Rolul acordului de voinţă al soţilor la desfacerea căsătoriei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Câteva considerații introductive asupra configurației acordului de voință al părților la desfacerea căsătoriei

Poate una dintre cele mai pregnante și uzitate expresii în materia dreptului civil și chiar a legislației familiei este reprezentată de „acordul de voință al păr­ților”. De aceea prezentul studiu aduce ca laitmotiv rolul „acordului de voință” în materia raporturilor de familie, cu specificitate în sfera desfacerii căsă­toriei prin divorț.

Crearea unui raport juridic civil are, de regulă, ca fundament acordul de voință al părților implicate, acord ce se realizează în cele mai multe dintre împrejurările vieții cotidiene cu respectarea principiului consensualismului, fiind, așadar, suficientă o simplă înțelegere verbală. Principiul consensualismului privit ca „acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice”^[1] nu își găsește aplicabilitate cu preponderență în ma­teria dreptului familiei, mai precis în zona relațiilor de familie (căsătorie, divorț), regula fiind ca părțile, fie ele viitori soți, soți sau foști soți, să își stabi­lească raporturile prin încheierea unui act juridic și în sensul de instrumentum, nu doar în acela de negotium.

Convenția viitorilor soți, a soților sau a foștilor soți reprezintă rezultatul acordului fiecăruia dintre ei, chiar dacă acesta ar fi dat în mod verbal sau, cum se întâmplă de regulă, în scris, adică o manifestare exteriorizată a voinței. Așa cum deja s‑a afirmat în literatura de specialitate, voința este „de natură psihologică”^[2], însă are implicații și în sfera juridică, în aspecte legate de dreptul civil și chiar de dreptul familiei, având o structură formată din „consimțământ și cauză”^[3].

În materia raporturilor de familie, acordul de voință prealabil este dat de regulă verbal, ca în situația încheierii căsătoriei sau a desfacerii acesteia; astfel, înainte ca viitorii soți să se prezinte în fața ofițerului de stare civilă, în privința căsătoriei, aceștia consimt anticipat la încheierea sa, printr‑o înțelegere ce nu trebuie să îmbrace nicio formă de validitate. Consimțământul fiecăreia dintre părțile angrenate în viitorul raport de căsătorie trebuie să respecte cerințele exprese pentru încheierea oricărui act juridic, adică să fie liber, serios și dat în cunoștință de cauză^[4].

O ipoteză diferită regăsim în materia logodnei, atunci când simplul acord verbal al fiecăreia dintre părți este suficient pentru existența valabilă a instituției. Diferit de abordarea acordului în materia logodnei, acordul în privința divorțului vine ca o prelungire a celui dat la căsătorie, cu respectarea formalismului și a principiului mutuus consensus, mutuus dissensus.

Principalul areal al studiului de față este reprezentat de rolul și importanța acordului la încetarea raportului de căsătorie, divorțul fiind tocmai pe acest consi­derent o procedură aparte, beneficiind totodată și de un „caracter particular chiar și în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndo­ielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie”^[5].

Acordul în desfacerea căsătoriei este rezultatul existenței capacității și consimțământului fiecăruia dintre soți, având ca premisă discernământul ambilor pentru un consimțământ valabil exprimat^[6]. Divorțul prin acordul soților repre­zintă una dintre modalitățile de încetare a căsătoriei, putându‑se realiza pe cale judiciară, notarială sau administrativă, aceasta din urmă în fața ofițerului de stare civilă.

Studiul dedicat rolului acordului de voință al soților în desfacerea căsătoriei este structurat în două planuri – primul vizează acordul soților în vederea disoluției căsătoriei și efectele directe ale acestei decizii asupra lor, iar al doilea plan, dependent de cel inițial, este cel destinat convenției soților‑părinți referitoare la copiii minori comuni ai acestora, rezultați din căsătorie, din afara căsă­toriei sau din adopție. Cel din urmă plan va contura rolul acordului celor doi soți/foști soți‑părinți asupra relațiilor ce se vor stabili între aceștia și minori după data des­facerii căsătoriei, impactul convenției și efectele directe și chiar cele indirecte ale divorțului asupra copiilor.

II. Rolul și efectele acordului de voință la divorț asupra soților

Acordul de voință al soților nu este o inovație a legiuitorului secolului al XXI‑lea, o astfel de înțelegere pentru desfacerea căsătoriei fiind marcată încă din perioada romană^[7], iar pe teritoriul României de astăzi chiar din primele nor­mativizări moderne, cum ar fi Legiuirea Caragea^[8] și Codul civil de la 1864^[9]. În anul 1954, odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, instituția divorțului este reconfigurată de legiuitorul socialist, iar divorțul prin acord este abrogat. Astfel, dacă până la momentul intrării în vigoare a Codului familiei acordul mutual al soților reprezenta esența divorțului, căruia i se adăugau și condițiile specifice fiecărei perioade de reglementare, după momentul deja definit, rolul acordului soților nu mai produce niciun efect, voința comună a celor doi nu mai reprezintă o posibilitate pentru disoluția căsătoriei.

Impactul schimbărilor în plan politic și social după 1989 se resimte și în materia elaborării normelor de dreptul familiei, în special în sfera celor destinate instituției divorțului, astfel încât prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului admi­nistrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi^[10], la art. 37 alin. (2) C. fam. este introdus divorțul prin acord. Asemănător reglementării instituției din Codul civil de la 1864, pentru a ne afla în situația unui divorț prin acord, înțelegerea soților este necesară, dar nu și suficientă, fiind obligatorie și îndeplinirea altor condiții, precum perioada scursă de la data încheierii căsătoriei să nu fie mai mică de un an și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.

Pentru desfacerea unei astfel de căsătorii competența îi revenea în mod exclusiv instanței de judecată, care verifica la depunerea cererii de divorț „exis­tența consimțământului soților, desigur și semnăturile acestora”^[11], ceea ce înseamnă că acordul soților era dat concomitent la data depunerii cererii, iar consimțământul era exteriorizat prin semnarea acesteia.

Evoluția instituției divorțului prin înțelegerea soților și implicit noțiunea și rolul acordului la divorț intră într‑un alt spectru, începând cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor^[12], atunci când exclusivitatea soluționării divorțului prin acord de către instanță rămâne de domeniul trecutului și se deschide o nouă filă a reglementării divorțului prin acord ce conferă posibilitatea soților de a se adresa instanței, notarului public sau ofițerului de stare civilă.

Reglementarea din 2010 are o durată relativ scurtă ca întindere, mai precis până în 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil. Ulterior intrării în vigoare a Codului civil, instituția divorțului prin acord rămâne angre­nată în același cadru normativ stabilit inițial în 1993 și apoi în 2010, însă i se aduc câteva modificări de esență care vizează renunțarea la stabilirea unor condiții necesare pentru desfacerea căsătoriei, atât pe cale judiciară, cât și pe cale notarială sau administrativă.

Într‑o perioadă de 50 ani, pe scena legislației familiei din România divorțul capătă noi valențe, de la motivele obligatoriu de îndeplinit în declanșarea sa și până la stabilirea relațiilor dintre foștii soți‑părinți și copiii acestora încă minori, de la excepționalul recurgerii la instituția desfacerii căsătoriei și inexistența posi­bilității desfacerii căsătoriei prin acord și apoi spre o destrămare a căsniciei, al cărei element esențial stă tocmai în înțelegerea celor doi soți. Așadar, normele de drept ce reglementează divorțul au doar rolul de a veghea la respectarea unor proceduri și de a stabili totuși o minimă rigurozitate asupra efectelor ce se produc atât asupra soților, cât și asupra minorilor după disoluția familiei, elementul esen­țial al unui divorț prin acord fiind tocmai acordul celor doi soți, fără a fi necesară îndeplinirea altor condiții sau invocarea de motive pentru desfacerea căsătoriei.

Așa cum deja am subliniat, acordul părților implicate, în cazul nostru al soților, trebuie să fi existat anterior înfățișării acestora în fața instanței, a notarului public sau a ofițerului de stare civilă. Despre un astfel de acord și despre oricare alte tipuri de înțelegeri privitoare la divorț am realizat prezentul studiu, care va aduce în prim‑plan convenția soților văzută dintr‑o perspectivă complexă, îmbi­nând elementele de natură juridică cu cele ce de natură psihologică, regăsite, din punctul de vedere al temporarității lor, imediat după data încheierii căsătoriei și până inclusiv la momentul modificării acordului parental încheiat la data desfa­cerii acesteia.

Astfel, vom putea stabili un punct zero de la care se poate încheia un acord^[13] ce produce efecte doar în cazul unui posibil divorț, pentru încheierea căruia con­dițiile esențiale ar fi: existența unei căsătorii valabil încheiate și prezența unui element de extraneitate; înțelegerea se încheie de către cei doi soți printr‑un acord scris ce are ca obiect alegerea legii aplicabile divorțului pe cale judiciară, fie el prin acord sau nu, dacă decizia desfacerii căsătoriei va exista cândva.

Desfacerea unei căsătorii în mod amiabil, prietenesc și decent se poate realiza doar prin acordul celor doi soți, părți ale acestui raport juridic, respectând procedurile impuse de legislația în materie și condiția existenței discernământului și a capacității depline de exercițiu, prin oricare dintre cele trei modalități prevă­zute de reglementarea actuală: divorțul prin acord pe cale judiciară, pe cale nota­rială sau pe cale administrativă. Așadar, divorțul prin acord va fi analizat, pentru început, dintr‑o perspectivă a rolului și efectelor înțelegerii celor doi soți asupra acestora, în mod direct, și, în mod indirect, asupra minorilor, prin prisma celor trei tipuri de proceduri.

Acordul de voință în cazul divorțului pe cale judiciară îmbracă mai multe forme, printre acestea identificându‑se: acordul dat în mod expres^[14], în formă scrisă sau, după caz, verbal, în vederea alegerii instanței competente^[15] în confor­mitate cu prevederile art. 915 alin. (2) C. pr. civ.^[16]; acordul la depunerea cererii de divorț; acordul privind transformarea unei proceduri contencioase de divorț într‑o procedură necontencioasă, adică forma „hibrid”^[17] a divorțului prin acord, așa cum a fost catalogată o astfel de procedură pentru unul dintre cazurile de divorț prin acord din sistemul francez; acordul dat la termenul stabilit de instanță pentru judecarea cauzei. De asemenea, alte forme de acord le regăsim în privința alegerii numelui pe care‑l va purta după căsătorie soțul care în timpul căsătoriei și l‑a schimbat, a clarificării raporturilor patrimoniale dintre foștii soți prin lichi­darea regimului matrimonial urmat de un partaj al bunurilor comune și chiar în privința unui acord privind împăcarea^[18] celor doi în procedura divorțului, acest ultim acord putând interveni indiferent de tipul de divorț ales, așadar nefiind spe­cific doar divorțului amiabil.

Înțelegerea soților în vederea desfacerii căsătoriei pe cale amiabilă trebuie să fie guvernată, în oricare dintre procedurile alese, de un „acord complet”^[19], ce înca­drează atât convenția privitoare la divorț, cât și cea în legătură cu cererile accesorii. Astfel, pe calea apelării la instanțăacordul poate fi surprins în toate formele sale, fiind procedura cea mai complexă și cu cele mai multe posibilități.