ROLUL PROCURORULUI ÎN JUSTIŢIA DEMOCRATICĂ sau CINE SUNTEM NOI

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu peste 2500 de ani în urmă, în Grecia antică, așadar în leagănul democrației, se enunța un principiu care a fost preluat de filosoful Socrates în celebrul său citat: „CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI” (ΓΝΩΘΙ ΣΑΥΤΟΝ).

Dincolo de milenii, a rămas la fel de veridic precum și ideea statului de drept bazat pe voința societății – astfel cum a fost adus în ființa publică de reformatorii Dracon, Solon, Clistene – spre folosul exclusiv al individului (antropocentric), ca membru al unei societăți dacă nu ideale, ca în Republica lui Platon, cel puțin îndreptate către principii.

Recent, s-a lansat în acest spațiu public, în plină democrație, un zvon deosebit de periculos pentru societate, acela că procurorul nu ar face JUSTIȚIE.

Datoria noastră, a procurorilor, în calitate de reprezentanți al intereselor generale ale societății, apărători ai ordinii de drept, precum și ai drepturilor și libertăților cetățenilor, astfel cum ne desemnează Constituția României în art. 131, este aceea de a proteja cetățeanul de orice element de natură să prejudicieze interesele acestuia.  Or, ideea că înaltul acuzator de stat nu face justiție este nu numai complet greșit expusă, dar propagată în sferă publică, poate fi catastrofală.

Amintesc pe Voltaire care a afirmat, pe bună dreptate, faptul că „aceia care te determină să crezi absurdități te vor determina să comiți atrocități”.

Astăzi, democrația este înțeleasă în sensul că oricine își poate exprima părerea despre absolut orice, fără a avea chiar cele mai elementare cunoștințe despre subiectul dezbaterii.

Astfel, admitem faptul că libertate înseamnă că și juristul, dar și jurnalistul, precum și zidarul, spre pildă, pot discuta despre justiție, dar și despre medicină, de asemenea; cu toții, însă, cu siguranță, nu pot intra în dezbaterea unui subiect care nu reprezintă obiect de studiu personal și temeinic; câtă vreme și medicul și juristul pot greși, în limite omenești, în diagnoza lor, cu atât mai mult vor greși cei fără niciun fel de specializare pe tematica respectivă. Așadar, precum juristul nu trebuie să emită opinii medicale, este firesc să nu permitem nici medicului emiterea de opinii juridice, spre analogie.

Dacă toate cele de mai sus sunt adevărate, atunci îi revine juristului să definească și să clarifice obiectul său de studiu, dar nu orice fel de studiu, și anume un studiu aprofundat, întrucât ne aflăm într-o societate democratică, iar studiul unei componente esențiale a unei astfel de societăți nu poate fi decât principial și în vederea respectării statului de drept. De aceea, juristul nu poate fi decât un prieten al înțelepciunii, iar preocuparea sa trebuie să fie de a se eleva în permanență, iar cunoștința sa, urmare a studiului aprofundat al principiilor, să fie emisă razant și către societate.

Să arătăm, așadar, originea controversei, apoi să definim noțiunile ce ne interesează.

Art. 126 alin. (1) din Constituție (capitolul 6, secțiunea 1), sub denumirea „instanțele judecătorești” arată că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.”

Aceasta este originea controversei.

În cadrul aceluiași capitol 6, se arată că autoritatea judecătorească se realizează prin 3 componente: instanțele judecătorești, Ministerul Public și respectiv Consiliul Superior al Magistraturii.

La secțiunea 2, art. 131, Constituția stipulează că „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără  ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.”

Despre Consiliul Superior al Magistraturii, în art. 133, se arată că „este garantul independenței justiției”, acesta fiind alcătuit din 19 membri, din care 9 judecători și 5 procurori, aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senatul României. Să precizăm faptul că distribuirea locurilor este influențată de numărul dublu de judecători față de procurori existent în sistemul judiciar, dat fiind faptul că judecătorilor le sunt deduse atât cauze civile cât și penale, fiind firesc să fie superiori numeric.

Așadar, procurorii, potrivit Constituției, participă la realizarea justiției, fiind magistrați și parte componentă a autorității judecătorești.

Alegând doar argumentul per a contrario, dintre alte posibile tipuri de interpretări, s-a opinat că procurorul nu ar face acte de justiție (!) întrucât justiție ar face doar instanțele judecătorești, deși această interpretare nu este prevăzută în mod expres în Constituția României.

Așadar, actul de urmărire penală, începutul tuturor lucrurilor, nu este act de justiție?!  Poate cineva să se nască la 30 de ani? Ori nu este existența parcurgerea tuturor etapelor vieții ?

Las juriștii să procedeze la interpretarea sistematică, precum și la argumentarea a fortiori… Și să nu confundăm noțiunea de justiție cu aceea de jurisdicție ori etapă procesuală…

Să ni-l reamintim pe Platon: ΑΡΧΉ ΉΜΙΣΥ ΠΑΝΤΌΣ – ÎNCEPUTUL ESTE JUMĂTATEA TUTUROR LUCRURILOR…

Am prezentat, așadar, originea controversei și partea procedurală a dreptului, urmând să ne ocupăm de ceea ce există mai presus de orice procedură – și anume principiile în vederea cărora au fost edictate atât normele de orice rang și în aplicarea cărora au fost înființate instituțiile statului de drept – adică esența. Vom vorbi despre esența dreptului.

România este stat național (are propria identitate) suveran (adică independent în raport de alte state), de drept (în care prevalează dreptatea – prin legile și instituțiile sale) dar și democratic (în care, deasupra tuturor, stă puterea societății), precum și social (în care libertățile și drepturile individuale sunt echilibrate prin raportare la întreg, respectiv la societatea în ansamblu) – art. 1 din Constituție.

Fiind consacrate prin Constituție, trăsăturile statului trebuie respectate de toți cetățenii. România este un stat democratic, (δημος – societatea + κρατω – a deține), așadar, prin excelență, un stat în care se manifestă domnia societății, care decide atât legile ei, conform principiilor, cât și instituțiile care să o reprezinte potrivit intereselor ei – societatea în ansamblul ei, ca și identitate națională.

Astfel, în ipoteza în care o prevedere a unui act normativ de orice rang, deci inclusiv a Constituției, nu se raportează la interesul social, absolut toate actele normative pot fi revizuite, respectiv abrogate, după caz, și înlocuite, astfel încât să corespundă interesului comun al societății – care este dreptatea, conform lui Aristotel, în tratatul său Politica.

Tot Aristotel spune că identitatea unei societăți este relativă la ordinea ei de drept (πολιτεία) – ceea ce, în orașul cetate Atena, presupunea Constituția, celelalte legi, precum și morala societății.

Așadar, supremația este a legii cât timp corespunde dreptății. Iar acest fapt este consacrat prin Constituție. Or, dreptatea este un principiu universal și rezidă tocmai în ceea ce am arătat anterior – interesul comun al societății. Și numai principiile pot sta deasupra oamenilor.

Revenind la controversa privind emitentul actului de justiție, va trebui să definim noțiunea de justiție. Termenul provine din dreptul roman (jus) și are semnificația de drept / corect / justiție.

Așadar, justiția reprezintă dreptate.  De altfel, o altă definiție era de neconceput. Nu se poate concepe justiția în afara dreptății. Justiția nu poate fi injustă! – ad absurdum, concluzia ar fi nedemocratică – nu ar fi în interesul societății.

Limba este părintele iar nu copilul gândirii, a afirmat dramaturgul Oscar Wilde. Așa cum vorbim, tot astfel gândim. Cuvântul este esența unei idei și nu un simplu sunet – terminologic. La început a fost cuvântul – pentru a ne învăța să gândim și să cunoaștem – în orice fel de abordare, inclusiv religioasă, așadar, cuvântul este esențial. Deci, să folosim corect cuvintele.

Să înțelegem, mai departe, conceptul de dreptate.

După cum a arătat Aristotel în valorosul său tratat de Politică (documentat timp de 10 ani, constituind în același timp prima sursă epistemologică pentru statele democratice – valabilă până în ziua de astăzi), oamenii rostesc dreptatea până la o anumită limită, considerând că o rostesc în mod universal; cei ce sunt relativ inegali, cum ar fi în raport cu averea, cred că sunt în mod absolut inegali, în timp ce aceia ce sunt în mod relativ egali, cum ar fi în raport cu libertatea, se consideră în mod absolut egali. Aceste disensiuni există și în societățile actuale, nu numai în cele arhaice.

Se pune întrebarea, astfel, din moment ce interesele fiecărui cetățean (noțiune documentată și definită, de altfel, pentru prima dată în istoria omenirii, tot de Aristotel, în urmă cu peste 300 de ani înainte de Hristos) sunt individuale, ființa sa fiind individuală, cum poate fi definită în mod universal dreptatea?

La nivelul unei țări –  social, așadar – dreptatea, înțelegând prin aceasta ceea ce i se cuvine fiecăruia, este de fapt interesul comun, scopul comun al societății fiind viața bună a cetățeanului, conform lui Aristotel – iar o altă definiție mai adecvată nici nu există – din moment ce conceptul de democrație a fost inventat în Grecia antică, iar principiile statului democratic au rămas neschimbate de atunci și până astăzi.

Desigur, aceste noțiuni vor fi analizate în detaliu în cadrul unor dezbateri viitoare individuale, iar aici am adus în atenție subiectul ce ne interesează: în mod neechivoc, procurorul înfăptuiește justiți!

Pentru că justiția este transpunerea dreptății la nivelul societății, prin normele sale, prin instituțiile desemnate din partea statului să vegheze asupra binelui public (interesul comun), precum și prin mentalitatea din spatele acestor piloni ai dreptății.

Normele sunt și trebuie să fie graiul dreptății, iar instituțiile sale trebuie să echilibreze întotdeauna prin cele două talere ale balanței: de o parte judecătorii, iar de cealaltă, cu aceeași greutate, procurorii. Aceasta este justiția democratică.

Să nu uităm că procurorul este primul diagnostician al justiției – patologul ce se pronunță dacă există o boală și decide să trimită cazul mai departe la chirurgie, iar chirurgul decide apoi ce și cum să taie. Atât patologul, cât și chirurgul sunt medici. Tot astfel procurorul și judecătorul sunt magistrați. Și întrucât medicii fac medicină, tot astfel, magistrații fac justiție. Nu există magistrați mai importanți și mai puțin importanți – ambele categorii își ocupă rolul în diagnoza stării justiției. Și în aceeași analogie, întrucât lipsa diagnosticului unui patolog și nedirecționarea sau direcționarea tardivă către chirurgie conduc la decesul pacientului, mutatis mutandis, lipsa diagnozei procurorului duce la sucombarea justiției.

Dacă procurorului, înaltul acuzator de stat, în calitatea sa de gardian al societății, i se diminuează rolul și statutul, vom ajunge la negarea dreptății; și negând dreptatea, negăm democrația.

Așadar, înainte să lansăm idei sau să alegem să păstrăm tăcerea, să ne gândim terminologic, apoi la semnificații și nu în ultimul rând, la implicații; părerile pot crea iar tăcerea poate acredita mentalități – iar o mentalitate greșită este greu de a fi combătută – ca o boală depistată în stadiu terminal.

Să ne cunoaștem pe noi înșine, așadar, iar astfel ne vor cunoaște și ceilalți.