Sărbători de azi și de-atunci

Cu emoție, cu miros de scorțișoară, cu tălpile goale pe podeaua caldă și cu nasurile lipite de geam, în așteptarea Moșului.

Ca de sărbători.

Nu ne trebuia nimic altceva atunci, parcă. Erau toate ingredientele pe care niște visuri fără prihană, de copil, le trăiau cu cea mai mare dorință și cu cea mai curajoasă pricepere. Ca și când farmecul poveștii de Crăciun ar fi putut spulbera orice urmă de imposibil, ca și când timpul se oprea subit, iar noi nu mai creșteam niciodată mari. Așa era atunci.

Cu fulgi de zăpadă, sănii gonind pe derdeluș și colindători cu clopoței și sorcove.

Ca de sărbători.

Când nu ne obosea timpul și când nu ne îngrijora trecerea lui abruptă în segmente de viață năvălind cu zgomot. Ca și când puteam să credem la nesfârșit în fulgii care cădeau neîncetat, fără să se topească. Nimic nu ne întrerupea bucuria, iar liniștea cucerea și ultimul fir de scâncet în ecou, ca o manta ce ne apăra de viscolul care aștepta la colț. Aștepta să creștem.

Cu poteci cuminți, înzăpezite, copaci zgribuliți în singurătatea crengilor uscate și lumini plăpânde la ferestre de case tăcute.

Ca de sărbători.

Așa ni se înfățișau orașe și sate, colțuri de lume priponite într-o priveliște de necontenită uimire. Ca și când întregul se scălda într-o mare de încântare cu noi, cu tot, uitând să se pornească din loc. Sărbătoare și poveste. Cu exaltare de copil, credeam în ele, trăiam cu ele și cu ele ne făceam prieteni. Le țineam strâns, să nu ne scape și le petreceam în suflet deschis.

Cu ochi umezi și tremur în glas.

Ca de amintire.

Așa privim acum o vreme de sărbători și de copilărie trecută. Când emoția, fulgii de zăpadă și potecile cuminți de pe-atunci ne trezesc zâmbete nostalgice în colțul gurii, privind la alte inimi de copii care bat agitate în așteptarea Moșului.