Rolul impulsurilor disfuncţional-patologice în manifestarea actului ucigaş

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

INTRODUCERE

„Nicio crimă nu poate și nu trebuie să fie justificată. Dar, în același timp, orice crimă poate și este necesar să fie explicată. Pentru a clarifica, din punct de vedere juridic, derularea reală a evenimentelor. Pentru a ne avertiza pe toți asupra pericolului din noi și din semenii noștri. Pentru a ne informa asupra felului în care ceva confuz, adesea, cu rădăcini în instinct, dar și cu determinări în social, poate izbucni într-un acting-out, cu consecințe iremediabile. Și, nu în ultimul rând, pentru a-l ajuta pe cel sau pe cea care a comis «păcatul capital» să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă fapta și, uneori, printr-un lung și dureros efort, să se poată reîntoarce fizic și sufletește pe tărâmul umanității”^[1].

ACTUL UCIGAȘ – PRECIZĂRI CONCEPTUAL-ETIOLOGICE

Actul ucigaș sau comportamentul omucidar se manifestă, deseori, la individul alienat, major depersonalizat, prin lipsa scopurilor sociale sau prin insuficienta conștientizare a lor. Totuși, indiferent de trăsăturile personalității, pot exista și situații care, prin acțiunea lor atipică, neobișnuită, determină dezechilibre atitudinal-manifeste, acești agenți stresori putând fi denumiți și sindroame reactive cu sau fără inducție aberantă asupra grupului social apartenent. De regulă, factorii stresori sunt numeroși, au o semnificație subiectivă și se circumscriu, prin semnificația situației, stărilor de privațiune, frustrare sau tensiune psiho-emoțională. Mai mult decât atât, dezorganizarea comportamentală, aflată sub imperiul stresului psihic, poate îmbrăca diverse forme, cele mai des întâlnite fiind reprezentate de descărcări agresiv-reactive, de regresiunea comportamentului, evidențiată prin dezinhibiția unor modalități primare, în rezolvarea unor dorințe imediate, ori de manifestări de sorginte psihopatologică. Așadar, persistența situațiilor dificile, excepționale, precum și imposibilitatea depășirii lor pot determina comportamente imprevizibile, săvârșindu-se acțiuni îndrăznețe, riscante, tocmai pentru a se confirma, față de conștiință, potența capacității adaptative și de rezistență în fața dificultăților situaționale^[2].

TRECEREA LA ACTUL INFRACȚIONAL ȘI CONGLOMERATUL PERSONALITĂȚII CRIMINALE

În ceea ce privește etiologia personalității criminale, pe lângă multitudinea de explicații oferită de către diverși specialiști, criminologul francez, Jean Pinatel, a elaborat una dintre cele mai moderne teorii, și anume teoria nucleului personalității criminale, conform căreia conglomeratul dispozițional al delincvenților majori înglobează o serie de elemente, și anume: 1. Egocentrismul, acesta reprezentând tendința individului de a raporta totul la el însuși, egocentricul nefiind capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese; 2. Labilitatea, constituind trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea, deschiderea către influențe, imprevizibilitatea comportamentală; 3. Agresivitatea, aceasta activându-se atunci când individul este împiedicat să își satisfacă dorințele, manifestându-se printr-un comportament violent, distructiv; 4. Indiferența afectivă, aceasta fiind strâns legată de egocentrism și traducându-se prin incapacitatea infractorului de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora; insensibilitate morală. Însă acest nucleu specific al personalității nu relevă neapărat și întocmai trecerea la actul infracțional, aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de a realiza acțiunea criminală, în funcție de presiunile exterioare – legea pragului delincvențial –, constituind principalul criteriu de diferențiere a infractorilor de neinfractori, precum și al delincvenților, între ei^[3].

AGRESIVITATEA, CA LATURĂ A NUCLEULUI PERSONALITĂȚII CRIMINALE

După cum se poate observa, agresivitatea, ca trăsătură a personalității, diferită, așadar, de violență, aceasta din urmă reprezentând manifestarea comportamental-observabilă a celei dintâi, diferență clarificatoare doar la nivel teoretic, în practică fiind foarte puțin relevantă, este asimilată conglomeratului dispozițional-criminal propus și susținut de către criminologul mai sus amintit. Aprofundând, mai ales din punctul de vedere al genezei agresivității, aceasta constituie apanajul mai multor teorii formulate de-a lungul timpului, de regulă, având ca fundament opiniile conform cărora latura respectivă este fie înnăscută, fie dobândită, cea mai cunoscută fiind teoria agresivității înnăscute, susținută de către autori precum Konrad Lorenz și Sigmund Freud, dar și teoriile conturării agresivității din motive externe jucând un rol important, cum ar fi teoria frustrare-agresivitate, formulată de către John Dollard și colaboratorii săi, și teoria învățării sociale a agresivității, aceasta legându-se, în special, de numele și expertiza lui Albert Bandura.

În continuare, cu referire la teoria agresivității ca răspuns la frustrare, specialiștii mai sus menționați au purces la creionarea și argumentarea a două postulate – „agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”; „frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate” –, acestea fiind subliniate și în lucrarea „Frustrare și agresivitate”, idei-pivot care au avut menirea de a evidenția „cercul vicios” al comunicării între cele două constructe psihologice. Mai detaliat fie spus, aceștia au considerat că blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în sursă de manifestare a agresivității. Totuși, destul de frecvent însă, agresivitatea, prin intermediul învelișului exogen-manifest al acesteia, și anume violența, nu obișnuiește a fi îndreptată asupra sursei frustrării, ci este reorientată, redirecționată către o țintă „mai sigură”, din punctul de vedere al posibilității de răzbunare ori de ripostă din partea celei din urmă^[4].

FRUSTRAREA – CAUZĂ-PIVOT A COMPORTAMENTULUI VIOLENT

Luând în calcul particularitățile trinomului „Frustrare – Agresivitate – Violență”, care, de altfel, reprezintă un subiect științific dezbătut în literatura de specialitate, se pune problema semnificației conceptual-pragmatice a primului membru al acestuia, și anume a frustrării, în calitate de fundament pulsional-afectiv al celorlalți participanți la respectiva interacțiune psihologică. Ca atare, în înțelesul uzual al termenului, frustrarea sau frustrația se poate traduce prin păgubire, lipsirea de un drept, zădărnicirea speranțelor, destrămare a planurilor, distrugere a intențiilor, neîndeplinirea unei dorințe ș.a., deci printr-o situație traumatizantă, care s-a soldat cu un eșec. Mai mult decât atât, fenomenul de frustrație se află în raporturi de intercondiționare și cu alte fenomene similare, precum „obstacolul”, „conflictul” și „stresul”, și reprezintă un aspect al actului de adaptare la mediul înconjurător, el făcându-și apariția în interacțiunile permanente dintre organism și mediu, în dublul proces de „asimilare” și „acomodare”, în acest sens Vasile Pavelcu intervenind clarificator și precizând: „Întreaga civilizație reprezintă atât efortul de «asimilare», de transformare a naturii, potrivit aspirațiilor și trebuințelor societății, ale umanității și ale individului, cât și grija de a asigura «acomodarea» individului, a personalității la natura și exigențele societății. În acest context, se ivesc numeroase conflicte și contradicții; în focul lor, ca într-un furnal, se forjează, se realizează și se definitivează personalitatea omului; sacrificăm și înmormântăm unele dorințe, spre a salva altele”^[5].

Așadar, conform opiniei prezentate mai sus, se poate afirma faptul că rezistența în fața „sacrificiului”, în fața „înmormântării” unor dorințe reprezintă principala condiție care necesită a fi îndeplinită, în vederea conturării unei personalități mature, adaptată la valorile și exigențele sociale, „capitularea” în fața dramaticei renunțări la propriile aspirații adâncind starea de frustrație și concurând, din ce în ce mai intens, la fundamentarea unei personalități imature, dezechilibrate și inadaptate, precum și la propagarea și escaladarea comportamentului violent.

FURIA, CA ELEMENT DISTRUCTIV-EXPLOZIV

Chiar și în accepțiunea profană a termenului, furia poate fi înțeleasă ca o expresie a unei stări afective primitive, de natură explozivă, de cele mai multe ori aceasta interrelaționând cu violența, însă putând exista și anumite momente sau perioade de latență ori de inhibare comportamentală voluntară în ceea ce o privește. Mai mult decât atât, pe fondul acumulării frustrărilor sau traumelor și constituirii vulnerabilităților psihocomportamentale, de sorginte pulsional-afectivă, reacțiile de furie pot fi mult mai ușor declanșate de un stimul de intensitate scăzută, provocând, astfel, manifestări exagerate, supraîncărcate energetico-distructiv în fața unor evenimente aparent benigne^[6].

PROBLEMATICA DISCERNĂMÂNTULUI ÎN RAPORT CU TRECEREA LA ACTUL CRIMINAL ȘI RESPONSABILITATEA PENALĂ

 Conform legislației penale în materia iresponsabilității, nicio faptă nu constituie infracțiune, dacă autorul, în momentul săvârșirii acesteia, fie din cauza unei alienații mintale, fie din alte cauze, nu putea să conștientizeze conținutul și consecințele social-negative ale acțiunilor sau inacțiunilor sale, nefiind, așadar, stăpân pe ele. Justificarea acestor considerații constă în faptul că orice deficiență, tulburare sau boală psihică se poate repercuta, în funcție de gravitatea ei, asupra comportamentului individului în cauză, determinând devieri de la normele de conduită normală a acestuia, devieri care pot conduce de la simple bizarerii lipsite de urmări până la cele mai grave încălcări ale normelor penale, chiar și până la crimă. Mai mult decât atât, necunoașterea sau neluarea în seamă a deficiențelor de natură psihică, de care, eventual, suferă persoana care a intrat în conflict cu legea penală, reprezintă una dintre cele mai grave erori, care poate transforma actul de justiție într-o activitate pur mecanică, ineficientă și, mai ales, inumană, de aceea impunându-se, prin litera legii, cunoașterea și luarea în calcul a deficiențelor psihice în ceea ce privește persoanele care comit acte infracționale, contrare sferei de reglementare penală^[7].

CAZUL S.M. – SPEȚĂ EXEMPLIFICATIVĂ

Speța care urmează a fi trecută în revistă implică săvârșirea unei atrocități, pe fondul dezorganizării conduitei autorului, constructele menționate mai sus constituind o parte a ansamblului cauzal preexistent. Mai exact, în noaptea de 11-12 iulie 1997, pe strada O. a Municipiului București, un tânăr în vârstă de 26 de ani, pe nume D.S.M., membru al sectei MISA, fără niciun fel de ocupație (nici nu lucra și nici nu studia), se demonstrează a fi făptașul unui paricid și al unui fratricid, acestea comportând valențe impresionante. Mai exact, individul, după certuri permanente și reproșuri constante primite din partea familiei sale, pe fondul comportamentului său hedonist și iresponsabil, perceput ca atare de către aceasta, hotărăște să îi suprime existența, comițând actul într-o manieră brutală, sângeroasă, aplicându-le tatălui, mamei și surorii zeci de lovituri de cuțit, tragedia desfășurându-se în apartamentul în care locuia întreaga familie, ucigașul motivându-și gestul prin afirmația conform căreia „a fost trezit din somn de către niște spirite negre și agresive” și că, sub imperiul unei „voci lăuntrice”, a distrus „demonii cu care locuia”. Ulterior însă cercetările organelor de specialitate au demonstrat că motivația actului criminal susținută de către individul în cauză nu reprezenta nimic altceva decât o tentativă de distragere a atenției anchetatorilor de la adevărul factual, prin simularea unei patologii de natură psihiatrică, în scopul de a eluda răspunderea penală, deoarece fapta acestuia avusese un caracter premeditat, realitate dovedită prin existența comiterii unei tentative de omor anterioare, tot la adresa familiei, precum și prin procurarea armelor (două cuțite) dintr-o piață a capitalei, înainte de trecerea la actul infracțional. De asemenea, în trecutul său clinic (până la vârsta de 26 de ani), nu a existat niciun indiciu psihopatologic de natură psihotică, schizofrenică, care să îi motiveze afirmațiile.

Din perspectivă psiho-juridico-explicativă, se poate avansa ipoteza conform căreia autorul a săvârșit fapta aflându-se în deplinătatea facultăților mintale, cu discernământ, trecerea la actul infracțional având un caracter premeditat, cu intenție directă, bine-conturată, acesta anticipând și urmărind rezultatul produs și investindu-și energia fizică și psihică în finalizarea acțiunii.

În ceea ce privește ansamblul cauzal care a condus la comiterea unui astfel de gest, lipsa ocupației, comportamentul preponderent hedonist și iresponsabil, precum și nivelul crescut de intoleranță și reproș la care era supus, în mod permanent, de către familia sa i-au conturat și întărit neinserția socială, imposibilitatea de a socializa într-un mediu normal, non-deviant, i-au adâncit starea de frustrare, i-au sporit gradul de agresivitate latentă, care, pe fondul unei stimulări constante, s-a transformat într-un comportament violent, heterodistructiv, cu valențe atroce. Mai mult decât atât, deși nu există o relație de cauzalitate biunivocă între calitatea sa de membru MISA și comiterea actului criminal, se poate creiona opinia conform căreia numai simpla sa aderare la acea organizație sectantă, cu caracter bizar, poate reprezenta un refugiu, o încercare de satisfacere a nevoii de socializare, o exprimare a dorinței de a fi integrat într-un anumit grup, hedonismul bioinstinctual exacerbat pe care îl manifesta pliindu-se pe dezinhibițiile vădite ale respectivei „mișcări de relaxare și integrare în absolut”^[8].

CONCLUZII/CONSIDERAȚII PERSONALE

Acordând un oarecare timp de reflecție cazului prezentat mai sus, precum și spețelor similare, nu pot să nu îmi adresez întrebarea dacă toleranța, precum și suportul familial sau cel social, manifestate într-o măsură mai mare, ar putea să combată, să contraatace, oarecum, consecințele dezastruoase pe care dereglarea conduitei umane, în anumite circumstanțe, le poate proiecta în existența individuală, interpersonală și socială a fiecăruia dintre noi.

Ca atare, într-o societate din ce în ce mai pretențioasă, cuprinzătoare de straturi și forme arogant-elitiste, dar și din ce în ce mai puțin generoasă, în ceea ce privește conturarea șanselor și a oportunităților de evoluție personală, profesională și psihomorală, intoleranța și respingerea semenilor noștri, unii dintre ei fiind prizonierii unor „greutăți” psihologice majore, nu fac nimic altceva decât să concure la „vărsarea de sânge”, atât la propriu, cât și la figurat, atât la nivel direct-observabil, socio-juridic, cât și la nivel moral, sufletesc.

BIBLIOGRAFIE

1. Butoi, T.S.B., Femei ucigașe. Psihanaliza crimei, Ed. PHOBOS, București, 2003.
2. Butoi, T., Psihologie judiciară – Curs universitar. Abordări teoretice și practice, Ed. TREI, București, 2012.
3. Butoi, T.B. (coord.), Dinuică, D., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, A., Rudăreanu, A., Făiniș, F., Butoi, I.T., Zârnescu, C., Nicolae, L.G., Victimologie și Psihologie Victimală – compendiu universitar – perspectivă juridică, socio-psihologică și medico-legală asupra cuplului penal victimă – agresor, Ed. Pinguin Book, București, 2008.
4. Cartwright, D., Minți criminale – Psihanaliza violenței și a crimei, Ed. TREI, București, 2010.
5. Matei, A.D., Repere teoretice și practice în problematica binomului „Agresologie – Victimologie”, disponibil pe https://www.universuljuridic.ro/repere-teoretice-si-practice-in-problematica-binomului-agresologie-victimologie/.
6. Matei, A.D., O perspectivă sintetică asupra disfuncționalităților psihologice și psihocomportamentale existente în post-victimizare, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București, 2016.
7. Matei, A.D., Aspecte generale privind conduita criminal-psihopată a „serial-killer”-ului, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din București, 2016.
8. Psihologia crimei – Material audio-vizual.
9. Rudică, T., Psihologia frustrației, Ed. Polirom, Iași, 2006.