Șase lucruri despre trei culori

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Articol de Sorana Stănescu, publicat în revista DOR în aprilie 2010.

Dintre numeroasele legende care învăluiesc Casa Poporului, unele au în centru steagul care flutură pe corpul C4 (cel mai înalt, vizibil din Piata Constituției). Steagul nu este o hologramă, nu este din metal, nici din pânza folosită la velatura navelor. Nici nu există sub clădire vreun zăcământ de granit care să genereze curenți atât de puternici încât să facă imposibilă amplasarea lui pe acoperiș. Nici n‑a fost pus acolo la insistențele lui Gheorghe Funar.

Drapelul a făcut de la început parte din proiectul de construcție a Casei Poporului. A fost poziționat chiar la jumătatea distanței dintre cele două corpuri extreme și proiectat să fie pe un ax imaginar care pornește din Piața Alba Iulia și se oprește la clădirea Ministerului Apărării, aflată chiar în spatele Casei Poporului. Steagul a fluturat aproximativ un an, între 1988 – când a fost finalizat ultimul nivel al clădirii – și 1989. Catargul avea o înălțime de 16 metri și era montat pe o platformă din beton în formă de octogon cu înălțimea de 4 metri și latura de 6.

După revoluție, steagul a fost dat jos, iar construcția metalică ce îl susținea, dezmembrată. (Petre Roman, prim ministru al primului guvern post‑decembrist, spune că e posibil să‑l fi înlăturat din cauza stemei Republicii Socialiste România.) Din 1990 și până în 2002, nimeni nu s‑a preocupat să repună steagul pe clădire. În 1994, aici s‑a mutat Camera Deputaților. Tot atunci a intrat în vigoare Legea nr. 75 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema țării. Textul legii făcea obligatorie remontarea: „Drapelul se arborează în mod permanent pe edificiile și în sediile autorităților și instituțiilor publice”.

Abia în 2002, odată cu niște reparații la terasa corpului C4, Camera Deputaților a decis ca steagul să fie arborat din nou. Unul dintre proiecte a aparținut arhitectului șef al clădirii, Anca Petrescu: un catarg transparent, din plastic și metal, cu lift interior și iluminare pe timp de noapte. Înălțimea catargului ar fi fost 20 de metri, iar flamura era gândită în două variante: 6×4 și 4×2 metri. Nu ar fi fost deloc „o chestie complicată”, spune astăzi Petrescu. Cu toate astea, deputații au respins ideea și au ales un proiect simplificat: baza octogonală înaltă de 4 metri a fost retezată la 2,5 metri, iar catargul a fost redus la o țeavă din oțel cu diametrul de 21 de centimetri și înălțimea de 14 metri.

Montarea drapelului și înlocuirea lui ori de câte ori se sfâșie reprezintă un test de anduranță. Cel care urcă steagul trebuie să fie foarte echilibrat, pentru că nu există nici un fel de scară. El urcă pe platforma clădirii, la 84 de metri, și de acolo se cațără pe suportul din oțel folosind niște bucăți de metal numite pioleți. Bagă una, pune piciorul, după care le mută, explică Ovidiu Leșcu, director în Direcția Generală pentru Dezvoltare din Camera Deputaților. Urcă, demontează și pune steagul nou. De multe ori e gheață pe stâlp, iar vântul suflă foarte puternic, ceea ce face escaladarea dificilă. În acest moment, sunt doar trei angajați ai Camerei pregătiți și capabili să îndeplinească această sarcină.

Găsirea unei pânze care să reziste la efectul loviturii de bici a fost a doua piatră de încercare. Mai exact, partea roșie a drapelului, aflată la exterior, se destramă în fâșii din cauza precipitațiilor și a vântului, care deseori depășește 100 km/h la acea înălțime. Răspunsul a venit din partea unei unități militare care le‑a indicat condițiile tehnice pe care trebuia să le îndeplinească materialul ca să reziste; au fost 11, printre care: finețea firelor, greutatea pe metru pătrat și rezistența la presiune hidrostatică. După ce au testat mai multe materiale, pe 27 decembrie 2002, o zi cu burniță cumplită, a fost montat primul steag postdecembrist. În acest moment, dimensiunile flamurii sunt 3,20 metri lățime și 4,80 lungime.

Culorile sunt stabilite prin lege: albastru cobalt, galben crom și roșu vermion. În Pantone, codurile de culoare sunt: 280c, 116c și 186c (acestea sunt aproximări și aparțin unei lucrări franțuzești de specialitate, pentru că legea românească nu le specifică). Din 2002 până în 2008, au fost înlocuite cam trei steaguri pe lună^[1]. Din 2008, administratorii clădirii folosesc poliester 100 la sută, care rezistă mai bine, pentru că nu opune rezistență, ci permite aerului să treacă prin țesătură. Acum se schimbă un steag la o lună și jumătate–două. Costul unuia este de 100–300 RO N, ceea ce ridică la aproximativ 1,200 RO N/an cheltuielile totale^[2].