Rolul acordului de voinţă al soţilor la desfacerea căsătoriei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Pe durata termenului de gândire, cei doi soți pot încă să‑și modifice decizia privitoare la desfacerea căsătoriei sau cel puțin aspectele legate de nume ori, după caz, cele referitoare la copiii minori ai acestora, decizie ce se va evidenția la momentul stabilit pentru soluționarea divorțului. Nu trebuie să persiste acordul pentru desfacerea căsătoriei pe toată perioada amintită, fiind suficient ca acest acord să existe la data soluționării cauzei, fie în sensul admiterii divorțului și eliberării certificatului de divorț, fie pentru modificarea elementelor stabilite la depunerea cererii de divorț sau chiar în sensul respingerii cererii.

Astfel, la împlinirea termenului acordat în procedura de divorț, dacă soții stăruie în decizia desfacerii căsătoriei, trebuie să se prezinte personal în fața aceleiași entități la care au depus cererea și să‑și exprime consimțământul în scris prin semnarea încheierii de admitere. Așa cum de altfel ne‑am obișnuit, înainte de semnarea încheierii, soții exprimă un acord verbal pentru desfacerea căsătoriei în condițiile stabilite. După cum observăm, legiuitorul solicită ca cei doi soți să stăruie în cererea lor, la termenul stabilit pentru soluționarea procedurii, ceea ce înseamnă că inițial și‑au dat consimțământul într‑un mod valabil la data depunerii cererii de divorț și, ulterior, la termenul acordat, consimțământul trebuie să dăinuie, adică să existe o „cerere repetată”^[34], un acord insistent al celor doi în desfacerea căsătoriei, fiind de fapt o întărire a voinței de a divorța ce a existat la data depunerii cererii, chiar dacă nu a persistat pe durata termenului de reflecție acordat.

Dacă acordul privind desfacerea căsătoriei a existat atât la data depunerii cererii, cât și la data soluționării procedurii de divorț, iar condiția ca niciunul dintre soți să nu fie pus sub interdicție judecătorească exista la ambele momente, căsătoria se consideră legal desfăcută.

Procedura de divorț, indiferent de modalitatea aleasă, nu rezolvă aspectele de natură patrimonială ale celor implicați, astfel încât este necesar ca pentru stabilirea cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune și a cheltuielilor în timpul căsătoriei, dacă cei doi au fost căsătoriți sub regimul comunității legale de bunuri, să se realizeze, subsecvent procedurii de divorț, o lichidare a regimului matrimonial, ce poate fi urmată de o procedură de partaj. Procedura lichidării regimului matrimonial nu este specifică doar regimului de comunitate legală, putând să intervină, și ar fi chiar de recomandat, în cazul oricărui alt regim ales să guverneze raporturile patrimoniale dintre soți pe durata căsătoriei. Aici intervine înțelegerea celor doi, o nouă manifestare de voință a fiecărui fost soț, ce trebuie, de această dată, exprimată pentru definitivarea aspectelor de natură pecuniară născute pe durata căsătoriei.

III. Efectele divorțului și ale acordului părinților‑soți asupra copiilor minori ai acestora

Așa cum deja am subliniat, în prezent, divorțul prin acordul soților poate fi realizat doar pe cale judiciară sau în fața notarului public, atunci când există copii minori ai celor doi, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Sugestiv pentru analiza unui divorț prin acord al soților cu copii minori ar fi următorul citat asupra căruia trebuie să reflectăm atât noi, practicienii și teore­ticienii dreptului în materia familiei, cât și soții‑părinți implicați într‑o astfel de procedură: „divorțul este o moarte pentru părinți și pentru copii”^[35]. Pornind de la premisa redată, constatăm că un divorț nu ii afectează doar pe cei doi soți, ci afectează colateral și persoanele din familie, în special copiii minori ai acestora. De aceea, convenția pe care părinții, ca viitori foști soți, o încheie în privința minorilor trebuie să îmbine puterea celor doi, prin acord, în mod evident, de a recrea pe cât posibil o stabilitate sub forma unei pseudofamilii. Familia nu mai poate fi numită familie după divorțul soților, ci devine, așa cum am preferat să o denumim, o pseudofamilie, copiii rămânând copii ai ambilor foști soți pentru totdeauna, iar deciziile, cel puțin până la data la care copiii devin majori, se iau împreună de către cei doi părinți.

Decizia comună a soților de a pune capăt unei căsătorii, de regulă, ar trebui să intervină după o perioadă în care cei doi au cugetat la aspectele referitoare la situația copiilor comuni, încă minori, mai precis la cum o să fie stabilite legăturile dintre fiecare copil și părinte separat, contribuțiile fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare ale minorilor, stabilirea locuinței minorilor, a școlii la care aceștia studiază, a activităților extrașcolare, a vacanțelor ș.a. Astfel, la data depu­nerii cererii de divorț prin acord, pe cale judiciară sau notarială, elemente rele­vante ale aspectelor amintite trebuie să fie deja creionate de către cei doi soți‑părinți. Notarul public, spre deosebire de instanță, în procedura pe calea judiciară^[36], nu se poate pronunța din oficiu pentru niciunul dintre cazurile privind situația minorului după divorț, așa cum acestea sunt prevăzute de art. 375 alin. (2) C. civ., dacă părinții nu s‑au înțeles în privința lor, putând doar să ia la cunoștință și să constate înțelegerea prealabilă de la data depunerii cererii a părin­ților, înțelegere ce trebuie să fie în acord cu interesul superior al minorului, cu raportul de anchetă psiho‑socială efectuat de autoritatea competentă și cu acordul final al acestora, dat înainte de finalizarea procedurii de divorț. Prin urmare, unul dintre elementele esențiale, alături de acordul soților privind desfa­cerea căsătoriei, îl reprezintă chiar acordul privitor la situația minorilor după divorț, încheiat de aceiași doi soți, dar de această dată și în calitate de părinți, convenție asupra căreia ne vom opri în rândurile imediat următoare.

După luarea deciziei de a divorța, o decizie comună a celor doi soți, chiar dacă au sau nu copii minori, specialiștii^[37] în materia relațiilor de cuplu recomandă să existe o perioadă de tranziție, de separație fizică și de obișnuință a celor doi soți cu o posibilă despărțire definitivă. Chiar dacă în cele mai multe dintre cazu­rile în care s‑a luat decizia desfacerii căsătoriei nu a existat o astfel de înțelegere, nu putem nega că nu ar putea aduce beneficii celor doi soți, prin conștientizarea impactului disoluției căsătoriei și renunțarea la o astfel de hotărâre. De asemenea, trebuie avut în vedere și posibilul acord născut între cei doi, pentru a recurge la o variantă experimentală de separație.

Un alt acord, într‑o ordine cronologică a întâmplării evenimentelor în caz de divorț, ce nu este reglementat și nici nu credem că va putea fi vreodată, fiind diferit de la caz la caz, ar putea să existe pentru stabilirea, tot de către cei doi soți‑părinți, a momentului propice pentru a le aduce la cunoștință copiilor lor minori decizia divorțului sau doar a unei separații în fapt care poate să se mate­rializeze sau nu în desfacerea căsătoriei. Divorțul nu reprezintă o procedură regle­mentată de lege cu impact doar în sfera juridică, ci are consecințe și de natură socială, psihologică și chiar morală asupra membrilor familiei, copiii fiind cei care trebuie să se dezvolte sub toate aspectele într‑o relație de armonie între părinți, chiar dacă nu mai există între aceștia și calitatea de soți. De aceea, legiui­torul român a stabilit câteva criterii ce trebuie avute în vedere de cei doi soți atunci când există copii comuni și minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, la momentul divorțului.

Pentru început, la data depunerii cererii de divorț în fața notarului public, părinții conturează un acord de principiu în legătură cu viitorul copiilor după divorț, chiar dacă acest acord suferă modificări la încheierea sa în formă finală sau chiar și după finalizarea procedurii privind desfacerea căsătoriei, adică putând fi schimbat până la împlinirea vârstei de 18 ani a ultimului dintre minorii men­ționați în convenție.

Un prim aspect referitor la situația minorilor ce trebuie consemnat în acordul celor doi soți‑părinți vizează autoritatea părintească, astfel cum aceasta este definită de prevederile art. 487 C. civ. și cum, de altfel corect, s‑a subliniat în literatura de specialitate ca fiind „un conglomerat de drepturi și obligații, atât unele, cât și altele având un unic deziderat și ideal comun, anume binele copi­lului, exprimat într‑un limbaj simplu și laic, sau într‑unul tehnic, de specialitate, interesul superior al copilului; autoritatea părintească nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale, și anume de a con­duce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându‑i protecția și edu­cația, prin respectul persoanei sale”^[38]. Autoritatea părintească, ca regulă, se exercită de către ambii părinți, în comun și în mod egal^[39], condiție obligatoriu de îndeplinit atunci când divorțul se realizează pe cale notarială, așa cum rezultă chiar din prevederile art. 375 alin. (2) C. civ. Părinții‑soți nu pot decide, în fața notarului public, prin acord, ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de unul dintre aceștia, în mod exclusiv, fiind o condiție de admisibilitate a cererii de divorț tocmai stabilirea în comun și în mod egal a drepturilor și obligațiilor părin­tești asupra persoanei și bunurilor minorului, fără a‑l privilegia pe unul dintre cei doi părinți. Cu toate că majoritatea condițiilor privind îndeplinirea procedurii de divorț prin acord în fața instanței sau a notarului public coincid, am constatat existența situațiilor în care se realizează o demarcație clară în privința rolului magis­tratului și posibilităților acestuia de a decide în materia divorțului, compa­rativ cu restrângerea și limitările notarului public, ținut de litera textului legal. Astfel, există hotărâri^[40] ale instanțelor referitoare la divorțul prin acord, în care autoritatea părintească se stabilește în mod exclusiv în general la părintele la care minorul va locui, un exemplu concludent fiind cazul în care părinții‑soți au doi copii minori, iar ca urmare a divorțului prin acord instanța a dispus ca fiecare părinte să exercite autoritatea părintească în mod exclusiv asupra minorului a cărui locuință a fost stabilită la acesta. Prin pronunțarea unei hotărâri în acest mod se dă putere și art. 506 C. civ., care, în mare parte, pare uitat în cazul proce­durii de divorț prin acord în fața instanței, aducând divorțul la același nivel cu cel soluționat pe cale notarială în materia stabilirii autorității părintești în sarcina ambilor părinți.

Cele două segmente ale familiei, soții‑părinți, pe de o parte, și copiii, poate chiar aflați la o vârstă fragedă, pe de altă parte, trebuie să conștientizeze, pe cât posibil, că „desfacerea căsătoriei nu afectează raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul în care ambii vor exercita și în continuare autoritatea părin­tească – comună – astfel cum au realizat‑o – în drept – în timpul căsătoriei”^[41], minorii nefiind vinovați de iminentul divorț, putându‑se dezvolta în perioada post‑divorț sub toate aspectele, într‑un mediu armonios, doar dacă există o colaborare între cei doi foști soți‑părinți, în interesul copiilor.

Pentru completarea tabloului privitor la situația minorului, cei doi părinți vor avea în vedere și contribuția la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului, fie până la împlinirea vârstei de 18 ani, fie chiar până la 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor.

Potrivit prevederilor art. 499 alin. (1) C. civ., tatăl și mama minorului sunt obligați, în solidar, să îi dea acestuia întreținere, ceea ce înseamnă că, indiferent dacă între cei doi mai există sau nu calitatea de soți, ei rămân obligați în calitate de părinți. Contribuția se execută, ca regulă, în natură, însă, în practică, cel mai frecvent, printr‑un acord al părinților dat la divorț în fața instanței sau a notarului public, se stabilește ca părintele separat de minor să contribuie printr‑o sumă de bani la cheltuielile de întreținere ale acestuia. Niciunul dintre părinți nu poate renunța la contribuția sa, chiar dacă se execută în natură sau prin echivalent bănesc, însă se poate aplica instituția compensării convenționale (judiciare)^[42] atunci când există doi sau mai mulți copii minori. Condițiile în care o astfel de instituție ar putea opera ar fi atunci când fiecare dintre minori ar locui la câte un părinte, autoritatea părintească exercitându‑se în continuare în comun și în mod egal, dar contribuțiile la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor fiind suportate în mod exclusiv doar de părintele la care acesta își are locuința. Aici se ridică o singură problemă, care poate fi soluționată prin inserarea în convenția parentală a unei clauze care să clarifice o situație des întâlnită în activitatea practică, mai precis când există doi copii minori, iar unul dintre copii a împlinit vârsta de 18 ani și nu se mai află în continuarea studiilor și celălalt are sub vârsta de 18 ani. Se poate stabili ca, după împlinirea vârstei de 18 ani a primului copil, părintele la care acesta locuia să contribuie, în natură sau printr‑o sumă de bani, la cheltuielile de creștere și educare ale celuilalt minor, separat de el. O astfel de soluție ar fi echitabilă, în condițiile în care ambii părinți sunt obligați în solidar la cheltuielile de întreținere ale minorului. Dacă însă părin­tele la care locuia copilul care deja a împlinit vârsta de 18 ani nu ar mai contribui la cheltuielile necesare celuilalt minor, s‑ar considera o formă de renunțare la o astfel de obligație, renunțare ce nu ar fi posibilă. Compensația convențională nu‑i privează pe copii de dreptul personal la obținerea întreținerii de la fiecare dintre părinți, ci reprezintă o formă prin care acest drept nu se stinge, ci se transmite între cei doi părinți, în așa fel încât copiii să se poată bucura de aceleași condiții mate­riale și sociale, prevalându‑se de faptul că această compensație se face „până la limita celei mai mici dintre obligațiile de întreținere, evitându‑se astfel preju­dicierea intereselor copilului”^[43].