Schimbarea nu așteaptă pe nimeni și nu-i pe pile!

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Trăiesc de ceva vreme cu senzația că România e un fel potcoavă fierbinte, scoasă acum din jar, pe care nimeni nu vrea, ori nu știe ori nu este lăsat să o strunească, să o învârtă, să o așeze pe nicovală și să o lovească cu ciocanul, până va lua formă dorită. Așa ne rămâne calul nepotcovit … și viitorul incert. Un viitor care e al tuturor, care… ne va lovi cu copita într-o zi, pe toți. Interviul cu profesorul Dumitru Borțun mi-a prilejuit o revelație: mai sunt pe aici oameni care, cu răbdare, cu iubire pentru noi – toți, cu înțelegere și cunoaștere pot desface mecanismele unei societăți bolnave, ancorate încă în feudalism, incapabilă de a-și explica comportamentul anacronic care blochează modernizarea țării. Bolile prezentului își au rădăcinile în trecut, iar viitorul, frumosul cal alb, riscă să rămână o nălucă fugară, inutilă, ori mai rău, să fie potcovit de alții, altfel decât ne-am dori noi. De nu ne vom găsi acasă „potcovari” pricepuți, cu dragoste de meserie și de… cai, ori de nu-i vom recunoaște și nu-i vom lăsa să bată fierul cât e cald vom fi în viitor mai săraci, mai fugari, mai ai nimănui. Nu putem ignora strigătul celui ce știe ce trebuie făcut. Schimbarea nu așteaptă pe nimeni și nici măcar… nu-i pe pile!

Dumitru Borțun este conf. univ. dr. la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice.

Cornel Dărvășan: Este România o societate modernă?

Dumitru Borțun: Nu, România nu este o țară modernă. Pentru a fi modernă, ar trebui să aibă o pondere mult mai mică a populației rurale, o civilizație rurală cu transport în comun, cu telecomunicații și canalizare, cu apă curentă, cu spitale și școli comparabile cu cele de la oraș, să aibă o cultură urbană întemeiată în cunoașterea științifică și structurată de valori universale, să aibă o industrie dezvoltată, o productivitate a muncii comparabilă cu cea din țările Europei Centrale, să aibă de 2-3 ori mai mulți licențiați la mia de locuitori, iar ponderea populației ocupate în sfera serviciilor să fie undeva între 2/3 și 3/4.

Modernitatea este un tip de civilizație care s-a născut în urmă cu câteva secole, în comitetele britanice, în cetățile Franței și în orașele­ republică ale Italiei de Nord, în burgurile germane, peste tot unde s-a dezvoltat o puternică burghezie urbană, care a tras după ea celelalte clase sociale și care a scos întreaga societate din feudalism. Principalele procese ale modernizării au fost industrializarea și urbanizarea, urmate de altele care au fost consecințe firești ale acestora: centralizarea politică sub forma satelor-națiune, generalizarea învățământului obligatoriu, încurajarea gândirii libere și a cercetării științifice, laicizarea statului sau instaurarea meritismului ca principal mecanism de selecție a oamenilor și promovare socială a acestora. Din păcate, spațiul românesc nu a cunoscut aceste procese decât târziu și parțial.

Acesta a fost printre ultimele spații europene în care a fost desființată iobăgia. Or, esența acestui tip de relație socială este munca forțată și neplătită; de aici, și principalele sale consecințe: lenea și hoția. Asta o spun istoricii, dar mie mi se pare și logic: dacă munca nu-i atrage, oamenii fug de ea ca de ciumă, iar dacă nu muncesc, din ce să trăiască? Fură! Nu trebuie să ne imaginăm niște hoarde de țărani nevoiași furând noaptea de pe moșiile boierilor sau, mai târziu, de pe terenurile cooperativelor agricole de producție înființate de comuniști. Furtul s-a perfecționat, se face ziua în amiaza mare și cu acte în regulă, nu este doar o ocupație a oamenilor săraci și, ceea ce e mai rău, a căpătat forme foarte diversificate, uneori atât de subtile, că sunt de-a dreptul perverse: de la mita electorală până la plagiatul din mediul universitar.

În general, cred că se poate vorbi de o adevărată cultură: cultura foloaselor necuvenite. Foarte mulți semeni de-ai noștri își pierd respectul de sine dacă nu ajung într-o poziție în care să poată obține cât mai multe foloase necuvenite, adică nemuncite și nemeritate. E un motiv de mândrie! Iar dacă nu ajung în astfel de poziții, îi invidiază de moarte pe cei care se bucură de foloase necuvenite. Aparent, discursul lor vizează sancționarea morală a trișorilor și profitorilor; în cele mai multe cazuri, o spun cu mâhnire, e un discurs ranchiunos, o formă de defulare. Reiterez: acești oameni nu sunt mulți, ci foarte mulți. Când fostul președinte Ion Iliescu a afirmat că, la noi, corupția este și o problemă de cultură, au sărit cu toții pe el, că vrea să o minimalizeze, că vrea să-i scuze pe corupți. Din păcate, Iliescu avea dreptate.

Cornel Dărvășan: De ce credeți că ne este atât de greu să ne debarasăm de comunism?

Dumitru Borțun: Cred că problema noastră nu e comunismul, ci românismul. Dacă vom da vina doar pe comunism și vom explica toate relele de azi prin comunism, vom rata încă o dată ocazia de a afla cu adevărat cine suntem, de a înțelege societatea românească în evoluția ei, ca tip de civilizație și de cultură.

Societatea românească nu a fost niciodată o fecioară îmbrăcată în alb, care ar fi fost violată de comunismul sovietic, adus pe tancurile Armatei Roșii. Să fim serioși! Multe dintre hibele noastre, și din timpul regimului comunist și de după căderea acestuia, vin din istoria noastră, au cauzele înainte de instaurarea comunismului. Să știți că ne-am debarasat de comunism, domnule Dărvășan. Dar a rămas… românismul, adică felul nostru de a fi, tradițiile noastre și un fel de opacitate mentală față de adevăratele provocări ale lumii de azi. Ne tot lăudăm cu trecutul, dar nu tot trecutul este utilizabil pentru ziua de azi și, mai ales, pentru ziua de mâine. Dacă vrem să progresăm, trebuie să renunțăm la multe lucruri care ne vin din trecut, în ciuda faptului că sunt ale noastre, și că acest trecut este al nostru.

Cornel Dărvășan: Puteți să dați un exemplu de element al trecutului, care nu mai este utilizabil, care blochează progresul.

Dumitru Borțun: Aș putea să vă dau multe exemple, dar nu știu dacă avem spațiu suficient (mă refer la spațiul tipografic, desigur). Vorbeam adineauri de iobăgie, care a durat mult prea mult pe tărâm românesc, și de principalele ei consecințe: lenea și hoția, ca fenomene sociale. Dar ea a mai avut o consecință păguboasă: morala dominației și aservirii. Spun așa fiindcă nu toți românii de azi au „suflet de slugă”, cum spun unii, după cum nu toți au o „mentalitate de ciocoi”. De-a lungul anilor am constatat, și empiric, și prin intermediul cercetării sociale, că locuitorii acestei țări se împart în trei categorii, dintre care două foarte mari și una foarte mică:

1) oameni care își caută un stăpân pe care să-l slujească în schimbul ocrotirii lui și a familiei lui;

2) oameni care își caută slugi, care să facă în locul lor activitățile care le repugnă și pe care să-i protejeze, la nevoie să-i ajute în ascensiunea socială;

3) oameni care vor să fie cetățeni, altfel spus, membri maturi ai societății, liberi și responsabili, cu drepturi și libertăți garantate de Constituție, dar și cu obligații față de societate (de pildă, obligații fiscale sau electorale).

Pentru dezvoltarea democrației în România, primele două categorii nu sunt utilizabile; cea de-a treia ­ da, este chiar necesară, dar, din păcate, este prea puțin numeroasă, încă nu formează „masa critică”, nu ea dă tonul, cel puțin, deocamdată.

Un alt exemplu este celebra piramidă clientelară, care nu a fost inventată de comuniști – dimpotrivă, ei au găsit-o instalată în societatea românească și s-au folosit de ea cum au putut, în scopul conservării puterii, i-au dat noi valențe și forme de manifestare. Piramida clientelară datează din „secolul fanariot” și constă în faptul că domnitorul numit de la Istanbul în Țara Românească sau în Moldova, ca un fel de country director numit de o corporație trans­națională a zilelor noastre, lua de la marii boieri, oprea pentru el și restul trimitea la Înalta Poartă; marii boieri luau de la micii boieri, opreau pentru ei și restul îl dădeau domnului fanariot; micii boieri făceau același lucru cu arendașii, iar arendașii cu țăranii. Aceștia din urmă erau singurii care, neavând de la cine să ia cu forța, erau obligați să producă, motiv pentru care Mihai Eminescu, primul gânditor român care a descris acest mecanism, considera că țărănimea era „singura clasă pozitivă”. Ei, bine, această piramidă a străbătut secolele, s-a adaptat la vremuri, dar funcționează bine-mersi și astăzi. Comuniștii au pus-o la lucru în loc să o demonteze, iar post-comuniștii o perfecționează. Schimbul dintre un grup de interese și grupurile clientelare sunt mult mai bogate și mai diversificate decât în trecut.

Astăzi, clientelismul nu înseamnă doar bani, cum cred cei care văd la televizor demnitari sau funcționari publici arestați în urma înscenării unor „flagranturi” cu bancnote marcate. Schimbul dintre un grup de interese și grupurile clientelare sunt mult mai bogate și mai diversificate decât în trecut; pe lângă bani, pe lângă mijloace fixe și mobile are loc un schimb uriaș de servicii reciproce. În România, dacă nu ai „pe cineva undeva”, adică dacă nu ești clientul cuiva, nu poți să rezolvi o problemă mai complicată; nici cele mai simple probleme nu pot fi soluționate foarte ușor, dar în multe cazuri, cetățenii fără protectori, care „n-au pe nimeni” îi mituiesc direct pe funcționarii de care au nevoie, altfel spus, intră și ei în mecanismul piramidei clientelare, dar fără intermediari.

Atâta timp cât piramida clientelară va fi „armătura invizibilă” a societății românești, nu va fi posibil niciun progres semnificativ pe calea democrației, a bunei guvernanțe și a dezvoltării economice. În primul și în primul rând, ea blochează aplicarea meritismului, ca mecanism de selectare și promovare a oamenilor după criteriul valorii. În locul unor oameni competenți și responsabili sunt promovați în funcțiile publice clienții celor care decid, iar aici, faptul că între aceștia există sau nu există relații de rudenie nici nu mai are importanță.

De câte ori veți auzi că undeva se organizează un concurs de ocupare a unui post la care se prezintă un singur candidat, să fiți sigur că acest candidat e un… client! Ce credeți că va face clientul, odată angajat? Se va dedica obiectivelor instituției sau interesului public pe care trebuie să-l slujească? Sau îl va sluji pe cel care l-a angajat? Cu asta am ajuns la o altă „tradiție românească” de care ar fi cazul să scăpăm, dacă vrem să ne dezvoltăm.

Conform istoricului Daniel Barbu, „vreme de aproape șase veacuri, în ochii românilor legea a fost personalizată, însuflețită, întrupată în figura principelui, lex animata”. De aceea, virtutea de căpătâi a demnitarului nu era datoria, adică angajamentul în raport cu niște principii și norme impersonale, ci devotamentul sau, altfel spus, „răspunderea directă și personală față de cel care l-a numit”.

Nici astăzi nu stăm mai bine cu respectul pentru norme și legi. Sociologii vorbesc despre societatea românească în termeni de anemie (o slabă normare juridică și morală). Un studiu realizat de Result Development în perioada 2010-2014, pe 1.616 angajați cu studii superioare din toată țara, cu vârsta între 20 și 50 de ani, arată că 86,68% dintre aceștia sunt de acord cu enunțul „Pentru a avea succes în relațiile cu ceilalți, trebuie să le spui ceea ce vor să audă” 86,99% consideră adevărat enunțul „În ziua de azi, o persoană cinstită are multe de pierdut”, iar 84,05% cred că „Nu poți să fii corect cu toată lumea”.

(Acest studiu poate fi accesat la următoarea adresă: http://www.wall-street.ro/)

Cornel Dărvășan: Ce șanse are România să iasă de pe drumul mediocrității?

Dumitru Borțun: În actuala paradigmă, șansele sunt foarte puține, aproape nule. Degeaba facem arestări peste arestări, dacă nu atacăm organizarea economică și socială care produce corupție. Într-un articol intitulat „Cum arată o țară de succes. Și de ce noi nu suntem una”, Alina Mungiu-Pippidi spunea, cu umor, că asta ar fi ca și cum politicienii s-ar ocupa ca regiile autonome monopoliste gen Romsilva sau Electricele sau Gazul să aibă frâu liber la jefuit populația, iar societatea civilă ar urmări fiecare copac tăiat în parte, sau DNA ar aresta pe cine poate în rarele ocazii când prinde vreun denunț. Sunt de acord cu abordarea ei: „Nu ajungem nicăieri dacă nu schimbă cineva regulile jocului”. Dar cine s-o facă?

În opinia mea, conducătorii nu sunt interesați să o facă, fiindcă aceste reguli au fost generate chiar de ei, în interesul lor; chiar dacă și-ar dori s-o facă, n-ar putea, fiindcă ei nu cunosc un altfel de joc, e singurul pe care știu să-l joace: să profite de pe urma disfuncționalităților societății românești. Nici în privința celor conduși nu sunt mai optimist: cred că valorile care setează atitudinile și comportamentele sociale ale majorității românilor îi fac incapabili să conceapă o schimbare sau să participe la schimbarea propusă de alții. Tn momentul actual, cred că România nu are resurse interne pentru o schimbare veritabilă. Să dea Dumnezeu să mă înșel!

Cornel Dărvășan: Ce rol ocupă comunicarea în transmiterea valorilor în spațiul românesc? Mai credeți în comunicare?

Dumitru Borțun: Comunicarea poate avea un rol crucial în re-setarea valorilor de care vorbeam adineauri și, implicit, în modernizarea mentalului colectiv, al imaginarului poporului român. Consider că singura metodă realistă este comunicarea tacită, care atinge „imaginea-de­-sine” a grupurilor și a indivizilor din diferite grupuri sociale, astfel încât să conducă la schimbarea unora dintre axiomele actualei paradigme culturale, și anume a celor care generează percepțiile, reprezentările și cuplurile valoare – atitudine care, la rândul lor, generează comportamentele contraproductive, care se opun modernizării. Cei cinci „tigri” ai Asiei de Sud-Est care, la sfârșitul secolului al XX-lea, au reușit să rupă cercul vicios al subdezvoltării au beneficiat, pe parcursul a 30 de ani (1965-1995), de cca 30 de campanii de comunicare, finanțate parțial de guvernele locale, parțial de Banca Mondială.

Primul pas a fost cunoașterea propriului capital cultural prin intermediul cercetării științifice, dincolo de miturile identitara și de iluziile justificative (de genul „străinii sunt de vină”).

Pasul al doilea a fost compararea capitalului cultural din fiecare țară cu capitalul cultural al Japoniei, țara model, considerată cea mai apropiată din punct de vedere cultural.

Pasul următor a fost identificarea acelor pattern-uri culturale care se regăseau în capitalul cultural al Japoniei dar lipseau în țara respectivă. A urmat elaborarea unor politici publice având ca finalitate formarea capitalul cultural dezirabil (crearea și/sau reactualizarea unor valori, atitudini și conduite sociale care să le completeze pe cele existente și dezirabile).

În sfârșit, au fost elaborate strategii de comunicare la nivel societal menite să reseteze capitalul cultural, i.e. să schimbe vectorii valorizatori (de pildă, orientarea spre trecut cu orientarea spre viitor), criterii stimei de sine, indicatori sociali ai rușinii etc.

Pe parcursul unei generații au apărut și s-au consolidat noi atitudini, începând cu atitudinea față de bătrâni sau de învățătură și terminând cu atitudinea față de legi și de binele comun. La sfârșitul anilor ’90 au făcut ocolul lumii imagini televizate cu scene care în urmă cu 30 de ani ar fi fost de neimaginat: mii de sud-coreeni stăteau la rând în fața băncilor, cu bijuteriile de familie în brațe, pentru a împrumuta statul, care era amenințat de un crash financiar (astăzi se știe: criza fusese montată de anumite cercuri de afaceri și de anumite puteri economice, cărora boom-ul sud-corean nu le convenea). Ceea ce v-am spus dumneavoastră acum, am spus și guvernanților, sub diferite forme, începând cu anul 1995, când a luat ființă Asociația Română de Relații Publice (ARRP), organizație în numele căreia vorbeam. Nu am convins niciun ministru sau prim-ministru să inițieze un plan de comunicare pentru modernizarea României.

Vreau să vă spun că nici n-au înțeles problema (cu o singură excepție, pe care vă rog să-mi permiteți să nu o nominalizez). Atunci am realizat că primul lucru care ne lipsește este o elită inteligentă și patriotă.

Cornel Dărvășan: Este un lucru cert faptul că elitele manipulează. Cum ne ferim de aceste tehnici și cum le putem depista?

Dumitru Borțun: Da, elitele manipulează, fiindcă altfel nici n-ar putea conduce milioane, zeci sau sute de milioane de oameni. Într-o societate ideală, ca aceea concepută de Jurgen Habermas, elitele ar putea conduce prin intermediul structurilor deliberative; dar cum o astfel de societate (încă) nu există, rămânem cu manipularea. Cred că ar trebui, totuși, să facem diferență între manipulare, influențare și persuasiune. Nu toate procedeele au același rang de moralitate și de eficiență. Din păcate, cele două mărimi, moralitatea și eficiența, sunt invers proporționale. Un comunicator etic trebuie să stabilească raportul optim între moralitate și eficiență; sunt autori care consideră că acest raport se impune spontan, similar cu raportul calitate-preț în economiile de marfă.

Cornel Dărvășan: Care ar fi șansele României pentru a se înscrie pe o traiectorie politică bună?

Dumitru Borțun: Tot ce v-am spus mai sus, cu o pre-condiție: existența unei elite inteligente patriote. Să nu mă întrebați de unde o luăm și cum o instalăm, că nu știu ce răspuns să vă dau. Din păcate, ea nu poate veni de pe Marte.

Cornel Dărvășan: Dincolo de traseismul politic, indolența sau oportunismul unora, continuăm să credem că în viața politică există oameni care iubesc România, oameni care își doresc binele țării în prim plan. Ce ar trebui să facă aceștia ca să schimbe cursul istoriei înspre bine?

Dumitru Borțun: Și eu cred că astfel de oameni există, dar în actuala paradigmă nu cred că pot avea un impact semnificativ. Oricum, ei sunt obligați să joace după regulile definite de ceilalți, care nu pun binele țării pe primul plan; cine nu respectă regulile sistemului, este rejectat. De aceea, cred că e nevoie de o schimbare de plan, dar asta presupune existența unui model de societate, pe baza căreia să elaborăm împreună, oameni politici și oameni de stat, cercetători și practicieni, un Mare Proiect pentru România. Acest proiect ar trebui să ofere, pe termen mediu și lung, un model global de societate, care să cuprindă toate subsistemele unei societăți: economic, ecologic, social, politic, cultural, educațional, apărarea și securitatea națională, relațiile externe, precum și poziționarea României în peisajul geo-politic al unei lumi în curs de globalizare.

Existența unui proiect comun de societate, asumat de toți actorii sferei publice, este necesară din mai multe rațiuni: va asigura coerența acțiunilor formațiunilor politice și organizațiilor civice, a politicilor economice, demografice, de mediu și de dezvoltare administrativ-teritorială, sociale, culturale, educaționale etc.; va genera criterii obiective, transpartinice, pentru evaluarea inițiativelor civice și a deciziilor politice; va face posibilă definirea neproblematică, fără posibilități de interpretare tendențioasă, a interesului public ca reper pentru modernizarea Constituției și ai întregii legislații; va contribui la depersonalizarea relațiilor politice și instituționale, la fundamentarea mai bună a deciziilor în domeniul administrației publice; va permite elaborarea unei strategii viabile a brand-ului de țară, ca parte componentă a proiectului de societate și ca mijloc de realizare a acestuia; va favoriza unitatea morală și politică a națiunii române, ca premisă pentru dezvoltarea unui patriotism civic și a unei noi identități naționale, direcționate spre viitor.

Plec de la premisa că sarcina elaborării unui proiect de societate nu poate reveni unui singur partid, după cum nu poate reveni doar clasei politice; la elaborarea și implementarea lui ar trebui să participe toate forțele politice, mediul de afaceri, mediul academic, organizațiile neguvernamentale cu expertiză în domeniu, toți reprezentanții societății civile interesați în elaborarea și implementarea unui Mare Proiect pentru România.

Cornel Dărvășan: Cu ce ar trebui să începem în acest proiect al salvării viitorului României?

Dumitru Borțun: Oare cu ce ar trebui să începem? Este evident că nu ne ajută nici reprezentările acumulate în imaginarul nostru colectiv, nici stereotipurile din mentalul colectiv; ele țin de așa-numitul „trecut inutilizabil”. Pentru a forma un un om modern, școala ar trebui să schimbe reprezentările copiilor despre alții și despre ei înșiși. Realizarea acestei sarcini o văd fezabilă pe trei căi:

1) calea naturală: globalizarea, ca proces obiectiv, va conduce la o de-centrare cognitivă, iar în plan psihologic, la depășirea etno-centrismului; tot mai mulți oameni vor putea înțelege lumea și de pe alte poziții decât cea a grupului de apartenență;

2) calea educațională: cu condiția ca educația să nu se mai rezume la transmiterea de cunoștințe, ci să înceapă, de la cea mai fragedă vârstă, cu formarea gândirii critice. Ca profesor, lucrez cu tinerii de peste 40 de ani. În cele patru decenii am văzut cum capacitatea de învățare a românilor este diminuată drastic de absența gândirii critice, adică acel mod de gândire care ne permite să înțelegem corect: (a) ce judecăți putem să acceptăm; (b) ce judecăți trebuie să respingem; (c) ce judecăți e cazul să suspendăm, până la obținerea datelor necesare pentru acceptarea sau respingerea lor. Fiind critică, această gândire este și… autocritică! Capacitatea ei de a se auto-supraveghea și de a se auto-rectifica face din gândirea critică o armă redutabilă în lupta pentru înțelegerea lumii și a sinelui, pentru alegeri raționale și decizii optimale, pentru umanizarea lumii și raționalizarea vieții personale.

3) calea comunicațională: realizarea, de către guvern, a unor campanii de advocacy pentru promovarea valorilor modernității: meritismul vs oportunism și/sau clientelism; morala contractualistă vs morală tranzacțională; comunitarismul vs individualism; interesul pentru binele general vs egoism; respectul față de norme (inclusiv legi) vs voluntarism; orientarea spre viitor vs legitimarea prin trecut (trecutul istoric sau cel personal); cultura dialogului vs monolog (comportamentul celui care se comunică, dar nu comunică); profesionalismul vs superficialitate și impostură profesională; activismul vs lene contemplativă (asociată adesea cu o critică deșănțată a realității); gândirea strategică și proiectivă vs improvizație pe termen scurt; raportarea la obiective vs raportarea la persoane (personalizarea relațiilor de muncă); realismul vs viziune ideologizată și/sau moralizatoare; multiculturalismul vs etnocentrism (sursă de xenofobie, șovinism, antisemitism); cetățenia vs identitatea exclusiv etnică și/sau religioasă; activismul vs. fatalism etc.