Rolul acordului de voinţă al soţilor la desfacerea căsătoriei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Divorțul amiabil pe cale judiciară poate îmbrăca trei forme, și nu două, așa cum am fi tentați să concluzionăm din lecturarea textului art. 373 C. civ. Într‑o primă ipoteză, ambii soți depun personal și concomitent sau prin mandatar comun o cerere în vederea desfacerii căsătoriei într‑un mod conciliant, amiabil, pe calea apelării la instanță, reprezentând cazul simplu și clasic de divorț prin acord, când soții se înțeleg cu privire la toate aspectele ulterioare finalizării procedurii și iau decizia în comun de a se adresa instanței de judecată. Instanța, la termenul de judecată, va lua act de înțelegerea soților, de stăruința acestora în desfacerea căsătoriei și va pronunța divorțul fără a face mențiuni despre culpa celor doi. Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat și posibilitatea soților de a transforma un divorț inițiat în procedură contencioasă într‑unul finalizat tot de către instanță, dar în sferă necontencioasă. Astfel, dacă instanța este învestită potrivit art. 932 alin. (1) C. pr. civ. cu o cerere de divorț întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea relațiilor de familie și soțul reclamant este de acord, se va pronunța divorțul fără a se avea în vedere motivele care au dus la desfacerea căsătoriei și fără mențiuni privitoare la culpa celor doi soți. Aici suntem în mod clar în prezența unui divorț amiabil atipic, a unui divorț caracterizat ca fiind „consensual imperfect”^[20], care de fapt se construiește pe un acord separat, dispersat, al celor doi soți, mai precis printr‑o acord al recunoașterii faptelor ce au condus la eșecul căsătoriei, dat de pârât, și pe un acord al soțului reclamant, care renunță la un divorț activat într‑un mod agresiv întemeiat pe culpa celuilalt soț. O a treia modalitate de soluționare amiabilă a divorțului pe cale judiciară este întemeiată pe dispozițiile art. 379 alin. (2) C. civ. și pe cele ale art. 935 alin. (2) C. pr. civ., împrejurare în care, după o separare în fapt de cel puțin 2 ani a celor doi soți, pârâtul este de acord cu divorțul, iar instanța nu va mai preciza culpa soților în desfacerea căsătoriei, o pro­cedură care în literatura de specialitate^[21] a fost analizată sub aspect practic, mai mult chiar din perspectiva soțului pârât.

Acordul celor doi soți primește rolul principal atât în procedura notarială a divorțului, cât și în cea administrativă, fără o astfel de înțelegere procedura de divorț în cele două forme neputând fi posibilă. Asemănător procedurii pe cale judecătorească, și în procedura notarială a divorțului acordul capătă o multitudine de forme. Din activitatea curentă de notar public putem trasa câteva repere ale importanței înțelegerii dintre cei doi soți aflați în pragul desfacerii căsătoriei. Observăm, așadar, în cele mai multe cazuri, determinarea și hotărârea celor doi soți în decizia de a divorța, o decizie deja luată, ferm și clar prezentată notarului public, care nu poate decât să se supună voinței acestora și să declanșeze proce­dura notarială a divorțului. Astfel, putem constata posibilitatea aproape nemăr­ginită a soților ca printr‑un simplu acord, constatat de persoana competentă și desemnată de legiuitor, să se stabilească un alt cadru al relațiilor de familie, trecând de la stadiul de soți la acela de foști soți. Așa cum sunt redate condițiile în legislația actuală din România, existența unui consimțământ liber și neviciat și a capacității depline de exercițiu a celor doi soți ar fi necesare pentru desfacerea căsătoriei prin acord, prin oricare dintre procedurile enunțate, atunci când aceștia nu au copii comuni rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Acordul pentru desfacerea căsătoriei este dat de către cei doi soți în fața notarului public, inițial verbal, apoi consimțământul este exteriorizat prin semnarea cererii de divorț și, acolo unde este cazul, a proiectului de acord parental, notarul public având în mod clar obligația de a verifica existența unui consimțământ valabil^[22] pentru declanșarea unei proceduri de divorț prin acord. Fără existența consimțământului la data depunerii cererii nu poate exista o procedură legal îndeplinită, fiind tocmai elementul de bază al începerii acesteia, și, poate pentru a întări o astfel de condiție, nu întâmplător legiuitorul a stabilit ca terminologie pentru proiectul de convenție al soților noțiunea de „acord de principiu” în privința minorilor, așa cum se regăsește în prevederile art. 270 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995^[23]. Acest acord nu trebuie să dăinuie pe toată durata termenului de reflecție^[24] acordat celor doi soți, indiferent de calea aleasă pentru desfacerea căsă­toriei, fiind obligatoriu însă să existe, așa cum am stabilit deja, la data semnării cererii de divorț și la termenul de soluționare a acestei proceduri, dacă cei doi încă stăruie în decizia de a divorța.

Cererea de divorț depusă în fața notarului public cuprinde chiar o mențiune expresă privitoare la acordul soților, chiar dacă a fost depusă personal de către aceștia sau prin mandatar. Indiferent de modalitatea prin care cei doi soți s‑au adresat notarului public, consimțământul și implicit acordul fiecăruia trebuie să existe la momentul depunerii cererii. Dacă unul dintre ei sau ambii sunt repre­zentați convențional de un mandatar cu procură specială autentică la depunerea cererii de divorț, acordul pentru desfacerea căsătoriei trebuie dat la data întoc­mirii procurii, în care sunt inserate, potrivit art. 269 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, toate mențiunile necesare pentru începerea procedurii de divorț [stabilirea numelui după desfacerea căsătoriei, existența sau nu a copiilor minori, iar dacă aceștia există, stabilirea tuturor aspectelor prevăzute de art. 375 alin. (2) C. civ.]; un astfel de acord trebuie să rămână valabil, adică să nu fie revocat până la data începerii procedurii, așadar până în ziua semnării de către mandatar a cererii de divorț. Reprezentarea unuia sau a ambilor soți la depunerea cererii de divorț este posibilă atât pe cale notarială, cât și la instanță, acest din urmă caz prezentând câteva particularități^[25], iar sub nicio formă nu există posibi­litatea reprezentării părților implicate în procedura divorțului pe cale administra­tivă, aici regăsindu‑se într‑o armonie perfect creată de legiuitor principiul simetriei formelor (depunerea actelor pentru încheierea^[26] și desfacerea căsătoriei se face doar personal, prezența celor doi parteneri în fața ofițerului de stare civilă atât la momentul încheierii, cât și la cel al disoluției căsătoriei fiind obligatorie). Regulile din materia capacității, a consimțământului și a cazurilor de revocare prevăzute de Codul civil în situația reprezentării convenționale rămân aplicabile la fel ca în cazul altor procuri speciale. Astfel, acordul soțului reprezentat con­ven­țional la începutul procedurii divorțului amiabil este prezumat a exista la data sesizării autorității competente în desfacerea căsătoriei prin acord, în condițiile expres menționate în procura autentică.

De asemenea, în cazuri particulare posibile în activitatea practică^[27], atunci când unul dintre soți este mut, surd, surdo‑mut, are deficiențe de vedere, nu cunoaște bine limba română, se află în imposibilitate de a scrie sau de a citi, ori, în acest din urmă caz, în ambele ipoteze, acordul de voință al părții aflate în oricare dintre ipotezele enumerate trebuie să existe, iar niciunul dintre cazurile de mai sus nu trebuie văzut ca un impediment în exteriorizarea consimțământului, acesta putând fi dat în prezența interpretului/traducătorului, interpretului mimico‑gestual și a martorilor‑asistenți.

Un al doilea stadiu al acordului în procedura de divorț sub cele trei forme îl reprezintă cererea accesorie de stabilire a numelui pe care soțul care în timpul căsătoriei a luat numele celuilalt îl va purta după desfacerea căsătoriei. Înțelegerea privitoare la nume trebuie să existe atât la data depunerii cererii de divorț, cât și la termenul acordat pentru soluționarea acestuia. Nimic nu împiedică însă ca soții să‑și modifice opțiunea între aceste două momente, adică din numele de X, stabilit la data depunerii cererii, să revină asupra numelui Y, la data soluționării, cu singura condiție ca schimbarea să fie adusă la cunoștința celui care instru­mentează procedura de divorț, fie el judecător, notar public sau ofițer de stare civilă. În literatura de specialitate^[28], în cazul divorțului pe cale notarială, s‑a avansat opinia potrivit căreia, dacă intervine o modificare privind stabilirea numelui purtat după desfacerea căsătoriei, raportat la cele două momente esen­țiale procedurii divorțului, adică depunerea cererii de divorț și soluționarea acesteia, schimbarea trebuie să fie inserată în cuprinsul unei declarații în care să fie expres precizată modificarea intervenită față de primul termen. Subliniem că împărtășim opinia deja expusă, considerând modalitatea ca fiind una simplă, prin care poate fi consemnată schimbarea intervenită după data depunerii cererii de divorț, în condițiile în care, dacă nu s‑ar întocmi o astfel de declarație, ar exista discrepanțe între cererea privind stabilirea numelui și încheierea de admitere a acesteia. Într‑o altă opinie, avansată de această dată în practica de specialitate^[29], s‑a afirmat că modificarea privitoare la nume, intervenită între data depunerii cererii și cea a soluționării divorțului, trebuie adusă la cunoștința notarului public, în scris. Astfel, soții pot solicita, la termenul acordat, dar înainte de soluționarea cauzei, autentificarea declarației, în care să fie consemnată modificarea inter­venită, prin acord, în privința păstrării sau nu a numelui din căsătorie de către soțul care l‑a preluat pe durata acesteia. În acest sens, cererea pentru îndeplinirea procedurii de autentificare va fi făcută în scris, recomandabil olograf, cerere ce reprezintă totodată și înscrisul în baza căruia i se aduce la cunoștință notarului public intenția părților.

Atunci când stabilirea numelui pe care‑l va purta soțul după desfacerea căsă­toriei se face în cadrul procedurii de divorț pe cale amiabilă, nu trebuie justificată în baza unor motive temeinice alegerea păstrării numelui din timpul căsătoriei^[30].

Înțelegerea celor doi cu privire la nume este esențială în procedura divorțului pe cale notarială și administrativă, notarul public sau ofițerul de stare civilă nepu­tându‑se pronunța, asemenea instanței^[31], din oficiu, pentru stabilirea acestuia, dacă cei doi soți nu au subliniat un astfel de aspect în cererea de divorț.

După parcurgerea etapei inițiale în vederea desfacerii căsătoriei, aceea a depunerii cererii de divorț, conform art. 376 alin. (1) C. civ., notarul public sau ofițerul de stare civilă acordă un termen de gândire soților, numit „termen de reflecție”, de 30 de zile^[32], perioadă cuprinsă între data înregistrării procedurii și momentul stabilit pentru soluționarea divorțului. Inclusiv acest termen poate fi oarecum negociat, dacă procedura divorțului ar fi inițiată pe cale notarială, la solicitarea unuia dintre soți și dacă celălalt este de acord sau prin stabilirea de comun acord cu notarul public a unui termen mai mare de 30 de zile, așa cum reiese din cuprinsul Instrucțiunilor privind îndeplinirea procedurii divorțului de către notarii publici^[33].

^[20] G.C. Frențiu, op. cit., p. 282.

^[21] E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația (ed. a VI‑a, București: C.H. Beck, 2018), p. 308.

^[22] Pentru o opinie contrară, a se vedea B.D. Moloman, L.‑C. Ureche, Noul Cod civil…, op. cit., p. 358.

^[23] Aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, publicat în M. Of. nr. 479 din 1 august 2013, rectificat în M. Of. nr. 591 din 19 septembrie 2013, modificat și completat ulterior prin: Ordinul ministrului justiției nr. 1886/C/2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 331 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, publicat în M. Of. nr. 392 din 23 mai 2016; Ordinul ministrului justiției nr. 4181/C/2016 pentru modificarea și completarea unor ordine ale ministrului justiției în scopul corelării cu prevederile O.U.G. nr. 41/2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și comple­tarea unor acte normative, publicat în M. Of. nr. 978 din 6 decembrie 2016; Ordinul ministrului justiției nr. 1618/C/2017, publicat în M. Of. nr. 468 din 22 iunie 2017.

^[24] Pentru o opinie contrară, a se vedea I. Dojană, „Desfacerea căsătoriei”, în: M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii. Vol. I. Cartea I și Cartea a II‑a (art. 1‑534) (București: Universul Juridic, 2012), p. 788.

^[25] Conform art. 930 alin. (1) C. pr. civ.: „În cazul în care cererea de divorț se întemeiază, în condițiile prevăzute de Codul civil, pe acordul părților, ea va fi semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților, potrivit legii”.

^[26] Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012: „Declarația de căsătorie se face personal de către viitorii soți, în scris, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, la primăria competentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia căsă­toria. În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales”.

^[27] O.‑E. Buzincu, „Ipoteze speciale ce devin normalitate prin repetabilitatea lor în cadrul procedurii divorțului pe cale notarială”, (2018) 2 Analele Universității de Vest din Timișoara. Seria Drept 214,
pp. 219‑221.

^[28] D. Negrilă, op. cit., p. 91.

^[29] D. Rotaru, D. Dunca, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. IV (București: Notarom, 2017), pp. 96‑98.

^[30] A se vedea P. Neculae, „Efectele divorțului”, în: P. Neculae, d. Popa, r. Cîrlig, Desfa­cerea căsătoriei prin divorț (București: Universul Juridic, 2014), pp. 48‑50.

^[31] Conform art. 931 alin. (2) C. pr. civ.: „Dacă soții nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanța va administra probele prevăzute de lege pentru soluționarea acestora și, la cererea părților, va pronunța o hotărâre cu privire la divorț, potrivit alin. (1), soluționând totodată și cererile privind exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor și numele soților după divorț”.

^[32] Ce poate fi chiar mai lung de atât, însă niciodată nu se va putea acorda un termen, chiar dacă există un acord al soților în acest sens, mai scurt de 30 de zile, calculat ca termen procedural (mai precis, 32 de zile).

^[33] Conform art. 5 alin. (4): „La acordarea termenului notarul public va putea avea în vedere și disponibilitatea soților de a fi prezenți la data pe care urmează să o fixeze, caz în care va putea, dacă unul din soți solicită și celălalt este de acord sau ambii solicită, să acorde un termen mai mare de 30 de zile”.