a judecății recursului aflat pe rolul instanței supreme, să se pronunțe decizia instanței supreme înainte de a se emite avizul consultativ trebuie să ținem seama de împrejurarea că multe dintre recursurile intrate pe rolul Înaltei Curți ajung să se soluționeze după epuizarea a nu mai mult de unul‑două termene de judecată. Chiar admițând că problema sesizării Marii Camere s‑ar pune deja la primul termen de judecată al recursului, termen la care părțile ar fi pregătite să pună concluzii inclusiv în legătură cu problema suspendării judecății, o soluție în sensul sesizării instanței europene, dar neînsoțită și de adoptarea măsurii suspendării judecății recursului, ar putea genera o anterioritate a deciziei instanței supreme față de avizul consultativ emis de Marea Cameră.

În interpretarea condiției privitoare la succesiunea celor două acte (decizia dată în recurs, respectiv avizul consultativ), rămâne cert și… cinic aspectul că, dacă prima ar fi soluția Marii Camere, decizia instanței supreme, chiar dacă ar fi contrară acesteia în privința abordării chestiunii de principiu supusă examinării instanței europene, ar putea scăpa de sub cenzura căilor de atac extraordinare. Observații, făcute mai jos, în legătură cu caracterul doar aparent facultativ al avizului consultativ sunt însă de natură să releve că o atare concluzie pare, totuși, una pripită”.

2.3. Soluție atipică de drept tranzitoriu: aplicarea imediată, în dreptul intern, a procedurii sesizării Marii Camere pentru emiterea avizului consultativ

Legea nr. 173/2022 are valoarea unei premiere în legislația noastră procesuală civilă nu doar prin faptul că implementează un instrument de drept internațional, ci și sub aspectul că relevă, de această dată, preocuparea legiuitorului intern pentru dreptul tranzitoriu.

Avem motive să credem că, în intenția autorilor succesivelor reglementări ale Codului de procedură civilă, soluțiile propuse în legile modificatoare, ca soluții prezumate a fi de calitate superioară celor existente, urmau să se aplice inclusiv proceselor sau, după caz, executărilor silite în derulare la data intrării în vigoare a noii legi. Inerția vechiului principiu de drept tranzitoriu al legii noi de imediată aplicare este, după aprecierea noastră, încă destul de puternică și numai ea poate explica inexistența, în mai toate aceste legi modificatoare, a unor norme privind aplicarea lor imediată.

Or, în lipsa unor dispoziții tranzitorii care să fi fost inserate în „legea nouă” de drept procesual ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a rămas, de fiecare dată, aplicabil principiul de drept tranzitoriu consacrat în art. 25 alin. (1) din acest nou Cod, și anume principiul ultraactivității legii în vigoare („legea veche”) la data începerii procesului ori, după caz, la data începerii executării silite[20].

Aducând o singulară și notabilă breșă acestei inerții, autorul Legii nr. 173/2022 pare a fi fost mult mai atent din acest punct de vedere. Dovada breșei o furnizează art. 11 din această lege, potrivit căruia dispozițiile sale se aplică inclusiv proceselor și executărilor silite „în curs” la data intrării sale în vigoare.

Cât privește procesele, trebuie să se înțeleagă că, în lipsa oricărei distincții făcute în ipoteza dispoziției de drept tranzitoriu, sunt avute în vedere procedurile contencioase începute înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 173/2022, indiferent de stadiul în care aceste procese se aflau la data anterior menționată. În consecință, nu sunt vizate doar cauze pe care intrarea în vigoare a legii speciale, ca „lege nouă” în sensul terminologiei specifice conflictului intertemporal de legi, le‑a surprins în fața primei instanțe (tribunalul), dar și litigii aflate, la data intrării în vigoare a legii de implementare a Protocolului nr. 16, în faza recursului (pe rolul Înaltei Curți).

La o primă vedere, referirea făcută, „conjunct”, la executările silite aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii speciale, pare a fi expresia unei intenții de a reproduce „în oglindă” formularea standard a dispoziție de drept tranzitoriu de la art. 25 din noul Cod. În fond, sesizarea este trimisă de instanțe, că este vorba de Înalta Curte ori de Curtea Constituțională, învestite cu cauze și dosare, ceea ce ar putea să facă mai puțin probabilă o conexiune cu executarea silită.

Mai departe, dacă avem în vedere ipoteza instanței supreme învestite ca instanță de recurs, dincolo de „clasicele” conflicte negative de competență ivite între judecătorii, conflicte generate de dificultatea identificării instanței de executare, materia executării silite nu poate să intre în sfera ei de interes. De aceea, procedura hotărârii preliminare interne sau aceea care are ca obiect soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, dacă are în centrul ei o chestiune de principiu referitoare la un drept fundamental relevant în derularea unei executări silite[21], este aptă să introducă această problematică în sfera de aplicare a Legii nr. 173/2022 și, de aici, să ofere un rost, o finalitate referirii, din norma de drept tranzitoriu a acestei legi speciale, la aria executării silite, alăturată materiei, mult mai apropiate de Protocolul nr. 16, adică materia procesului civil.

3. Provocare pentru judecătorul român: aplică direct Convenția sau solicită aviz consultativ?

Implementarea în legislația noastră procesuală și, în particular, în legislația noastră procesual civilă, a Protocolului nr. 16 nu surprinde jurisprudența națională în lipsa unui dialog cu instanța de la Strasbourg. Este bine‑cunoscut că, după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele naționale, inițial cu o anumită „timiditate”, au început să facă aplicarea directă a textelor acesteia, într‑o manieră care a asigurat respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ocrotind, eficient, interese legitime ale particularilor.

Condamnări suferite nu doar de țara noastră, ci și de alte state membre ale Consiliului Europei au reprezentat tot atâtea repere oferite prin deciziile Curții de la Strasbourg în modul de interpretare a dispozițiilor instrumentelor de drept european, fiind din ce în ce mai prezente în considerentele decizorii ale hotărârilor instanțelor naționale, uneori într‑o manieră chiar excesivă sau superfluă, trimiteri la decizii prin care Curtea a pronunțat asemenea condamnări.

În mod evident, introducerea în legislația noastră procesuală a mecanismului solicitării avizului consultativ nu trebuie să blocheze ori măcar să diminueze din constanța cu care instanțele naționale fac aplicarea directă a Convenției.

Din acest punct de vedere, atunci când litigiul dedus judecății propune o problemă de drept, decisivă pentru dezlegarea pricinii și, totodată, circumscrisă materiei avute în vedere de Protocolul nr. 16, nu se schimbă termenii dilemei care‑l frământa pe judecătorul român anterior Legii nr. 173/2022. Căci, dacă este judecător de judecătorie, tribunal sau curte de apel, nu poate sesiza, pentru precauție suplimentară, Marea Cameră, neavând drept de sezină, iar, dacă este judecător la Înalta Curte sau la Curtea Constituțională nu‑și poate propune decât să ofere interpretări conforme literei și spiritului Convenției, așa cum sunt reflectate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În toate cazurile, dacă interpretarea se va abate de la această exigență, particularul lezat va putea uza cu succes de calea plângerii formulate împotriva statului român, Curtea de la Strasbourg validând, printr‑o hotărâre de condamnare a acestui din urmă pârât, interpretarea susținută de reclamant.

Mai departe, o asemenea hotărâre judecătorească va fi susceptibilă de revizuire pentru motivul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 10 C. pr. civ. („Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”). Practic, acest motiv de revizuire, ceva mai vechi decât cel recent introdus pentru a asigura implementarea Protocolului nr. 16, sancționează o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Convenției, care a condus la pronunțarea hotărârii susceptibile de revizuire sau, după caz, o ignorare a incidenței în speță a dispozițiilor Convenției, de natură să conducă la aceeași consecință.

Este adevărat că un instinct de precauție sau o dorință de a asigura un grad cât mai mare de certitudine în sensul convenționalității deciziei care ar urma să fie dată în soluționarea recursului ar putea invita instanța noastră supremă să prefere, din ce în ce mai des după intrarea în vigoare a Legii nr. 173/2022, sesizarea Marii Camere, cu corolarul suspendării judecății recursului până la emiterea avizului consultativ.

O asemenea măsură este una delicată, putând avea consecințe semnificative în funcție de stadiul de soluționare a cauzei. Este suficient să evocăm, cu titlu de exemplu, ipoteza unui recurs care fie ope legis[22], fie în temeiul încheierii pronunțate de Înalta Curte[23], suspendă executarea deciziei atacate cu recurs. În acest caz, efectul suspensiv de executare a deciziei recurate se va prelungi, în mod corespunzător, dacă Înalta Curte va recurge la binomul sesizarea Marii Camere – suspendarea judecății până la emiterea avizului, cu durata necesară pronunțării soluției solicitate instanței europene.

Dar nu doar „dosarele de speță”, așa cum este cazul dosarului având ca obiect recursul aflat pe rolul Înaltei Curți, riscă să creeze situații prejudiciabile din punctul de vedere al consecințelor prelungirii duratei procesului civil. Într‑adevăr, și celelalte două ipoteze de sesizare, în materie civilă, a Marii Camere pot conduce la un scenariu similar.

Ipoteza dosarului în care Curtea Constituțională este învestită cu soluționarea excep­ției de neconstituționalitate nu ar trebui, în principiu, să pună o asemenea problemă. Am arătat mai sus că, în cele mai multe cazuri în care punctul de vedere exprimat de instanța de fond este în sensul neconstituționalității dispoziției legale relevante pentru soluționarea cauzei, judecătorul dispune suspendarea facultativă a judecății, printr‑o interpretare extensivă a normelor în materia suspendării facultative a cauzei care depinde de un drept ce face obiectul altei judecăți.

Prin urmare, suspendarea, oricum obligatorie, a dosarului având ca obiect soluționarea excepției de neconstituționalitate până la emiterea avizului consultativ va veni în conti­nuarea suspendării judecății în cauza în care s‑a ridicat excepția.

O ipoteză cu potențial… suspensiv încă mai accentuat este însă aceea în care Înalta Curte este sesizată cu dezlegarea unei chestiuni de drept. În această situație, suspendării, și în acest caz obligatorie, a judecății cauzei în dosarul aflat pe rolul instanței care a dispus sesizarea instanței supreme, i se poate adăuga suspendarea unor (numeroase) alte cauze, dispusă de tot atâtea instanțe care constată că problema de drept de care depinde soluționarea acestora coincide cu chestiunea supusă dezlegării instanței supreme. Este adevărat, suspendarea „cauzelor terțe” este, în acord cu art. 520 alin. (4) C. pr. civ., una facultativă, dar practica judiciară internă relevă o anumită apetență pentru valorificarea acestui caz de suspendare, dincolo de faptul că, nu de puține ori, sesizarea ajunge să fie respinsă ca inadmisibilă…

Așadar, suspendarea generată de procedura sesizării Înaltei Curți în vederea dezle­gării unei chestiuni de drept are o anvergură mai mare decât în celelalte două ipoteze, deja examinate, de suspendare aferentă sesizării Marii Camere, și anume soluționarea recursului de către instanța supremă, respectiv soluționarea de către Curtea Constitu­țională a excepției de neconstituționalitate.

Desigur, durata suspendării poate fi mai mică decât s‑ar aștepta părțile, dacă ele au… norocul ca sesizarea să nu fie acceptată de Colegiul Marii Camere. Într‑adevăr, așa cum am arătat deja, un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere se pronunță asupra acceptării solicitării de emitere a avizului consultativ, fază pe care o putem privi ca pe un veritabil filtru de admisibilitate a sesizării. Un verdict negativ va împiedica sesizarea să intre pe rolul Marii Camere și, pe cale de consecință, va scurta durata suspendării pronunțate în legătură cu sesizarea Curții de către instanța națională.

Acest tip de deznodământ, pe cât este de rapid, este pe atât de departe de a fi salutat, căci, într‑o asemenea situație, reducerea duratei suspendării se face cu prețul constatării caracterului neavenit, de plano, al sesizării Marii Camere, deci inclusiv al suspendării ca atare, oricât de puțin ar fi durat aceasta din urmă.

Este locul să ne întrebăm însă dacă dilemele judecătorului român sunt numai ale lui sau, mai concret, să verificăm dacă, la nivelul înaltelor instanțe din statele care au ratificat Protocolul nr. 16, intrarea sa în vigoare, se constată oare un flux de sesizări adresate Marii Camere și, din acest unghi de vedere, o înclinare a balanței în favoarea valorificării acestui nou instrument de dialog judiciar european și, în mod corespunzător, în defavoarea aplicării imediate a Convenției.

Răspunsul este unul negativ.

La fel ca judecătorul român, orice judecător dintr‑o înaltă instanță a unui stat membru care a ratificat Protocolul nr. 16 are a alege între asumarea unei aplicări directe a dispozițiilor Convenției, cu speranța că această aplicare relevă conformitate cu acest izvor de drept, pe de o parte, și sesizarea Marii Camere ca fiind autoritatea cea mai în măsură să producă o asemenea interpretare, pe de altă parte.

Or, este ușor de observat că, cel puțin în acești primi ani de aplicare a Protocolului
nr. 16, instanțele din statele membre manifestă reținere în a accesa mecanismul avizului consultativ. Iese în evidență faptul că, până în luna decembrie a anului trecut, țara beneficiară a celor mai multe avize consultative era Franța, însă acest loc întâi a fost adjudecat pentru simplul motiv că, sesizată de înalte instanțe ale acestui stat, Marea Cameră emisese deja… două avize![24]. De altfel, unele dintre statele care au ratificat Protocolul nu au sesizat încă Marea Cameră, și nu dăm aici exemplul țării noastre, firește, una oricum „debutantă” din acest punct de vedere dat fiind timpul prea puțin scurs de la data ratificării Protocolului, „necompensat” nici măcar de soluția, de drept tranzitoriu, a aplicării imediate a procedurii sesizării Marii Camere.

Faptul că, deși adoptat la 2 octombrie 2013, în urma unui efort sistematic și îndelungat întins pe o perioadă al cărei punct de plecare îl reprezintă anul 2005[25], Protocolul nr. 16 a intrat în vigoare abia în anul 2018, odată cu îndeplinirea condiției prevăzute al art. 8 pct. 1 din Protocol pentru intrarea sa în vigoare, și anume condiția existenței a 10 state membre care să‑l ratifice nu credem că reprezintă cea mai importantă explicație pentru existența unui număr foarte redus de sesizări. Mai degrabă jurisprudența bogată și variată a Curții Europene a Drepturilor Omului, în continuă creștere și după ce au început eforturile dedicate creării avizului consultativ în materie de drepturi și libertăți fundamentale, oferă din ce în ce mai multe coordonate pentru o corectă aplicare imediată în litigiul intern, încurajând instanțele naționale să‑și asume interpretări apte să satisfacă standardele convenționale.

Din acest motiv, chiar dacă Protocolul nr. 16 este încă… tânăr în raport nu doar cu țara noastră, ci cu oricare dintre statele care l‑au ratificat până în prezent, anticipăm că, cel puțin în perioada imediat următoare, instanțele naționale din statele unde acest instrument a devenit aplicabil sau urmează să devină aplicabil nu se vor grăbi în a trimite sesizări pe adresa Marii Camere. Nici măcar presiunea părților litigante nu ar trebui să reprezinte un risc sub acest aspect, chiar dacă legislația internă le‑ar recunoaște dreptul de a cere înaltelor instanțe naționale să dispună sesizarea instanței europene.

4. Cât de… facultativ este avizul facultativ?

Potrivit art. 4 din Legea nr. 173/2022, avizul consultativ al Curții Europene a Drepturilor Omului nu este obligatoriu pentru instanța națională, indiferent avizul este solicitat de Înalta Curte sau de Curtea Constituțională. Acest text din legea națională este transpunerea fidelă a unei dispoziții, deja citate, din Protocol, mai exact a articolului 5.

O asemenea soluție nu trebuie însă să ne inducă în eroare: avizul nu este atât de… facultativ pe cât pare să pretindă textul Protocolului.

Astfel, din perspectiva implementării Protocolului în legislația internă, am văzut că legiuitorul nostru a introdus un nou motiv de revizuire, alăturând ipoteza pronunțării, anterior avizului consultativ, a unei hotărâri contrare sensului acestui aviz, unei alte ipoteze generate tot de intervenția Curții Europene a Drepturilor Omului a cărei hotărâre pune o decizie a unei instanțe naționale în lumina unei contrarietăți față de Convenție [art. 509 alin. (1) pct. 10 C. pr. civ.].

Or, o astfel de alăturare are darul de a surprinde. Dacă, dacă în cel de‑al doilea caz, Codul de procedură civilă evocă existența unei hotărâri interne, rămase definitive, care, așa cum se reține într‑o hotărâre a instanței europene, ar fi generat o încălcare a unor drepturi sau libertăți fundamentale, cu consecințe imposibil de oprit în lipsa revizuirii, în schimb, în primul caz, cel al unei hotărâri interne întemeiate pe o interpretare diferită de aceea reflectată de un aviz, nu‑i așa?, consultativ, a pune această cale extraordinară de atac la dispoziția părții avantajate de viziunea Marii Camere echivalează, în opinia noastră, cu recunoașterea de facto a obligativității avizului.

La o primă vedere, manifestarea de facto a obligativității avizului consultativ ar putea fi una singulară, adică numai în cazul deciziei pronunțate de Înalta Curte ca instanță de recurs, tocmai pentru motivul că numai o asemenea decizie este susceptibilă de revizuire.

Dincolo de faptul că o asemenea discriminare între ipoteza hotărârilor pronunțate de instanța supremă ca instanță de recurs, pe de o parte, și ipoteza celorlalte două hotărâri (decizia dată de Înalta Curte în dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv decizia Curții Constituționale), pe de altă parte, nu ar avea nimic principial, este greu de explicat consa­crarea, pentru fiecare dintre cele două proceduri care generează hotărâri „cvasinormative”, a soluției suspendării obligatorii. În alți termeni, în aceste două situații, legiuitorul vrea să se asigure că instanța națională își păstrează șansa de a pronunța o hotărâre…conformă avizului consultativ ce urmează a fi emis la Strasbourg.

Mai mult decât atât, dacă, într‑un scenariu mai puțin verosimil, o hotărâre dată în dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv o decizie pronunțată asupra unei excepții de neconstituționalitate ar fi neconforme avizului consultativ – scenariu neverosimil tocmai prin aceea că, în cele două proceduri, judecata, după cum am văzut, este una obligatorie, deci decizia națională, după cum am mai evidențiat, inevitabil ulterioară avizului –, neconformitatea nu ar rămâne la adăpost de sancțiune.

Căci, dacă este adevărat că, la nivel imediat, decizia Înaltei Curți sau, după caz, a Curții Constituționale este sustrasă oricărei căi de atac interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar avea reținere în a condamna statul român dacă o instanță a lui ar pronunța o hotărâre contrară Convenției; nu s‑ar putea opune unei asemenea condamnări constatarea că hotărârea națională ar fi avut la bază o hotărâre preliminară internă ori o decizie a Curții Constituționale în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. Caracterul obliga­toriu de facto al avizului consultativ a cărui ignorare a fost prețul pronunțării hotărârii preliminare date de Înalta Curte sau, după caz, a deciziei Curții Constituționale ar justifica din plin condamnarea României. Or, dacă o asemenea condamnare ar fi pronunțată de instanța de la Strasbourg, motivul de revizuire reglementat la art. 509 alin. (1) pct. 10
C. pr. civ. s‑ar reactiva cu ușurință în favoarea particularului a cărui plângere a fost admisă, în circumstanțele arătate, de instanța europeană.

În susținerea acestui raționament pledează Raportul explicativ care, de altfel, nu este dispus să acorde eficiență totală dispozițiilor art. 5 din Protocol privitoare la caracterul facultativ al avizului.

Este adevărat că Raportul explicativ începe prin a recunoaște jurisdicției interne dreptul de a decide asupra efectelor avizului consultativ asupra procedurii interne[26] (acest considerent are în vedere, așadar, emiterea avizului înainte de soluționarea cauzei naționale, ceea ce, dacă ar fi să revenim la cazul țării noastre, ar presupune că acea cauză a fost suspendată până la emiterea avizului).

Cu toate acestea, dacă avizul, cel puțin în litera Protocolului (art. 5), pare a fi consultativ pentru instanțele naționale, Raportul explicativ îl privește ca fiind obligatoriu în raport cu însuși… emitentul avizului. În acest sens, chiar dacă se recunoaște părții din litigiul național dreptul ca, prin plângere individuală îndreptată împotriva statului căruia aparține instanța emitentă a hotărârii de soluționare a acelui litigiu, să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Raportul explicativ avansează ideea că, în raport cu criticile legate de aspecte pe care instanța națională le‑a abordat în acord cu dezlegările oferite prin avizul consultativ, plângerea ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă[27].

Este aici o imagine foarte asemănătoare unei veritabile excepții a autorității lucrului judecat, iar faptul că această soluție, severă întrucât înlătură orice analiză pe fondul acelor critici, nu este enunțată în forma unei dispoziții a Protocolului, ci apare mai mult ca un… pronostic avansat de autorii Raportului explicativ, nu elimină senzația cititorului că Raportul face ca avizul consultativ să apară ca fiind obligatoriu pentru Curtea de la Strasbourg; or, o asemenea obligativitate, dacă soluția inadmisibilității va găsi ecou în practică, va ajunge să fie resimțită, inevitabil, de părțile litigiului național.

* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 4/2022.

[1] Legea nr. 172/2022 pentru ratificarea Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 și semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, a fost publicată în M. Of. nr. 560 din 8 iunie 2022.

[2] Publicată în M. Of. nr. 560 din 8 iunie 2022.

[3] Pentru o prezentare interesantă, făcută sub semnul unei sinteze utile pentru practicieni, a se vedea O. Zamă, Ratificarea Protocolului nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului. Implicații practice, disponibil la www.juridice.ro/787778/ratificarea-protocolului-nr-16-la-conventia-pentru-apararea-drepturilor-omului-implicatii-practice-html. Pentru o analiză asupra Protocolului nr. 16, la un moment anterior ratificării în dreptul intern, a se vedea și A. Ciucă, Glosă pe marginea Protocolului nr. 16 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul dialogului, disponibil la https://www.universuljuridic.ro/glosa-pe-marginea-protocolului-nr-16-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului-protocolul-dialogului/.

[4] În conformitate cu art. 10 din Protocol, „fiecare înaltă parte contractantă la Convenție preci­zează, în momentul semnării sau al depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare, printr-o declarație adresată secretarului general al Consiliului Europei, instanțele judecătorești pe care le desemnează în sensul art. 1 par. 1 din prezentul protocol. Declarația poate fi modificată, în orice moment, în același mod”.

[5] A se vedea infra, pct. 4.

[6] Potrivit art. 521 alin. (3) C. pr. civ., „dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei”.

[7] Similar dispoziției de la art. 521 alin. (3) C. pr. civ., art. 517 alin. (4) C. pr. civ. prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

[8] Conform acestei dispoziții legale, instanța poate suspenda judecata atunci „când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”. Nu este aici locul de a discuta și… disputa cu privire la justețea aplicării acestui caz de suspendare facultativă în ipoteza cauzei în care s-a ridicat o excepție de neconstituționalitate, context procedural în care judecata de care ar atârna cauza amintită ar fi aceea a Curții Constituționale. În mod evident, acest prim caz de suspendare facultativă dintre cele reglementate în Codul de procedură civilă este unul cu vechime respectabilă, fiind, din acest motiv, greu de scos din paradigma a două litigii propriu-zise, cărora le sunt deduse spre soluționare drepturi subiective individuale, cu titulari determinați. Nu ar putea fi decât străin acestei paradigme dosarul al cărui obiect îl reprezintă examinarea constituționalității unei dispoziții din legislația primară, indiferent că dispoziția respectivă ar fi decisivă în evaluarea existenței ori inexistenței dreptului subiectiv ce ar face obiectul unui dosar în sensul strict al termenului, adică al unui litigiu. A se vedea, pentru acest punct de vedere, și Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, pp. 15-19, disponibilă la https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2022/07/Minuta-intalnire-sectii-civile-Craiova-26-27-mai-2022.pdf.

[9] Prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (publicată în M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018), a mai fost introdus un caz de suspendare facultativă a judecății. Astfel, conform art. 413 alin. (1) pct. 11 C. pr. civ., adăugat prin legea modificatoare, se recunoaște instanței posibilitatea instanței de a dispune suspendarea judecății „când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară”. Interesant este că, spre deosebire de Legea nr. 173/2022 care, așa cum vom vedea mai jos (pct. 2.1.3. infra), are dispoziții tranzitorii speciale ce permit aplicarea sa imediată, autorul Legii nr. 310/2018 nu a prevăzut o atare posibilitate pentru niciuna dintre modificările aduse Codului de procedură civilă astfel încât cazul de suspendare facultativă a judecății este aplicabil exclusiv în procesele începute după data de 21 decembrie 2018.

[10] Cazurile de suspendare facultativă a judecății avute în vedere în acest loc sunt cele menționate la art. 413 alin. (1) C. pr. civ., și anume suspendarea judecății „când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți” (pct. 1), respectiv atunci „când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel” (pct. 2).

[11] Potrivit art. 413 alin. (3) C. pr. civ., „instanța poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză” (subl. ns. – B.D.).

[12] Conform art. 2 alin. (5) din Legea nr. 173/2022, „Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, poate retrage sesizarea oricând în cursul procedurii de emitere a avizului consultativ de pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, după dezbateri contradictorii, prin încheiere motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac”. Textul este aplicabil fără a distinge după cum sesizarea Marii Camere a aparținut Înaltei Curți învestite ca instanță de recurs ori pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Art. 3 alin. (4) din lege face aplicabilă și în favoarea Curții Constituționale posibilitatea retragerii avizului, în termeni la fel de necondiționați, discreționari.

[13] Par. 7 al Raportului explicativ precizează, lapidar, în ultima sa teză, că trebuie admis dreptul instanței naționale de a-și retrage solicitarea de emitere a avizului consultativ, fără a evoca circumstanțe de luat în considerare în vederea exercitării unei asemenea posibilități procedurale.

[14] A se vedea, pentru această explicație, pct. 8 din Raportul explicativ, disponibil la https://www.echr.coe.int/documents/protocol_16_explanatory_report_fra.pdf.

[15] Ibidem.

[16] În conformitate cu art. 3 alin. (3) din Legea nr. 173/2022, „soluționarea cauzei în fața Curții Constituționale se suspendă de drept până la comunicarea de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tradus în limba română” (subl. ns. – B.D.).

[17] Este adevărat că nu toate motivele de revizuire pot fi subsumate unei asemenea idei de principiu. Este suficient să ne referim la primul motiv prevăzut la art. 509 alin. (1) C. pr. civ., și anume motivul referitor la hotărârea prin care instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”; acest prim motiv face admisibilă calea de atac pentru un viciu al hotărârii pe deplin imputabil judecătorului care a pronunțat-o.

[18] După cum este bine-cunoscut, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952, prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

[19] Avem în vedere motivul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.: „după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților”.

[20] Art. 25 alin. (1) C. pr. civ. dispune: „Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

[21] Este deja un bun câștigat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului extinderea, la faza executării silite privită ca o a doua fază a procesului civil însuși, a interpretării și aplicării art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil.

[22] În unele cauze, precum cele enumerate la art. 484 alin. (1) C. pr. civ. („cauze privind desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări cu așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege”), recursul este suspensiv de executare, simpla declarare a căii de atac extraordinare blocând punerea în executare a deciziei recurate.

[23] În baza art. 484 alin. (2)-(5) C. pr. civ., instanța de recurs poate suspenda executarea hotărârii până la soluționarea recursului. Dispoziția este aplicabilă, în lipsa vreunei distincții sub aspectul instanței, și Înaltei Curți atunci când ea este învestită cu soluționarea unui recurs.

[24] Un prim aviz consultativ, emis la solicitarea Curții de Casație, a fost emis, în dosarul P16-2018-001 în data de 10 aprilie 2019 (disponibil, în limba română, la http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2020/04/CEDO-P16-2018-001-RO.pdf), iar cel de-al doilea a fost emis în data de 13 iulie 2022, de această dată la solicitarea celei mai înalte instanțe din ordinul jurisdicției admi­nistrative, și anume Consiliul de Stat (disponibil la https://blog.landot-avocats.net/wp-content/up loads/2022/07/CEDH-avis-consultatif-13-juillet-2022-n%C2%B0-P16-2021-002.pdf) dosarul figurând pe rolul Marii Camere sub nr. P16-2021-002.

[25] Într-o formă relativ concentrată, istoricul preocupărilor legate de crearea mecanismului avizului consultativ astfel cum este înfățișat în partea introductivă a Raportului explicativ (a se vedea par. 1-4 din Raport).

[26] A se vedea, în acest sens, paragraful 25 din Raportul explicativ.

[27] Ibidem, paragraful 26.