Rolul acordului de voinţă al soţilor la desfacerea căsătoriei

5 feb. 2021
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2184
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Ne‑am întrebat, după lecturarea Deciziei nr. 6/2019 a ICCJ[44], dacă instituția compensației poate opera și atunci când cei doi soți se înțeleg să divorțeze pe cale notarială. Așa cum aparent ar părea, compensația este o instituție tipic de uzitat doar în activitatea instanțelor, aspect ce ar rezulta chiar din denumirea de „com­pensație judiciară”, dar, totuși, dacă ne gândim că are la bază acordul soților, convenția acestora de stabilire a raporturilor dintre ei și fiecare dintre copii, nu vedem ce ne‑ar putea împiedica să introducem o clauză referitoare la compensația contribuției părinților în cuprinsul acordului parental. Notarul public nu va face altceva decât să constate, din nou, un acord al celor doi părinți‑soți, o înțelegere care ar avea la bază raportul de anchetă psiho‑socială, veniturile ambilor părinți și interesul superior al fiecăruia dintre minori.

Un alt aspect ce merită amintit în contextul importanței acordului celor doi părinți privind situația copiilor după divorț vizează posibilitatea părinților de a insera în convenția parentală[45] îndeplinirea obligației privind contribuirea la chel­tu­ielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor lor comuni, dar care au împlinit vârsta de 18 ani, sau pur și simplu pentru anticiparea momentului de după împlinirea vârstei de 18 ani a copilului care se află în conti­nuarea studiilor. Potrivit art. 375 alin. (2) C. civ., părinții‑soți, la divorțul prin acord pe cale notarială, trebuie să se înțeleagă cu privire la contribuția destinată copiilor lor minori, însă nimic nu îi împiedică pe cei doi să convină și asupra contribuției la cheltuielile de educare și pregătire profesională a copilului, chiar dacă acesta a împlinit vârsta de 18 ani la data soluționării divorțului. Un astfel de acord nu este necesar în cuprinsul convenției, fiind considerat un divorț fără minori, obligația de întreținere pentru copilul aflat în continuarea studiilor reali­zându‑se oricum în temeiul art. 499 alin. (3) C. civ., dar poate fi recomandat pentru amenajarea de către fiecare părinte a situației sale financiare viitoare, dar și pentru copilul care ar trebui să cunoască posibilitățile conferite de către părinți pentru a putea urma studii în țară sau în străinătate și pentru a putea alege insti­tuția de învățământ și domeniul în care ar trebui să se perfecționeze profesional.

Acordul părinților‑soți la desfacerea căsătoriei trebuie să prevadă și aspecte legate de stabilirea locuinței minorului. Autoritatea părintească și stabilirea locu­inței minorului nu trebuie confundate, autoritatea părintească comună și egală asupra minorului menținându‑se chiar dacă locuința acestuia va fi stabilită doar la unul dintre părinți. Cu toate că în mod tradițional locuința minorului se stabilea doar la unul dintre părinți, cu posibilitatea celuilalt de a avea legături personale cu minorul la domiciliul părintelui sau la locul unde minorul trăia alături de celălalt părinte, în prezent, optica în sferă psihologică, raportată la schimbările sociale și la implicarea ambilor părinți în creșterea și pregătirea minorului, s‑a schimbat. Chiar dacă legislația din România nu precizează expres posibilitatea ca minorului să îi fie stabilită locuința la ambii părinți, un astfel de aspect nu trebuie neglijat de către părinți, instanță, notarul public și autoritatea tutelară. De asemenea, cum se întâmplă în practica de peste Ocean, în puține cazuri, dar care merită totuși amintite, copilul va locui în continuare în mediul său, în același spațiu, părinții fiind cei care în mod alternativ își vor stabili reședința în mediul deja familiar minorului, adică în imobilul ce a reprezentat locuința familiei[46].

Pentru dezvoltarea armonioasă a minorului sub toate aspectele, este necesar ca el să crească atât alături de mama sa, cât și de tatăl său, chiar dacă cei doi nu mai au calitatea de soți. Important ar fi, potrivit studiilor, ca minorului să îi fie amenajat un spațiu de locuit aproape similar, cu elemente comune în ambele locații, adică atât la mamă, cât și la tată, astfel încât să se simtă acasă în oricare dintre cele două medii, iar stabilirea alternativă a locuinței să nu fie doar teoretic în interesul său superior, ci să creeze un confort fizic și psihic al acestuia.

Dacă părinții au convenit ca minorului să îi fie stabilită locuința după divorț în mod exclusiv la unul dintre ei, pentru orice schimbare pe viitor a locuinței părintelui și implicit a minorului, celălalt părinte va trebui înștiințat în scopul de a‑și da acordul pentru noul mediu de ședere al copilului său. Astfel, prevederile art. 496 C. civ., privitoare la stabilirea locuinței minorului, din perspectiva noastră, se aplică atât în cazul primei forme de înțelegere inserată în convenția parentală din procedura divorțului, cât și, ulterior, la orice modificare a mediului stabilit pentru copil. Judecătorul sau notarul public, în cadrul procedurii divor­țului prin acord, trebuie să le aducă la cunoștință părinților și această obligație, iar în cazul divorțului pe cale notarială ar fi de preferat ca o astfel de îndatorire a părintelui la care locuiește minorul să se insereze în cuprinsul acordului parental.

Totodată, înțelegerea părinților‑soți privitoare la minor trebuie să fie cadru și pentru stabilirea legăturilor dintre acesta și părintele separat. Acordul parental va cuprinde mențiuni legate de programul de vizitare, de zilele și orele între care acesta se poate concretiza, de vacanțele din timpul anului școlar care vor fi petre­cute cu unul sau altul dintre părinți, de activitățile extrașcolare la care participă unul sau ambii părinți, de legăturile pe care minorul le va avea cu familia mamei sau a tatălui.

Chiar dacă teoretic, la data încheierii unui acord parental, trebuie să fie prefi­gurate toate aspectele menționate, ar fi cu neputință să anticipăm un program clar al minorului pentru următorii câțiva ani; de aceea se recomandă ca acest acord să cuprindă cât mai multe situații posibil de imaginat, care‑l vizează pe copil, pentru o durată de timp relativ scurtă (ca exemplu, poate chiar numai pe durata unui ciclu școlar de patru ani).

O înțelegere a părinților este esențială pentru crearea unui mediu favorabil dezvoltării minorilor, cei doi putând deroga de la înțelegerea inițială prin sta­bilirea de noi condiții, având în vedere „faptul că nevoile copiilor și situația acestora se schimbă în timp, astfel încât acordul parental se impune a fi revizuit la diferite intervale de timp”[47]. Modificarea poate fi redată expres într‑un înscris[48] sau, pur și simplu, pentru o situație atipică, fără un caracter de continuitate, ar fi suficientă o înțelegere verbală, de necontestat. Acordul, indiferent de forma aleasă, are drept condiție esențială respectarea sa de către ambii părinți, tocmai pentru păstrarea interesului minorului.

Orice convenție legată de situația minorului necesită o analiză detaliată a tuturor mențiunilor ce vor fi inserate în cuprinsul său; poate de aceea, înainte de a fi definitivată, ar fi de preferat ca o copie a proiectului convenției să fie înmânat părinților‑soți pe durata termenului acordat, până la soluționarea cauzei, pentru studiu și modificări. De asemenea, poate exista, cel puțin în cazul divorțului pe cale notarială, o consultație anterioară depunerii cererii de divorț, în care să fie prezentate de către notarul public condițiile unei convenții, până la depunerea cererii de divorț părinții‑soți având termen pentru a decide construirea cadrului potrivit pentru minor, pentru perioada următoare divorțului. Orice modificare intervenită, în materia proiectului de acord parental, între perioada depunerii cererii de divorț pe cale notarială și termenul acordat pentru soluționarea acesteia trebuie adusă la cunoștința autorității tutelare competente, pentru efectuarea raportului de anchetă psiho‑socială. În cazul în care la termenul de soluționare a divorțului părinții‑soți își modifică opțiunile privind situația minorului după data desfacerii căsătoriei, considerăm ca fiind necesară întocmirea de către notarul public a unei încheieri de amânare pentru soluționarea cauzei, situație în care trebuie întocmit un nou raport de anchetă psiho‑socială având ca fundament schimbările intervenite. Soluția respingerii cererii de divorț în temeiul art. 378 alin. (1) C. civ. ar fi nejustificată, întrucât acordul părinților‑soți există, el fiind doar modificat, ca urmare a unei noi înțelegeri încheiate între cei doi. Ne putem afla, așadar, în două ipoteze diferite, o primă situație, deja menționată, și o a doua situație, atunci când nu mai este posibilă o înțelegere între cei doi părinți‑soți privi­toare la aspecte ce îl vizează pe minor, această imposibilitate reprezentând chiar motivul pronunțării unei încheieri de respingere.

 

IV. Concluzii

Așa cum am precizat încă de la începutul prezentului studiu, acordul părților guvernează majoritatea raporturilor de familie și în special cele privitoare la încetarea căsătoriei, fapt demonstrat în cele trei secțiuni dedicate acordului de voință al soților la destrămarea raporturilor de familie. Acordul soților la divorț este format din suma celor două acorduri, ca manifestări individuale de voință care converg spre îndeplinirea aceluiași obiectiv, adică disoluția căsătoriei și, după caz, stabilirea raporturilor privitoare la situația minorilor comuni ai celor doi, după soluționarea cauzei.

În cazul divorțului amiabil, așa cum s‑a precizat deja în literatura de spe­cialitate[49], nu este suficient un simplu acord referitor la divorțul propriu‑zis, acordul fiind necesar să se extindă și asupra cererilor accesorii, indiferent de calea aleasă pentru soluționare.

Aspectele esențiale privind cererile accesorii punctate pe parcursul studiului s‑au încadrat în zona acordului privind situația minorului după desfacerea căsătoriei părinților lui.

Chiar dacă interesul practicienilor și al teoreticienilor din lumea juridică este focusat asupra respectării normelor de drept privitoare la situația minorului în procedura divorțului, studiile de specialitate în domeniul științelor sociale ne arată că ajungerea părinților la un numitor comun asupra locuinței minorului, contri­buției de întreținere a acestuia și legăturilor personale cu părintele separat este de mai mică însemnătate pentru copilul implicat într‑o astfel de procedură decât ar fi cooperarea parentală post‑divorț[50]. Această formă de cooperare post‑divorț are implicații extinse, nu doar în privința componentelor de bază ale acordului încheiat între cei doi părinți‑soți, ci chiar asupra fenomenului alienării parentale[51], care ia o amploare din ce în cea mai mare și în țara noastră, terenul fertil al alienării parentale fiind reprezentat tocmai de divorțul părinților‑soți. Un prim pas în încercarea de limitare a înlăturării din viața copilului a celuilalt părinte ori de eliminare a oricărei forme de respingere sau denigrare față de acesta este repre­zentat chiar de efortul ambilor părinți pentru creșterea în comun a mino­rului, pentru păstrarea relațiilor bune cu cei doi, pentru amenajarea unei relații interparentale lipsite de conflicte[52]. Se încearcă promovarea unui acord post‑divorț durabil, rezistent, între părinții‑foști soți, înțelegere care să conducă la crearea unor raporturi mamă‑copil, tată‑copil nediferențiate, în care să nu se regăsească solidaritatea, alianța sau loialitatea minorului doar față de unul dintre părinți[53].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În final, după periplul efectuat prin multitudinea de acorduri regăsite la desfacerea căsătoriei prin consensul soților, poate ar merita să ne îndreptăm atenția și către acordul referitor la situația minorului pe durata procedurii divor­țului, indiferent dacă acest divorț ar fi amiabil sau nu. Toate aspectele pe care părinții‑soți le convin pentru minor după data desfacerii căsătoriei ar fi necesar să fie evidențiate și într‑un acord temporar[54], ale cărui efecte se produc doar pe durata procedurii divorțului, dar care în mod evident pot fi redate sub forma unei înțelegeri definitive (convenție) sau în baza unei hotărâri judecătorești în lipsa acordului părinților, care să ocrotească interesele minorului după momentul finalizării procedurii divorțului. Un motiv suficient de întemeiat pentru abordarea unei practici favorabile încheierii acordului temporar ar putea fi chiar împre­jurarea în care minorul trebuie să efectueze călătorii în străinătate cu un singur părinte, iar celălalt refuză să‑și dea acordul, printr‑o declarație notarială, pentru asemenea deplasări, din cauze subiective, ce țin de relația deteriorată dintre cei doi părinți, încă soți. De aceea, pe viitor, ar fi de preferat ca instanța sau notarul public să aducă la cunoștința părinților‑soți și posibilitatea încheierii unei con­venții temporare în beneficiul minorului.


[44] Publicată în M. Of. nr. 197 din 12 martie 2019.

[45] D. Negrilă, op. cit., p. 94.

[46] C. Everett, S.V. Everett, op. cit., p. 76.

[47] A.R. Motica, „Considerații privind aplicarea principiului ocrotirii interesului superior al copilului în caz de divorț al părinților săi”, (2014) 2 Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Drept 131, p. 138.

[48] A se vedea O.‑E. Buzincu, op. cit., p. 222. Pentru o altă opinie, a se vedea A.A. Moise, „Procedura divorțului în activitatea notarială”, (2012) 6 Curierul Judiciar 336, p. 346.

[49] M. Avram, Drept civil. Familia (ed. a II‑a, revizuită și adăugită, București: Hamangiu, 2016), p. 115.

[50] K.H. Waldron, A.R. Koritzinsky, Game Theory and the Transformation of Family Law. A New Bargaining Model for Attorneys and Mediators to Optimize Outcomes for Divorcing Parties (Scottsdale, Arizona: Unhooked Books, 2015), pp. 121 și urm.

[51] A se vedea R.A. Warshak, Divorțul toxic. Educația copiilor când părinții se despart (M. Sofron, București: Polirom, 2017), pp. 64 și urm.

[52] A.R. Motica, „Alienarea parentală sau cum să crești un copil nefericit”, în: M. Avram (coord.), Autoritatea părintească. Între măreție și decădere (București: Solomon, 2018), p. 327.

[53] A se vedea J. Biolley, Copilul și divorțul. Cum ne protejăm copiii de efectele divorțului (C. Vasilescu, București: Philobia, 2014), pp. 17 și urm.

[54] Instituție regăsită și în cuprinsul art. 430 C. pr. civ. Q., disponibil [Online] la adresa http://legisquebec.gouv.qc.ca/fr/ShowDoc/cs/C‑25.01, accesat la data de 1 februarie 2020.

Rolul acordului de voință al soților la desfacerea căsătoriei was last modified: februarie 4th, 2021 by Oana-Elena Buzincu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice